În familia gazetarului și prozatorului interbelic N.D. Cocea au fost multe femei frumoase, toate strălucind pe scenele de la București dar și de la Paris. Mai întâi au fost surorile scriitorului, Florica și, în special, Alice, care a făcut ravagii în elita masculină a epocii. Apoi, cele două fiice ale lui, Dina (despre care s-a speculat că ar fi devenit amanta lui Gheorghiu-Dej) și Tantzi, mulți contemporani considerând-o pe aceasta drept „cea mai drăgălașă din neamul ei”...

Un cunoscut prozator contemporan povestea într-un cerc intim că Marin Preda se temea că Nina Cassian și-ar fi putut publica vreodată necenzurat jurnalul intim (ceea ce s-a și întâmplat până la urmă)... Fără a fi, cumva, o „femme fatale” (unii chiar ar zice că dimpotrivă, ea însăși alintându-se ca „rățușca cea urâtă”), poeta a fost și un personaj literar unic, chiar personaj de roman - „Don Juan feminin”? - în cazul în care un autor s-ar încumeta să-i scrie viața și iubirile...

„Întâlnirea mea cu Petru Dumitriu a fost ciudată. Oricât mi s-ar fi spus până atunci că sunt frumoasă, că arăt bine, mi-a trebuit în 1945 un imens curaj să-l accept lângă mine pe acest splendid bărbat, care avea cu 24 de ani mai puțin decât mine...” Henriette Yvonne Stahl (1 septembrie 1900, Saint Avald, Lorena, Franța – 25 mai 1984, București) a fost o scriitoare și traducătoare cândva faimoasă, sora sociologului H.H. Stahl și fiica scriitorului Henri Stahl. A avut parteneri de viață celebri, primul fiind poetul Ion Vinea. Ultima ei mare...

În epoca interbelică, Mia Braia (sora mai mare a Ioanei Radu), supranumită „Regina romanței”, era o artistă adesea mai bine cotată și, în fapt, mai bine vândută (cel puțin la nivel de discuri!) decât Maria Tănase. Din nefericire, schimbarea de orânduire a adus cu sine o mare dramă a cântăreței, vechile sale albume fiind, la propriu, distruse.Mia Braia (8 septembrie 1911, Craiova – 3 iulie 1999, New York) a trăit o parte din ultimii ani ai vieții în exil (în RFG și SUA).

- comentator de cărți, ep. 5 -

...Cred că vechiul meu prieten, Silviu Dragomir, este un foarte prost desenator. De altfel (blestem al unei epoci în care nu prea mai scriem de mână, ci aproape exclusiv la laptop), el și scrie foarte urât - m-am chinuit câteva zile ca să înțeleg o parte din dedicația pe care cu gentilețe mi-a așternut-o pe pagina de gardă a cărții sale, un „roman” inedit al formării și de-formării spirituale la cumpăna existenței (acel „mezzo del camin” care ne proiectează, dantesc, într-o pădure întunecată a gândurilor...