Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu, „Dej” adăugându-și după ce a fost trimis disciplinar în orașul omonim,.la Atelierele CFR de acolo) nu părea deloc să fie predestinat unei cariere politice impresionante. Printr-o lozincă proletară a ajuns numele unui târg transilvănean cu alură mic burgheză să fie sinonim cu prigoana „chiaburilor". Astăzi, puţină lume mai ştie cum a ajuns numele oraşului de pe Someş să fie lipit de numele predecesorului lui Nicolae Ceaşescu în fruntea României. Gheorghe Gheorghiu a trăit la Dej doar o jumătate de an, în 1931, fiind angajat electrician la CFR. Scurta sa şedere a lăsat însă urme greu de şters. În rândul tinerilor din Dej, confuzia între numele oraşului şi numele liderului comunist este în ziua de azi atât de mare, încât mulţi cred că oraşul a luat numele omului, şi nu invers. „Mulţi dejeni sunt confuzi şi acum cu privire la numele liderului comunist care a locuit în Dej doar o jumătate de an. De aici, Gheorghiu a fost transferat la Bucureşti, la CFR Griviţa", spune directorul Muzeului Municipal Dej, Constantin Albinetz.

Cel căruia prietenii îi spuneau Ghiță era, de fapt, moldovean sadea. Născut pe 8 noiembrie 1901, el a fost liderul autoritar al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 18 martie 1965.

Gheorghe Gheorghiu s-a născut într-o familie de muncitori săraci, părinții săi fiind Tănase Gheorghiu și soția sa, Ana. Învățământul gimnazial l-a urmat în Moinești, la corpul vechi din actuala școală nr. 1 „Ștefan Luchian”. „Tatăl lui era muncitor industrial. Nu şi-a văzut niciodată tatăl cu o haină nouă, iar celei pe care o purta, cu greu i se putea citi culoarea pe care o avusese la început. Leafa se ducea toată pe mămăligă. Pâine, copiii n-au văzut pe masă ani în şir“, scrie compătimitor biografia „oficială“ a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, publicată la Editura Partidului Muncitoresc Român în 1951.

Chiar dacă filtrul propagandistic e limpede în literatura de partid, un lucru rămâne, totuşi, important în această prezentare biografică. Departe de orice stereotipuri, situaţia este aceasta: tatăl lui Gheorghiu era muncitor la Societatea „Steaua României“ din Moineşti (judeţul Bacău), deci avea un loc de muncă, așadar nu putea fi nomad. Despre fraţii şi surorile sale, despre mama sa, Ana, ori despre Tănase, tatăl său, nici măcar biografii de partid nu scriu ceva concret. În general, situaţia materială de-acasă îl marchează pe tânăr din copilărie. Şcoală a făcut puţină: patru clase la şcoala primară de băieţi din suburbia Podeni a localităţii. Dacă broşura tipărită în 1951 arată că tânărul n-a putut să-şi termine nici studiile din cauza „exploatatorilor”, catalogul său de la şcoală adaugă o nuanţă acestei teze: la finalul clasei I, avea 31 de absenţe şi media generală 5,59. Cea mai mare notă, şapte, o luase la scriere în primul trimestru, iar cea mai mică – patru, la religie, în trimestrul al III-lea.

De sărăcie ori din nepăsare, micul Gheorghiu renunţă la şcoală şi intră ucenic la un cizmar din Moineşti, apoi la o fabrică de cherestea din Dărmăneşti, apoi la postăvăria din Buhuşi, merge şi la un dogar din Piatra Neamţ şi ajunge iar la Moineşti, la alt dogar. La 15 ani, când are deja câteva calificări socio-profesionale, se duce ucenic electrician la Întreprinderea Petrolieră „Steaua României“ din Moineşti. Potrivit unei note autobiografice, scrisă în 1952 şi aflată la Arhivele Naţionale, la Moineşti e montator de maşini şi aparate electrice în perioada 1919-1920. Practică aceeaşi meserie şi la Societatea de tramvaie din Galaţi, însă acolo reuşeşte şi pe plan social: se înscrie în sindicat şi participă la o grevă generală, arăta cândva Adevărul.

În 1926 s-a căsătorit, la Galați, cu Maria Stere Alexe, fiica unui sifonar. Au avut două fiice: Vasilica (viitoarea actriță de cinema Lica Gheorghiu, născută pe 15 martie 1928) și Constanța („Tanți”), născută în 1931. După trei ani de armată (la Regimentul 3 Pionieri-Focşani, de unde iese cu gradul de sergent), se întoarce la Galaţi, dar e concediat. Din 1926, merge la Atelierele CFR Galaţi, iar la 15 august 1931 ajunge, pe motive disciplinare, la Atelierele CFR din oraşul Dej. Între timp, se întâmplase ceva cu adevărat istoric: e înregimentat în partid în 1930, într-un moment plasat neclar. În micul oraş în care se unesc Someşul Mic şi cel Mare stă numai jumătate de an, pe strada Pintea Viteazul, la numărul 23. Despre această scurtă, dar istorică perioadă şi-a amintit, pentru Adevărul, răposatul părinte greco-catolic Alexandru Nicula: „A fost un depravat, un afemeiat şi un beţiv, asta a fost! Nu-i plăcea munca, era un plimbăreţ cu idei comuniste. Îşi pierdea nopţile prin bodegi, bând cot la cot alături de prietenii lui ceferişti“.

Fostul său șef de cabinet, Paul Sfetcu, nuanțează această versiune: „Sub numele conspirativ «Ivanov», şi-a continuat activitatea politică de agitator. [...] Mândru de meritele sale revoluţionare din Dej, şi-a ataşat numelui particula «Dej»“. Alţii spun că, în procesul de la Griviţa, ar mai fi fost un comunist pe nume Gheorghe Gheorghiu şi, ca să-i diferenţieze, i s-a zis aşa. Sfetcu susţine că aceasta este însă doar „propagandă din categoria zvonisticii“. În februarie 1932, revoluţionarul iniţiază o întrunire muncitorească în orăşel. Se redactează și o moţiune, care este trimisă Direcţiei generale a CFR din Bucureşti. Dar, „după două luni, conducerea CFR a concediat 300 de muncitori şi a închis atelierele din Dej“, arată Cristina Diac în lucrarea Spectrele lui Dej. Şomer,  se dedică exclusiv activităţii în slujba partidului. În 1932, cu bilet de voie de la partid, vizitează chiar Berlinul. Clandestin, fără paşaport, merge pentru a primi noi sarcini în legătură cu munca de la CFR. Se găseşte apoi prin rapoartele poliţiei, care îi înregistrează mai multe călătorii prin ţară. În februarie 1933, însă, „cade“ în urma revoltelor de la Atelierele CFR Griviţa.

Legenda de partid susține că electricianul se convinsese singur de ce trebuia să susțină „mișcarea”. Cică, prin 1930, are o revelație. Gheorghiu găseşte, de aiurea, pe stradă, un manifest al PCdR. Se comemora greva de la Lupeni, din urmă cu un an. Tânărul citeşte, se regăseşte ideologic în textul comemorativ şi porneşte în căutarea sediului de partid. Nu găseşte nimic, căci legea le interzicea ciracilor roșii să se afişeze. Drept urmare, la o reuniune sindicală, înfierează şi el burghezia, de la sine putere, apoi aşteaptă să fie căutat. Și chiar va fi căutat. Această poveste puternic mitizată îi aparţine lui Paul Sfetcu şi e redată în 13 ani în anticamera lui Dej. Pe carnetul de partid al liderului comunist, este menţionat doar anul adeziunii: 1930.

Este arestat între martie 1933 si august 1944, ca urmare a rolului jucat în organizarea grevei de la Atelierele Grivița, fiind condamnat în același an la închisoare, începându-și ispășirea pedepsei la închisoarea Doftana. În 1936, este ales membru al CC al PCR, devenind lider al facțiunii din închisori a partidului (termenul face distincția dintre comuniștii încarcerați în țară și cei aflați în exil în Uniunea Sovietică – facțiunea moscovită).

Dat fiind statutul său de lider de partid de frunte, este transferat în lagărul de la Târgu Jiu în timpul regimului Mareșalului Antonescu, aici petrecându-și cea mai mare parte a detenției în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Închis în aceeași celulă cu Nicolae Ceaușescu, devine mentorul politic (…și nu numai?) al acestuia. În august 1944, înainte de lovitura de stat, i se dă drumul din închisoare. Este ales Secretar General al Partidului Comunist Român în 1945, dar, în realitate, nu a reușit să dețină controlul asupra partidului până în 1952, când a epurat partidul de membrii facțiunii moscovite în frunte cu Ana Pauker (liderul neoficial al partidului de la terminarea războiului, care s-a bucurat multă vreme de sprijinul lui Stalin).

În contextul îndelungatei sale întemnițări din perioada interbelică și din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Gheorghiu-Dej fusese părăsit de soție, dornică să-și trăiască viața. Cum aceasta divorțează, Dej o va cere de nevastă pe o activistă din mișcarea muncitorească. Aceasta răspunde afirmativ: „Sunt de acord. Stop. Introduce cererea direcţiei generale pentru cununia noastră. Stop. Eu fac la fel. Stop.“. Telegrama este a basarabencei Elena Sârbu din Soroca, studentă la Medicină, închisă la Dumbrăveni, în aceeaşi celulă de partid cu Ana Pauker. Destinatar: Gheorghe Gheorghiu-Dej. Data: 10 noiembrie 1938. Căsătoria nu are loc, însă, neprimindu-se acordul Direcției Generale a Penitenciarelor, iar femeia se mărită, în 1939, cu ceferistul Ştefan Pavel, căsătorie agreată de Gheorghiu-Dej. Dovadă că Pavel îi trimitea pachete lui Dej la puşcărie, pachete respinse de conducerea închisorii pentru că bărbaţii nu erau rude. Ulterior, Ştefan Pavel face carieră în partid, dar e epurat în iunie 1958. Elena Pavel moare la 3 august 1943, în urma unui bombardament american şi este, ulterior, martirizată în broşurile propagandistice de partid. „Eroină a mişcării” este numită într-un volum tipărit la Editura Apărării Patriotice în 1945.

Interesant era calculul strategic făcut de către Dej. Elena Pavel era sora Victoriei Sârbu (asistenta şi amanta lui Ştefan Foriş, liderul PCdR din acea vreme). Elena Pavel era şi sora Mariei (Marusia) Sârbu, ilegalistă şi ea, care va deveni, la rându-i, amanta „oficială“ a lui Gheorghiu-Dej după evadarea din închisoare. Ultimul amănunt din această complicată odisee conjugală: Ştefan Pavel şi Ştefan Foriş devin, în timpul războiului, duşmani ireconciliabili – martore sunt stenogramele discuţiilor dintre Foriş şi alţi membri de partid. Femeile lor, Elena Pavel (potenţială Gheorghiu) şi Victoria Sârbu (niciodată Foriş), încep şi ele, ca femeile, să se duşmănească.

O dată instalat în fotoliul de șef de stat, Ghiță și-a schimbat și gusturile pentru femei. A început să dea iama în actrițe. Și nu numai în actrițele românce! Iubirea secretă pe care Gheorghiu-Dej a avut-o este cea pentru diva cinematografului francez din anii ‘60, tulburătoarea Michèle Morgan. Povestea a fost relatată de fosta soție a ex-premierului Petre Roman, Mioara, într-un interviu acordat revistei Tango. „Se știe, el /Gheorghiu-Dej/ avea o amantă celebră, actrița Michèle Morgan. Îi trimitea săptămânal un avion de vânătoare să o aducă în România”, spunea Mioara Roman în acel interviu. Iar pasiunea pentru celebra artistă, cu 19 ani mai tânără decât Dej, trebuie să fi fost mistuitoare, dacă liderul comunist trimitea după ea chiar un avion de vânătoare(?), pentru a scurta, probabil, timpul despărțirii. 

Recunoscută drept vedeta cu cei mai frumoși ochi din istoria cinematografiei (concurată doar, la acest capitol, de privirea mov a lui Liz Taylor), actrița cu ochi perfecți, acvamarin, Michèle Morgan era o franțuzoaică superbă, renumită ca „fata cu ochi albaștri, bască și impermeabil”. Născută în 29 februarie 1920, la Neuilly, într-un an bisect, Simone Roussel, după numele real, se bucura de privilegiul de a îmbătrâni „de patru ori mai încet decât ceilalţi”. A deprins la Dieppe, de la părinţii săi care cultivau virtuţile burgheze, pasiunea pentru muncă şi economie. La 15 ani, pe plaja de la Dieppe, a câştigat concursul de fotogenie, în urma căruia a plecat la bunicii săi, la Neuilly. A ajuns pe platoul de filmare al peliculei Mademoiselle Mozart în care juca Danielle Darrieux. Regizorul Yvan Noé, a exclamat: „Cu fizicul tău şi cu cei 15 ani pe care îi ai este imposibil să nu reuşeşti”. Şi-a ales prenumele Michèle, care i s-a părut şic, iar numele l-a împrumutat de la o bancă, Morgan.

Lui Dej îi plăceau și actrițele romance. Stelian Tănase nuanţează: „Gheorghiu-Dej a fost un fustangiu, i-au plăcut femeile, a avut multe amante. De obicei îşi alegea dintre actriţe. Era un om mai de viaţă, căruia îi plăceau şpriţul, lăutarii, fiind mai deschis în acest sens“. (Lăutarul lui favorit era Fănică Luca, după care trimitea indiferent de ora din zi sau din noapte, la fel cum va proceda și Ceaușescu cu Gică Petrescu.)

În epocă, era binecunoscută relația lui cu o actriță. O actriţă talentată şi o femeie extrem de frumoasă şi elegantă. Aşa a rămas în memoria fanilor şi a cunoscuţilor marea actriţă de teatru Dina Cocea. Maria Constantina Dina Cocea s-a născut pe 27 noiembrie 1912 la Bucureşti, într-o familie de intelectuali. Tatăl său a fost scriitorul şi pamfletarul N.D. Cocea, iar mama - Florica Mille, fiica lui Constantin Mille. Mătuşa sa a fost celebra Alice Cocea, un nume care a strălucit în perioada interbelică pe marile scene ale teatrului parizian. Respectând tradiția familiei, după terminarea liceului, a plecat la Paris să studieze teatrul. Studiile de actorie le-a absolvit în capitala Franţei şi tot acolo a avut şi debutul în 1934. Deşi avea toate şansele să facă o carieră strălucită în teatru la Paris şi să calce pe urmele mătuşii sale, Dina Cocea a vrut să se întoarcă în România. În 1935, urca pe scenele teatrelor din Bucureşti sub numele de Dina Cerni, fiind actriţă a Companiei Bulandra-Maximilian-Fotino. Înregistrase debutul cinematografic la Paris, în 1934, într-un rol din filmul „La jeune fille d`une nuit”. În ţară, şi-a continuat cariera atât în teatru, cât şi în film. Debutul în filmul românesc l-a avut în 1939 în producţia O noapte de pomină. Cariera în cinematografia autohtonă a continuat cu Neamul Şoimăreştilor, Iancu Jianu, Ştefan cel Mare şi altele. S-a împărţit între scena de teatru şi film vreme de şapte decenii. Activitatea în teatru nu s-a rezumat doar la statutul de actriţă.

Frumoasa Dina Cocea a devenit încă de la 30 de ani directorarea propriului teatru particular, Teatrul Nostru. În 1952, a fost numită decan al Facultăţii de Teatru din Bucureşti. Începând cu 1956 a reprezentat România la congrese internaţionale ale ONU şi UNESCO. Până în 1989 a fost preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Artă din Instituţiile Teatrale şi Muzicale. A excelat pe scenele de teatru, în film, dar şi în teatru radiofonic şi teatru de televiziune. A avut o bogată activitate de publicist şi eseist de cronică teatrală, în ţară şi în străinătate Fiind o femeie foarte frumoasă, Dina Cocea a fost curtată de bărbaţi importanţi ai vremii. Despre actriţă s-a spus că ar fi fost iubita baronului Manfred von Killinger, pe vremea când acesta a fost ambasadorul Germaniei în România. Se spune, de asemenea, că ar fi avut o legătură discretă - dar de durată! - cu liderul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dina Cocea a fost căsătorită de trei ori. Primul mariaj eşuat l-a avut în tinereţe, pe vremea când studia la Paris. Marea iubire a actriţei ar fi fost, însă, ultimul soţ, dirijorul Mihai Brediceanu. 

Totuși, dintre actrițele românce, Elvira Godeanu pare să fi fost iubirea vieţii lui Gheorghiu-Dej. În timp ce Dej era la închisoare, soţia sa a divorţat. „Nu s-a recăsătorit, povesteşte Dan Ciachir. Însă, la începutul anilor ’50 era colat, cum se spunea pe vremuri, cu actriţa Dina Cocea, fiica scriitorului N.D. Cocea. Ulterior, până la moarte, are o altă legătură: cu actriţa Elvira Godeanu. O actriţă mare, o femeie inteligentă şi totodată plină de feminitate. Mărturie stă ecranizarea din 1954 a Scrisorii pierdute, unde ea deţine rolul lui Zoe(…).Auzeam în copilărie că ea îl învăţase pe Dej să se îmbrace; stăteau pe el costumele impecabil. La 60 de ani, era corpolent fără să fie gras şi avea o voce plăcută de bariton. Mi-l amintesc de la un jurnal de actualităţi, în loja Teatrului Naţional (sala Odeon), luând parte la premiera piesei Richard al III-lea, cu George Vraca în rolul principal: într-un costum gris-fer croit poate de Hanganu, ridicat în picioare, aplauda la sfârşitul piesei. Părea mai degrabă un domn decât un tovarăş. Însă, în decurs de câteva luni, atât Dej cât şi marele actor aveau să treacă în lumea celor drepţi. Legătura lui Dej cu Elvira Godeanu, deşi nu apăreau în public împreună, era notorie, se vorbea despre ea, cred că îl flata... Gândiţi-vă că Voinea Marinescu, ministrul Sănătăţii de pe vremea lui Dej, după ce i se sinucisese nevasta cu arma de vânătoare a soţului, se recăsătorise cu actriţa Simona Bondoc. Tel maître, tel valet!...", conchide Dan Ciachir. 

Elvira Godeanu a primit renumele de „marea doamnă a teatrului românesc“, pentru modul remarcabil în care îşi interpreta rolurile, dar şi pentru frumuseţea ei tulburătoare. „O astfel de frumuseţe a născut, evident, pasiuni tulburătoare, a dat naştere unor celebre poveşti de dragoste, a indus în mintea multora aventuri cum numai în romanele interbelice puteai găsi, a confecţionat scenariile unor amoruri secrete cu parteneri din elita economică sau politică a vremii“, arată autorul gorjean Ion Cepoi în lucrarea „Elvira Godeanu, o poveste de pe Jiul de Sus”.

Cea mai mare parte dintre poveştile vehiculate nu au fost adevărate, iar prietenul de-o viaţă al Elvirei, Alexandru Kiriţescu a risipit multe dintre legendele care circulau în jurul marii artiste: „Bucureştenii - şi publicul românesc în general - îi atribuie unanim Elvirei atributele de «vampă sută la sută». Se verifică şi în cazul acestei mari artiste înclinaţiunea populară de a-şi împodobi idolii cu atribute exorbitante care să desăvârşească pentru mase nevoia lor de mituri aurite. Nimic mai departe de adevăr. Elvira este femeia cea mai simplă, cea mai graţioasă, cea mai cordială de pe lume. I s-au pus şi se pun în seamă aventuri senzaţionale - ea, care ştie tot ce se spune despre persoana ei - râde cu râsul ei fraged, cu o observaţiune spirituală, fiindcă posedă un dar al humorului adorabil - atât de firesc şi de românesc", mărturisea Alexandru Kiriţescu în articolul „Elvira Godeanu - artistă şi femeie”, din revista Rampa, din data de 11 noiembrie 1946.

Una dintre aceste poveşti îl are ca personaj principal pe Gheorghe Gheorghiu-Dej care, se pare, ar fi nutrit o pasiune absolută pentru Elvira. Leon Kalustian, unul dintre bunii prieteni ai familiei Emil Prager - Elvira Godeanu, a confirmat pasiunea dictatorului într-un interviu acordat pentru Jurnalul Național, în care susţinea că Dej chiar a cerut-o de soţie: „A plăcut-o şi chiar a iubit-o clocotitor pe Elvira Godeanu despotul Gheorghiu-Dej. Dar marea actriţă l-a refuzat când a cerut-o de nevastă“. Totuși, într-un interviu, Elvira Godeanu însăși nega totul: „Pe Gheorghe Gheorghiu-Dej nu l-am văzut niciodată în viaţa mea în carne şi oase“.

Într-un interviu acordat pentru Adevărul, în anul 1994, şi apărut sub semnătura Ludmilei Patlanjoglu, Elvira Godeanu a spus că nu l-a cunoscut efectiv pe Dej  şi că toate zvonurile au pornit de când întâlnit-o pe Ana Pauker: „Este o poveste care m-a apăsat multă vreme. Toţi cei care îmi erau apropiaţi, colegi, prieteni care îmi veneau în casă, ştiau că este o calomnie. O legendă construită cu sânge rece de Ana Pauker, pentru a-l compromite pe rivalul ei, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ochii tovarăşilor de partid şi ai lui Stalin. Mulţi dintre cei care mă înconjurau - unii mi-au făcut mărturisiri în acest sens - aveau «indicaţii» să răspândească zvonul că mă vizitează Dej, că îmi trimite bijuterii şi lucruri scumpe.

Totul mi se trage de la un revelion. Comuniştii organizau astfel de petreceri în care urmăreau să-şi facă propagandă printre artişti. M-am trezit într-o sală unde fuseseră aduse butoaie mari cu vin. Se bea şi se mânca şi toată lumea era veselă. Eram foarte elegantă, purtam o pălărie cu boruri mari şi o blană superbă. Mă însoţea dramaturgul Alexandru Kiriţescu, şi el foarte elegant îmbrăcat. La un moment dat s-a făcut linişte, apoi o rumoare teribilă: «Vine tovarăşa Pauker!». Toţi s-au repezit către ea. Eu am stat deoparte. A început să împrăştie strângeri de mână şi zâmbete; s-a oprit, m-a privit lung şi a cerut să-i fiu prezentată. Parcă o văd, avea o privire de vultur, era tunsă scurt, îmbrăcată modest şi sobru, într-o rochie gri închis. După această întâlnire, zvonurile despre legătura mea cu Dej au început să circule. Lucrurile au devenit curând dramatice. Primeam scrisori de ameninţare sau implorare din partea unor oameni greu încercaţi de soartă, care aveau rude în închisoare, deţinuţi politici, sau se aflau în nevoi şi sperau că pot să-i ajut eu, intervenind pe lângă «iubitul» meu! Ce e absurd în povestea asta e că eu pe Gheorghe Gheorghiu-Dej nu l-am văzut niciodată în viaţa mea în carne şi oase“.

Ion Cepoi consideră, în lucrarea sa, că pasiunile născute de marea actriţă sunt normale şi nu pot fi negate, având în vedere frumuseţea ei: „Pasiunile trezite în sufletul bărbaţilor de femeia şi actriţa Elvira Godeanu sunt reale. Vor fi fost destule femei frumoase în ţara aceasta şi în Bucureştiul acela care a adunat de secole mai tot ce merita a fi adunat, dar, din cele citite, din mărturiile scrise ale celor care i-au stat în preajmă, din amintirile celor care au trăit bucuria contemporaneităţii ei, se pare că puţine persoane au insuflat celor din jur şi celor de aiurea o dragoste mai curată şi mai pură decât Elvira. (...) Nimic din ceea ce se află consemnat în documente scrise ori în frânturi din memoria exprimată public a celor care au cunoscut-o nu cuprinde nici cea mai mică umbră de vulgaritate ori de coborâre de pe soclu. Predestinată să devină mit, Elvira Godeanu a fost dintr-un început asumată mitului”.

Elvira Godeanu s-a căsătorit la 31 mai 1954 cu Emil Prager, în urma unei poveşti de iubire, care a rezistat timpului, cei doi fiind nedespărţiţi timp de 50 de ani. „Singurul bărbat adevărat căruia i-a închinat cinci decenii din existenţa ei magică a fost Emil Prager, soţul său, (...) alături de care a trăit până la trecerea în nefiinţă a acestuia. Născut în Bucureşti, la 19 august 1888, în familia unor austrieci originari din Moravia, veniţi în România pe urmele Regelui Carol I (ca şi bunicii Elvirei Godeanu), Emil Prager a absolvit Şcoala Naţională de Drumuri şi Poduri, fiind elev al lui Anghel Saligny“, a arătat Ion Cepoi. Emil Prager a fost un mare inginer, care a participat la punerea în practică a unor mari proiecte. „A fost un mare inginer constructor, de numele său legându-se folosirea în premieră, în România, a betonului armat, dar şi construcţii precum Palatul Regal, Palatul Foişor din Sinaia, Palatul Ministerului de Interne, Academia Militară, Biblioteca Universitară Iaşi, Spitalul Elias, catedrala din Hunedoara, calea ferată Ploieşti-Târgovişte, tronsonul de cale ferată Bumbeşti-Livezeni, şosele, silozuri, blocuri etc., un adevărat oraş dacă ar fi adunate toate toate cele ridicate de el.

Emil Prager a mai fost căsătorit, iar cu prima lui soţie, Margareta, a avut patru copii: doi băieţi, Ionel şi Dan, pierduţi din păcate de timpuriu, şi două fete, dintre care mezina, Anca Costa Foru, a lucrat o viaţă ca şi cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române şi la Muzeul Literaturii Române. S-a căsătorit cu Elvira Godeanu după doi ani de la moartea soţiei sale. 

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro