- comentator de cărți, ep. 5 -

...Cred că vechiul meu prieten, Silviu Dragomir, este un foarte prost desenator. De altfel (blestem al unei epoci în care nu prea mai scriem de mână, ci aproape exclusiv la laptop), el și scrie foarte urât - m-am chinuit câteva zile ca să înțeleg o parte din dedicația pe care cu gentilețe mi-a așternut-o pe pagina de gardă a cărții sale, un „roman” inedit al formării și de-formării spirituale la cumpăna existenței (acel „mezzo del camin” care ne proiectează, dantesc, într-o pădure întunecată a gândurilor, obsesiilor, aspirațiilor, întrebărilor, angoaselor adesea insolvabile... căci, totuși, cei mai mulți dintre noi nu-și permit să facă 300 de ore de analiză psihanalitică și psihoterapie jungiană cu Ruth Amman sau Vasile Dem. Zamfirescu).

De ce lansez ipoteza lipsei de apetență plastică a fostului meu editor, alături de care am străbătut câteva experiențe livrești absolut fabuloase... chiar pe la mijlocul vieții mele? Fiindcă Silviu Dragomir nu este - ce obrăznicie a mea! - doar editorul lui Belle de nuit, ci și, mai ales, al acelui unic și impozant op care este Cartea Roșie (Liber Novus) a lui Jung! Iar din cartea despre mijlocul vieții a lui Silviu lipsesc tocmai desenele, care, la Jung, explică și, totodată, complică jurnalul intim/secret de după ruptura de Freud. Tare aș fi fost curios să văd ce ar fi schițat sau mâzgălit Silviu, în marginea viselor sale dezechilibrante despre „frică, angoasă și anxietate”. Ar fi putut fi desenele care lipsesc acei pași către iluminarea promisă/sperată? Nu știu. În fapt. nici nu sunt competent pentru a examina acest scenariu psihanalitic. 

Am citit cartea lui Silviu Dragomir ca pe un fascinant jurnal al unei lupte cu demonii (nu neapărat dostoievskieni) pe care, într-un fel, și cu consecințe sufletești mult mai obnubilante am dus-o și eu cândva și de care, până la urmă, nu m-am vindecat niciodată. Încă mă mai bântuie acești demoni și, mărturisesc, sunt un desenator la fel de prost ca prietenul meu. În consecință, mă mărginesc doar să consemnez destul de haotic impresiile provocate de această lectură dureroasă. De altfel, aici, bineînțeles, intervine visul care ar trebui să mă lămurească de ce încă nu am reușit să mă vindec. Am lăsat să treacă un timp de la momentul primei lecturi a cărții de care mă agăț cu atâta disperare până la momentul scrierii propriu-zise a cronicii. Mi-am zis, însă, că luni dimineață, la prima oră, cu mintea cât de cât limpede (...ce iluzie!), ar fi un moment potrivit ca să mă încumet să scriu. Dar, înainte să mă trezesc, am avut un vis (probabil) revelator. pentru ceea ce urma să întreprind (și pe care, spre deosebire de multe altele, reușesc să mi-l amintesc cu destulă claritate):

„...Sunt elev de liceu. La Șincai. Citesc o sumedenie de cărți de-a valma. Fac bișniță, cu succes, folosind tot ceea imi trimite tatăl meu (țigări Kent, creioane de ochi Helena Rubinstein, casete audio Maxell, gumă de mestecat, chiar și blugi). În ghiozdan, am câteva pachete de țigări. În buzunarul stânga de la pieptul uniformei, am creioane de ochi albastre. În buzunarul din dreapta, verzi. Tata, împins de sărăcie, e departe, a plecat să muncească undeva prin Orientul Mijlociu. Eu am rămas singur cu mama mea. (Și cu pisica!) La un moment dat, traversez un pod. De fapt, un soi de punte îngustă, suspendată. Și, brusc, realizez, băgând mâna în buzunar, că nu mai am cheia de acasă, un modest apartament din Berceni. Mă întorc din drum și, pe punte, în genunchi, caut cheia cu disperare. Zadarnic. Nu o găsesc. Îmi zic că nu am nicio șansă decât să mă duc la maică-mea la serviciu, să iau cheia ei. Dar puntea pe care mă aflu nu pare să ducă nicăieri. Doar se deschide către un abis. De acolo, mă privește pisica mea, Grăți (Grazzia). Râde batjocoritor...” Mă trezesc buimac și mă apuc de scris.

...Va fi fost pisica anima, dimensiunea ascunsă, feminină la modul arhetipal, a subconștientului meu? Și de ce nu găsesc drumul dincolo de punte? Sunt doar două dintre întrebările la care, dacă aș avea cum să-i plătesc 300 de ore de analiză, Silviu Dragomir ar trebui să-mi răspundă. Însă, nu știu dacă am mai rămâne prieteni după aceea!

*Silviu Dragomir - Mijlocul vieții. Între echilibru și dezechilibru, Editura TREI, București, 2023.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro