- comentator de cărți, ep. 4 -

...Am avut cândva privilegiul ca o carte a mea de „ficțiuni critice” să beneficieze de o minunată ilustrație de copertă realizată de Lucian Vasilescu. Cum titlul volumului era O slăbiciune pentru pisici, pe copertă trona o fabuloasă astfel de felină din rasa Bicolor Europeană. Semăna foarte mult cu Grazzia mea, căreia îi și fusese dedicată cartea, dar, cum nu aveam fotografii bune cu pisica pe care o crescusem cândva în Berceni, în casa părinților, prietenul meu mi-a sărit în ajutor, „împrumutându-mi” imaginea superbului său motan. Într-adevăr, noi doi aveam – și avem! – o slăbiciune comună pentru pisici!

În toamna lui 2022, într-o frumoasă și însorită zi de octombrie, eram la Brașov, în Piața Sfatului, și îi povesteam unei senzuale pisicomane despre manuscrisul unui roman pe care tocmai îl primisem de la Lucian Vasilescu, altminteri cunoscut poet și jurnalist. Exact atunci când îi evocam pisica din roman, dintr-o curte interioară a unei vechi case săsești s-a ivit o pisicuță, care nu cred că avea mai mult de trei-patru luni, dar care ieșea un pic din spațiul ei securizant ca să cucerească lumea. Se mișca lent, parcă în ritm de fado, acea tânguire lusitană greu de înțeles...

M-a tulburat coincidența și mi-am promis că voi explora cu atenție textura romanului, pentru că nimic nu mi se părea întâmplător. Mai ales că Lucian mă anunțase solemn că aceasta va fi, de fapt, ultima carte pe care avea de gând să o publice! (Ceea ce, totuși, sper că nu se va adeveri în vreun fel...) Îl cunosc pe autor de vreo trei decenii și jumătate, am frecventat cândva același cenaclu studențesc (Universitas), am făcut parte din aceeași generație/promoție/serie literară (Nouăzeci), am bântuit împreună festivalurile literare din țară (de la Călărași la Sighetul Marmației și retur), ba chiar am fost, niște ani, colegi la un trust media, realizând împreună câteva proiecte de presă interesante. Suntem vechi amici și vechi iubitori de pisici.

Poet contemporan de prim rang, Lucian Vasilescu a fost adeseori un personaj literar surprinzător. (Și incomod pentru unii, dar ce mare scriitor poate fi un ins convențional, atent la tabuuri – erotice și nu numai -, apt să satisfacă grațios cutumele literare și sociale?) Îmi amintesc că și-a lansat o carte atașând volumului... o felie uriașă de carne, primită de la un sponsor, întâmplător o cunoscută măcelărie de la începutul anilor 90. Am scris cu delectare despre volumele sale de poezie de atunci, frisonante pentru firile mai pudice dar care, pe mine unul, mă încântau prin meșteșugul rar de a lansa fel și fel de provocări, cultivând un registru lingvistic în anumite ipostaze șocant și exploatând teme pe care majoritatea scriitorilor le evită (un poem de demult al său, centrat pe tema autoerotismului ca metaforă a devenirii unei societăți tot mai onaniste, este absolut antologic). O cronică a mea din 1995 dedicată unui volum de poezie al său – Evenimentul Zilei. Un poem văzut de Lucian Vasilescu – se intitula pur și simplu Un scandal numit literatură: „Violent la limita senzualului bine distilat în cheie livrescă și senzual în marginea unei violențe înșelător, dinadins asumate, ziarul imaginat (...) este, în fapt, jurnalul remarcabil al unei predispoziții onirice, dedusă din formidabila presiune informațională de fiecare zi”...

Lucrând la Ingineria poemului de dragoste, internându-se benevol în Sanatoriul de boli discrete și frecventând Muzeul întâmplărilor de ceară, Lucian Vasilescu nu a făcut niciodată compromisuri literare prin care să menajeze susceptibilitățile publicului ori ale criticii. Dimpotrivă, a plusat incredibil, enervând și contrariind. Nu și-a dorit să se facă plăcut, ci a încercat, cu orice risc, să-și conserve originalitatea stilistică, explozivă și adesea șocantă, deloc confortabilă pentru mulți.

Ei bine, romanul său este scris, simțit și trăit cu totul altfel. Dar nu conformist, ci cu un filigran la fel de senzual precum cel al poemelor de cum două-trei decenii, „violența” imaginilor de altădată fiind distilată într-o proză atent elaborată, dincolo de care se întrevede permanent poemul, ca măsură autobiografică a vieții textului și – chiar dacă acest calambur ar putea părea tocit – a textului vieții, trecut, poate, prin fel și fel de cumpene existențiale.

alcoforado. o poveste va lua prin surprindere pe cei care cunosc literatura lui Lucian Vasilescu. Pre-textul este cel arhicunoscut și pleacă de la acea călugăriță portugheză care și-a trăit întreaga viață (22 aprilie 1640 - 28 iulie 1723) în proximitatea și, apoi, în limitele mânăstirii Convento de Nossa Senhora da Conceição din Beja (a cărei stareță devine prin 1709), presupusa precursoare a romanului epistolar, autoare a unei serii de scrisori de dragoste adresate unui iubit - ofițer francez, căpitanul Noël Bouton, marchiz de Chamilly (1636–1715) - alături de care a trăit o scurtă aventură sentimentală.

Scrisorile ei, care au influențat mulți scriitori, de la Stendhal la Rilke, l-au fascinat și pe Lucian Vasilescu, care a avut și șansa unei șederi la locul faptei, în orășelul portughez în care se află lăcașul sacru al eternei îndrăgostite. Numai că autorul nostru nu se mulțumește să recreeze din perspectiva sa – „reportaj mixat cu ficțiune” - acest topos amoros controversat, ci îl întrețese cu o poveste contemporană, de un dramatism misterios, singular, în care periodic apare și... o pisică. De fapt, nu una singură, mai multe!
Naratorul, jurnalist la secția de cultură a unui cotidian faimos, este detașat, în 1994, pe platoul de filmare a unui film de dragoste, pentru a realiza un reportaj.

Acolo, incidental, este răscolit de cuvintele actorului protagonist: „...Şi am aflat că este pe lumea asta un loc unde, atunci când respiri, e ca şi cum ai adulmeca o femeie frumoasă”. Prin raccourci își reamintește de una din lecturile sale favorite, care îl „locuia obsesiv”, Scrisorile portugheze („cinci trepte de la adorație până la disperare”). Peste ani, are șansa de a participa la un eveniment literar chiar în Portugalia și povestea Marianei Alcoforado revine tulburător, într-un cartier din Lisabona, Alfama, în ale cărui taverne se cântă fado. Ulterior, revine în Portugalia, de această dată chiar la Beja, localitatea de baștină a călugăriței, acolo unde aceasta se iubise cu franțuzul și unde ea „a trăit toată viaţa captivă într-un triunghi cu latura de doar câteva sute de metri, triunghi delimitat de casa în care s-a născut, biserica unde a fost botezată – Igreja de Santa Maria – şi mânăstirea în grija căreia a fost încredinţată încă de la vârsta de 12 ani”. Încercând să deslușească sensurile unui grafitti mâzgălit de un îndrăgostit, pentru narator se petrece un eveniment aparent neînsemnat care va reamorsa povestea cărții: „în cadru a intrat o mâţă grasă, care s-a aşezat fix sub declaraţia de dragoste de pe perete şi s-a întins, leneşă, pe o dungă de soare”. Și, apoi, iarăși un fado, cu dedicație! Și o întâlnire sapiențială cu un orb, apoi din nou fado! Asta în contextul în care Mariana Alcoforado continua să refuze să-și spună cu adevărat povestea...

Reîntors la București, naratorul își reia munca rutinieră de jurnalist însă continuă să fie bântuit de întâmplările din Portugalia, având ca halou imaginea unei Mariana Alcoforado din ce în ce mai greu de înțeles. Juxtapuse anecdoticii cotidiene și lecturilor din alte epistolare amoroase, ecourile poveștilor lusitane care își alternează planurile temporale sunt, totuși, mereu prezente. De ce oare?
Este momentul ca în peisaj să intervină din nou un personaj felin blănos. Tracasat de birocrația unei firme de curierat, care-i livrase eronat un tricou cu... Hello Kitty(!) naratorul realizează că și-a pierdut... pisica! O caută dar dă, mai întâi, peste o vecină, o bătrână doamnă cu o pălărie fistichie, posesoare, la rândul său, a unui motan portocaliu enorm, mare amator de prăjituri. Conexiunea, mediată de o altă poveste de dragoste dar și de o vișinată făcută cu vodcă finlandeză Koskenkorva, funcționează perfect și pisica dispărută revine în brațele naratorului în mijlocul unei noi convorbiri inițiatice, de felul celor care jalonează întreaga confesiune în proză.

Ușor-ușor, deși încă nebuloasă, povestea parcă începe să capete sens. Privită în oglindă, cu ochii bătrânei doamne cu motan enorm, istoria Marianei și a iubitului francez se intersectează cu cea a lui Carol al II-lea și a Elenei Lupescu (fostă cunoștință a partenerei de taclale a naratorului), o poveste derulată spre finalul ei tot în cealaltă extremă a latinității europene, la Estoril. Chiar văzută dintr-un bloc oarecare de la București, Portugalia rămânea, se vede bine, locul unde „atunci când respiri, e ca şi cum ai adulmeca o femeie frumoasă”, ca gen proxim. Iar bătrâna doamnă era, alternativ, puștoaica blondă care se împrietenise cândva cu Elena Lupescu, primind de la aceasta un exemplar al Scrisorilor portugheze, confuzând și concomitent lămurind înțelesurile ascunse ale unei unice povești de dragoste, cu nesfârșite avataruri, complicându-se exponențial, de parcă respirația narativă a unui Pynchon ar anima acest mic și inedit „curcubeu al gravitației”.

Când posibila reîncarnare târzielnică a Marianei Alcoforado se volatilizează cu tot cu motanul său din apartamentul unde o vizita naratorul, nu mai rămâne decât o explicație a edificiului romanesc: totul trebuie să se fărâme pentru ca șarada perpetuă la care îl supusese călugărița portugheză să capete sens, ca într-un tablou pictat de un orb – poate chiar orbul din Alfama! – spre delectarea supremă a unei pisici și totala dar luminoasa confuzie a stăpânului ei. Îndrăgostit și el de o himeră...

* Lucian Vasilescu - alcoforado. o poveste, Editura Integral, București, 2023.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro