Unii artiști efectiv ard ca o flacără și, adesea, sunt niște actori mult prea grăbiți ai scenei noastre. Laura Stoica (numele complet Adriana-Laurenția Stoica; 10 octombrie 1967, Alba Iulia – 9 martie 2006, Sinești, Ialomița) a fost considerată drept cea mai importantă solistă de rock din România de după Dida Drăgan și una dintre cele mai puternice și originale personalități feminine ale scenei muzicale autohtone. În perioada 1990–2005 evoluează în peste 700 de concerte și spectacole și are peste 650 de apariții televizate. Între cântecele cele mai cunoscute lansate de artistă se numără: „Un actor grăbit”, „Focul”, „Doar tu”, „Cartierul cântă rock”, „...Nici o stea”, „Toamnă pe autostradă”, „Sunt cuminte”, „Mereu mă ridic”, „Mai frumoasă”. ...Știați, însă, că era și actriță? A jucat la Nottara în „Azilul de noapte”! Iar marea ei iubire s-a încheiat cu o dezamăgire cruntă...

După primii șase ani de viață petrecuți la Alba Iulia, Laura Stoica se mută la Târgoviște, orașul natal al părinților, unde, în paralel cu studiile liceale, urmează în perioada 1984–1986 cursurile de canto clasic la Școala Populară de Arte din localitate, sub îndrumarea profesorului Emil Niculescu. După absolvirea cursurilor de canto, debutează ca solistă la Festivalul Trofeul Tinereții de la Amara în anul 1987, obținând locul al doilea la secțiunea de interpretare. În decembrie 1987 tânăra solistă este remarcată de Iuliu Merca iar acesta o cooptează pentru a participa într-un turneu alături de grupurile rock Semnal M din Cluj-Napoca și Riff din Sibiu. Acesta este primul turneu al artistei. În 1989 Laura se angajează, timp de un an, ca solistă a Teatrului de revistă „Toma Caragiu” din Ploiești. Tot în 1989 urcă pe scenă cu grupul rock Statuar din Oradea, în cadrul spectacolelor Retro Show organizate la Băile Felix, iar în 1990 participă la Festivalul București, unde obține premiul întâi la secțiunea creație, cu melodia „Călători în pustiu”, compoziție de Andrei Kerestely pe versurile lui Dan V. Dumitriu.

După ce a participat la preselecțiile pentru Festivalul național de muzică ușoară de la Mamaia în anii 1987, 1988 și 1989, fără a avea vreun succes, Laura se înscrie pentru a patra oară la preselecții în anul 1990, în perioada în care activa ca solistă a Teatrului din Ploiești, fiind însă necunoscută publicului larg. De data aceasta impresionează juriul și trece de preselecție fără probleme. Participarea la prima ediție de după 1989 a Festivalului de la Mamaia reprezintă un mare succes pentru Laura, care câștigă Marele premiu și Premiul I la secțiunea interpretare, cu piesa „Dă, Doamne, cântec”, muzica aparținându-i lui Viorel Gavrilă, iar textul lui Eugen Rotaru. Radiodifuziunea Română îi decernează premiul pentru cel mai bun debut muzical al anului.

Urmează o perioadă fastă pentru tânăra solistă, care reușește să intre rapid în preferințele publicului. În 1991, Marius Țeicu îi scrie cântecul „Numai pentru tine, viață”. În același an înregistrează „Un actor grăbit”, piesă compusă de Bogdan Cristinoiu pe versurile Andreei Andrei, cu participarea lui Alin Constanțiu la saxofon și a lui Laurențiu Cazan la chitară acustică. Piesa, care beneficiază de două videoclipuri, este desemnată melodia anului în România, iar Laura este declarată cea mai bună voce pop feminină din 1991 la Galele Pop, Rock & Show. 

În 1992, Laura debutează discografic cu un single intitulat „Un actor grăbit”, tipărit în aproximativ 800 de exemplare care s-au epuizat în ziua lansării. Discul conține piesele „Un actor grăbit” și „Dă, Doamne, cântec” și reprezintă unul dintre ultimele discuri de vinil în format mic (17 cm) lansate pe piața muzicală românească. Acest material îi facilitează Laurei participarea la prima ediție de după1989 a Festivalului Cerbul de Aur de la Brașov, cea din 1992. Aici artista reușește să impresioneze din nou atât publicul, cât și juriul, obținând Premiul I la secțiunea debut discografic cu „Un actor grăbit” și premiul al treilea pentru interpretare cu piesa „Ai fost laș”, muzica aparținându-i lui Ionel Tudor, iar versurile Andreei Andrei. Tot acum, „Focul”, piesă semnată de Laura Stoica și de chitaristul Răzvan Mirică și cântată în premieră pe scena festivalului, atrage atenția, devenind următorul mare succes al solistei și anunțând îndepărtarea acesteia de stilul pop și apropierea de zona rock. Colaborează cu Direcția 5, realizând părți vocale pentru piesele „Castelul” și „Max. 80 km/h” de pe albumul „La vulturul de mare cu peștele în gheare”, primul al proaspăt înființatei formații bucureștene.

1992 este anul în care Laura reușește să se impună și peste hotare, participând la International Pop Festival în Austria, la Bregenz, unde cucerește Premiul II la secțiunea interpretare vocală cu piesele „No One Sees My Tears” și „Fire” (variantele în limba engleză ale melodiilor „Un actor grăbit” și „Focul”, versuri adaptate de Joey De Alvare, respectiv Laura Stoica). Radio Contact o desemnează cea mai bună voce pop a anului 1992, iar Actualitatea Muzicală o consideră cea mai bună interpretă a unei piese pop a anului, titlu obținut pentru „Un actor grăbit”. Galele Pop, Rock & Show din 1992 confirmă statutul Laurei ca una dintre cele mai valoroase și puternice prezențe pe scena muzicală autohtonă, artista fiind distinsă din nou ca cea mai bună voce pop feminină, în timp ce „Focul” este considerat videoclipul anului.

„Eu dădeam interviuri peste tot și toată lumea mă întreba: ce îți place, ce asculți din muzica străină, din muzica românească? Și știu că multă lume mă identifica cu idolii mei de pe vremea aceea, respectiv Tina Turner, Gianna Nannini, Joan Jett, știu eu, Dida Drăgan. Îmi plăceau foarte mult Holograf, Iris, și acum îmi plac. (...). E suficient că îi asculți și că înveți de la fiecare câte ceva, dar când ești pe scenă trebuie să fii tu. N-ai voie să fii altfel, n-ai voie să fii altul! Nu te crede publicul și nu te iubește, nu te place.”

Dorința Laurei de a aborda stilul rock se concretizează în anul 1993 prin înființarea propriei formații, Laura Stoica Band, alcătuită din instrumentiști cu experiență, componenți ai unor grupuri rock cunoscute la nivel național. Astfel, prima formulă îi include pe chitaristul Eugen Mihăescu de la Krypton, basistul Iulian Vrabete de la Holograf, claviaturistul Vlady Cnejevici de la Compact și Pasărea Colibri, respectiv pe Florin Ionescu, toboșarul de la Direcția 5 și cel care a devenit soțul Laurei în octombrie 1992. Acestora li se alătură saxofonistul de jazz Cristian Soleanu. În această componență, Laura Stoica Band susține primul concert în cadrul Festivalului București 1993. Artista urcă din nou pe scena Festivalului Mamaia, iar revista Pop, Rock & Show o clasează încă o dată pe prima poziție în rândul solistelor de muzică pop din România. 

În 1994, artista lansează primul ei album, „Focul”, produs de Florin Ionescu. Discul are mare succes la public. Majoritatea pieselor de pe album au devenit hit-uri, având parte de filmări și videoclipuri: „Când ești singur”, „Doar tu”, „Ea nu știe ce vrea”, „Cui îi pasă”, „Am nevoie de iubire”. În această perioadă Laura reușește să se impună ca prima rockeriță modernă a României, folosindu-se de talentul remarcabil, de personalitatea puternică și de frumusețea ei. Laura se prezintă ca o artistă cu un stil original, cu o voce bine formată și cu o interpretare nuanțată, dar, în același timp, cu un joc scenic modern, dublat de o atitudine nonconformistă și de vestimentații curajoase. „A fost dintotdeauna, de când s-a impus, o apariție aparte, cu aceste ținute rock, veste cu franjuri din piele, pantaloni scurți din piele, bocanci. Purta ținute care o singularizau și făceau din ea un personaj special”, își amintește Octavian Ursulescu. O astfel de apariție are loc la ediția din 1995 a Festivalului Mamaia, unde Laura participă în concursul de creație cu piesa „Am nevoie de iubire”: „Există o înregistrare din 1995, cu ea cântând «Am nevoie de iubire» în fața unui public cumințel așezat pe scaune, cum se practica la festivalurile de pe atunci, mult prea cumințel pentru cum interpretează ea piesa. Are părul lung, răzvrătit în valuri pe spate, și bretonul aproape îi acoperă sprâncenele. La urechea stângă, se leagănă un cercel cu cruciuliță. Poartă o jachetă de piele crop, cu guler și mâneci ample, descheiată peste un top negru, și o pereche minusculă de pantaloni de piele, punctați de fermoare aurii pe coapse. Dacă ai putea s-o tragi de mână și s-o aduci în lumea de dinainte de pandemie, nici nu ar fi nevoie să se actualizeze înlocuind cizmele înalte cu toc cu o pereche de adidași. Ar fi fata de la care nu-ți iei ochii la party.”

Urmează o perioadă de concerte alături de trupa sa, urcă pe aceeași scenă cu Samantha Fox (la Sala Palatului din București) și cu Ricchi e Poveri (la Constanța și Galați). În 1996, divorțează de Florin Ionescu, pe care îl înlocuiește în formație cu experimentatul baterist Răzvan Lupu „Lapi”. De Florin Ionescu, Laura Stoica s-a îndrăgostit când avea „vreo 20 de anișori”. Ea l-a cerut în căsătorie și tot ea a decis să divorțeze. „Pur si simplu intr-un turneu… si…n-a fost dragoste la prima vedere, dar a fost o simpatie reciproca, discutam ore-n sir in timpul deplasarilor cu autocarul. El era foarte simpatic iar eu, zvapaiata, raspundeam cu deschidere la glumele lui la toate șotiile care-i veneau in minte, in fine la indraznelile lui, si am devenit prieteni. Aveam prieten pe atunci, dar era o relatie atit de dificila… Eu abia venisem in Bucuresti si cautam ceva serios, dar persoana respectiva n-ar fi vrut sa se implice intr-o relatie si… a profitat Florin. S-a despartit la rindul lui de prietena lui de atunci. M-a cautat, mi-a spus ca e liber, eu i-am spus «in sfirsit». In aceeasi seara am fost la o petrecere si ne-am comportat ca doi oameni care se gindesc serios la a deveni un cuplu adevarat..”, povestea Laura Stoica în luna februarie a anului 2006.

Cântăreața s-a mutat alături de Florin Ionescu, dar nu într-o casă, ci în hotelul Ambasador, unde ea cânta. Iubirea ei de atunci i-a frânt inima, încercând să îi folosească banii fără acordul ei. „Asta a fost una dintre cele mai mari dezamagiri ale mele pentru ca ne-am intors de la Cerbul de Aur cu niste bani, de fapt eu am cistigat acele premii – 5 mii de dolari au fost in total, dar atunci erau bani multi si l-am batut la cap sa ne cumparam o casa a noastra, chiar daca e o garsoniera. Si se putea face lucrul asta, dar a insistat ca nu e momentul… si a fost o mare dezamagire vazind ca el incearca sa faca niste afaceri cu o parte din acei bani… fara sa-mi ceara acordul. Si atunci i-am spus: de restul banilor facem nunta, ca doar suntem de un an impreuna… L-am convins foarte usor, dar de fapt ma simteam foarte tradata in visul meu de a avea o casa cu el, de a intemeia o familie – el avea o fetita pe care eu o iubeam, mi-as fi dorit sa fie cu noi, s-o crestem ca doi parinti destepti si tineri si sa fie a noastra, eventual sa facem si alt copil, poate chiar un baietel. Dar nu s-a intamplat…”, a mai povestit atunci Laura Stoica. Cântăreața a mai spus în acel interviu că tot ea a decis să divorțeze, când ea și soțul ei ajunseseră „ca doi străini”. „Eram tratată ca o maimuțică simpatică și de preț” Despre căsnicia ei de la 20 de ani, Laura Stoica a mai spus că se simțea tratată „ca o maimuțică simpatică și de preț cu care el se lăuda la toată lumea”. Acest lucru a rănit-o cel mai tare...

În vara lui 1996 înregistrează al doilea album, intitulat „...Nicio stea”, iar în toamnă participă la Festivalul de la Mamaia cu balada rock „Uită” extrasă de pe acest nou material discografic și compusă de Vlady Cnejevici pe versuri semnate de Nana Cnejevici și Laura Stoica. Piesa nu urcă pe podium, dar atrage atenția reprezentanților mass-media. „Laura era modernă, deosebită, avea forță”, își amintește Nana Cnejevici. „Putea să facă față oriunde, în orice context, internațional. Cânta românește, dar suna internațional.”

Anul 1997 aduce a doua participare a solistei la Cerbul de Aur, de data aceasta, Laura obținând Premiul II în concursul discografic pentru albumul „...Nicio stea”. Cu această ocazie, Cătălin Botezatu creează pentru Laura o vestimentație specială de rockeriță, iar organizatorii festivalului de la Brașov pregătesc o scenografie aparte. Despre acest moment, artista își amintește câțiva ani mai târziu într-un interviu luat de jurnalistul muzical Doru Ionescu: „Pentru apariția mea din '97 mi s-a pregătit o scenă specială: o rampă pe care eu am putut urca cu motoarele – 18 motociclete erau la număr. Avem niște emoții crunte. Deși stăteam în spatele celui care conducea motocicleta, aveam mai multe acțiuni de făcut și trebuia să le fac corect, să se încadreze ritmic (...) Trebuia să fiu în același timp frumoasă, deșteaptă și la timp să intru spre a interpreta melodia. Când s-a terminat toată derularea motocicletelor pe scenă și eu am coborât victorioasă de pe șaua respectivei motociclete, am zis: «Gata! Asta e!» Am întins mâinile lateral, zic: «Asta-i lumea mea!» Și am avut un declic: «Stai puțin că eu n-am venit aici să călăresc o motocicletă, trebuie să și cânt.» Și a fost foarte grav când am realizat că eu mă aflu acolo pe scenă nu pentru a face parada motocicletelor, ci pentru a cânta. A fost grav în ce sens: emoțiile erau din nou mari. Și nu ajunge să îți faci o intrare nemaipomenită, pentru că din nou cei 10.000 de oameni care se aflau în piață trepidau de la acea intrare de efect. Nu era suficient. Trebuia să-i țin în mână, trebuia să-i simt că sunt ai mei și pe parcursul cântării. Atunci când mă gândesc la Cerbul de Aur și la participările mele în concurs, mă gândesc la ce emoții am avut, foarte mari, imense. De altfel am fost la foarte multe festivaluri internaționale, în Europa, în Asia și așa mai departe. Dar niciodată nu aveam emoțiile pe care le aveam la Cerbul de Aur. Mi se părea că este cel mai mare festival pe care îl are Europa, de ce nu?”

În anul următor Laura cântă în Israel, în cadrul unui turneu alături de Nicu Alifantis, și participă la Festivalul Pamukkale în Turcia, unde obține Premiul Juriului pentru melodia „Ea nu știe ce vrea”. Ulterior câștigă unul din Premiile Otto – Bravo România, pentru cea mai bună voce rock feminină a anului. Cu toate acestea, 1998 reprezintă anul în care popularitatea și succesul solistei încep să scadă. Eugen Mihăescu, Vlady Cnejevici și, ulterior, Iulian Vrabete încetează colaborarea cu Laura, astfel că aceasta își reface formația, a cărei componență devine: Remus Carteleanu (chitară), Matei Bulencea „Căpitanu” (bas), Răzvan Lupu „Lapi” (tobe), Emanuel Gheorghe „Fisă” (claviaturi), ultimul fiind înlocuit apoi cu Mihai Coman. 

În septembrie 1999 apare pe coperta revistei Unica, cu ocazia unei ediții dedicate artistei, care este distribuită împreună cu o variantă reeditată a albumului „...Nicio stea”, într-o prezentare nouă. Participă la Festivalul Mamaia 1999 cu piesa „Îngerii nu plâng” a lui Ion Cristinoiu și obține un premiu special. Cântă la concertul organizat în memoria lui Iuliu Merca la Cluj-Napoca, iar în decembrie ia parte la un concert caritabil în clubul BackStage din București, fapt concretizat prin apariția piesei „Aș fi vrut” pe compilația Back Stage Live!. La tobe, locul lui „Lapi” este luat, pe rând, de Relu Bițulescu (Basorelief, Alifantis & Zan) și de Andrei Bărbulescu (Sarmalele Reci, Timpuri Noi, Taxi).

În 2000 Laura Stoica finalizează, împreună cu formația sa, înregistrările pentru un nou album, „Vino”, însă materialul nu este lansat din cauza lipsei de interes din partea caselor de producție, confirmând perioada de declin din cariera artistei. Alexandru Stoica, fratele cântăreței, își amintește: „În perioada respectivă, n-a găsit absolut niciun producător care să vrea să-i scoată acest album. Cel care i-a fost alături o perioadă destul de lungă a fost domnul Aurel Mitran, care i-a fost chiar impresar. I-a îndrumat foarte mult pașii în domeniul acesta. Dânsul i-a produs albumul, l-a finanțat și, pentru că n-a găsit pe nimeni să-l scoată mai departe, care să-l masterizeze, l-a ținut până când Laura n-a mai fost.” Prin intermediul TVR 2 este produs un videoclip pentru piesa care dă numele albumului, însă clipul nu se difuzează aproape deloc. În această perioadă, Laura spunea: „Simt că nu mă mai vrea nimeni. Gloria mea a apus. Și știi, fără falsă modestie, pe scenă sunt imbatabilă. Nu e nimeni ca mine. Eu pe scenă ard, asta este viața mea.” Deși unii producători îi propun să schimbe genul muzical și stilul abordat, Laura refuză: „Nu pot, pentru că eu simt rock. Îmi pare rău, nu vreau să cânt altceva.” 

În 2001 participă la Festivalul Discovery de la Varna, Bulgaria, unde câștigă trofeul pentru cea mai bună piesă – „I Need Love” (varianta în limba engleză a melodiei „Am nevoie de iubire”), dar și premiul criticii și premiul special al juriului. Participă la festivalul rock de la Sibiu și susține câteva concerte în Malta, unde apare alături de artistul italian Nek în cadrul emisiunii Pop Show difuzată de televiziunea malteză. Tot în 2001 pleacă pentru prima oară în Statele Unite ale Americii, unde își încearcă norocul fără vreun succes notabil, lovindu-se de profesionalismul scenei artistice americane, după cum declara într-un interviu.

În 2002 componența Laura Stoica Band se schimbă din nou, lui Remus Carteleanu și Matei „Căpitanu”, alăturându-li-se Fernando Drăgănici (clape) și Răzvan Gorcinski (tobe). De asemenea, colaborează cu Paul Baciu (bas). Artista pleacă din nou în Statele Unite în 2002 și 2003, unde efectuează un turneu și susține câteva concerte. Ulterior are o apariție în calitate de invitată în gala Festivalului Cerbul de Aur din 2003.

În paralel cu activitatea de solistă pop rock, în perioada 1996–2000, Laura Stoica urmează cursurile de artă–actorie din cadrul Universității Ecologice București. În primii doi ani studiază la clasa dr. prof. univ. Adriana Popovici, iar în ultimii doi ani se află sub îndrumarea profesorilor Constantin Codrescu, Vlad Rădescu și Doru Ana. Debutul ca actriță se produce în 1999, pe când era încă studentă, pe scena Teatrului Nottara din București, în rolul Vasilisa din „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, în regia lui Constantin Codrescu. În anii 2000 și 2001 joacă în rolul Ahmed din „Hammam/Prizonier în cutia toracică” după Tahar Ben Jelloun, în regia lui Mihai Mihalcea, la Centrul MAD București și la Teatrul Odeon. În 2003 este aleasă de Disney să dubleze în română vocea lui Melpomeme din serialul de animație „Hercule”.

În 2004 apare în rolul Drucila în „Îndrăgostiții din Ancona”, în regia lui Andrei Mihalache, la Teatrul Național de Operă și Balet din Constanța, iar un an mai târziu este distribuită în rolul Rocky din „Călători în voia sorții”, în regia Marcelei Țimiraș, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești. Despre alegerea acestui nou drum, artista spunea: „Trebuie să recunosc că în acea perioadă am lăsat muzica puțin să aștepte, dar asta nu înseamnă că una dintre ele va lua locul celeilalte. Am simțit nevoia de o completare la un moment dat și am găsit-o foarte bine prin actorie.”

Laura Stoica încearcă să revină în prim-planul scenei muzicale românești în anul 2004, când își reface complet formația, cu Adrian Vișteanu (chitară), Emanuel Gheorghe „Fisă” (clape și orchestrații), Victor Miclăuș (bas) și Cristian Mărgescu (tobe, ex-Ad-Hoc, Scalen, Metrock). În această formulă înregistrează piesa „Mereu mă ridic”, pe versuri de Zoia Alecu, cu participarea lui Bobby Stoica de la Voltaj la orchestrații. În luna mai este filmat un videoclip pentru „Mereu mă ridic” pe o pistă de karting de lângă Bacău.

La data de 16 iunie 2005, în Music Club din București, Laura lansează albumul „S-a schimbat”. Cu această ocazie, artista declară: „Am simțit mai ales că cei din jurul meu așteaptă ceva de la mine, o schimbare. Și atunci, am făcut o strategie. Am vrut să aduc în jurul meu oameni pe care să mă pot baza și care să creadă în planurile mele. Tot ce știu este că vreau să fie o revenire importantă, nu în primul rând pentru mine, ci pentru cei care așteaptă de la mine așa ceva.”

Apoi, în seara zilei de 9 martie 2006, vne tragedia în urma unui accident rutier, pe când se întorcea la București de la un concert susținut la Urziceni. În momentul decesului, Laura era însărcinată. Împreună cu ea, se stinge și cel care urma să-i devină soț, Cristian Mărgescu, cu care avea o relație din 2004.

Pe 12 martie apare „In memoriam Laura Stoica”, melodie compusă și înregistrată de Ovidiu Komornyik, însoțită de un videoclip. Piesa reprezintă un omagiu adus artistei trecute în neființă, reunind mai mulți soliști de muzică ușoară: Angela Similea, Cristi Nistor, Cătălin Crișan, Daniela Răduică, Elena Cârstea, Oana Sîrbu, Sanda Ladoși și Ovidiu Komornyik.  La 16 ianuarie 2007 este lansată prima compilație cu piese din repertoriul Laurei Stoica, „Dă, Doamne, cântec”, cuprizând piesa omonimă (cu care artista s-a lansat în 1990 la Mamaia) și cântece ce au apărut inițial pe discurile ei. Pe 15 octombrie 2007 este lansat DVD-ul „Laura Stoica – Ediție specială”, ce conține înregistrări selectate din arhiva Televiziunii Române.

Solista Lucia Dumitrescu câștigă Trofeul Mamaia 2007 și premiul întâi pentru interpretare cu cântecul „În singurătate”, la exact un deceniu după ce Laura câștiga primul ei premiu de creație cu aceeași piesă...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro