Dorina Lazăr (născută pe 7 noiembrie 1940, la Hunedoara) este un monument de vitalitate al teatrului și filmului românesc. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, Facultatea de Teatru, secția Actorie, la clasa profesorului Ion Finteșteanu, care i-a avut asistenți pe Sanda Manu și Dem Rădulescu. A debutat în 1961 la Teatrul Regional București, iar din 1969 este actriță la Teatrul Odeon, al cărui director a fost vreme îndelungată. Pe marele ecran a debutat în 1974 în filmul „Păcală” al regizorului Geo Saizescu. Printre cele mai importante filme în care a mai jucat se numără „Angela merge mai departe” (1982), „Liceenii” (1986), „Balanța” (1991) și „Amen” (2001). Știați, însă, că la un moment dat, a vrut să renunțe la scenă și ecran pentru a se face stewardesă?!? Și că, de fapt, nu o cheamă „Dorina” Lazăr?

„M-am născut acasă, că pe atunci, la Hunedoara, nu era moda cu mersul la spital. Tata s-a dus fuga după moaşă, dar până a venit ea, eu m-am născut. Noi stăteam pe strada Aurel Vlaicu 18, care nu era nici pietruită, nici pavată. Pe cele două părţi ale drumului erau şanţuri pe unde se scurgea apa, nu era canalizare. La fiecare poartă exista un podeţ de pe care aveai acces în curte. Nu exista radioficare în oraş aşa că, atunci când primăria avea să anunţe ceva, venea dobaşu’. El era omul primăriei care bătea toba în colţ şi striga: „Lume, lume! Să se ştie de-acum încolo că trebuie să plătiţi la primărie nu-ştiu-cât de cap de vită“. Casa noastră era cam a treia de la încrucişarea de drumuri. La încrucişarea străzilor stătea naşul meu care era protopop, iar vizavi de el era un teren viran, pe care după aceea s-a construit un imobil pentru inginerii de la Bucureşti care lucrau la combinatul siderurgic de la Hunedoara. (...) Stăteam cu bunicii. Casa în care m-am născut fusese construită de bunicul meu, Ţârlea Nicolae, Ţârlea Baci. Era zidar şamotor, a făcut multe case în Hunedoara, dar lucra la combinat. Şamota este o cărămidă specială, cu care se căptuşesc furnalele, ca să poată să ardă focul şi metalul. După ce se turna şarja, dacă era nevoie să fie vreun furnal recondiţionat, intrau zidarii de la combinat înăuntru şi lucrau şi la 50-60 de grade”, povestea actrița pentru Adevărul.

Elevă de liceu, venea la Bucu­reşti de la Hune­doara, cu diploma de bacalaureat în buzunar şi cu 17 ani în buletin - cu gândul să dea exa­­men de admitere la Filologie. Împrejurări benefice au fă­cut-o să-şi schimbe decizia şi să dea la I.A.T.C., la secţia de Ac­torie, unde a şi reuşit. A intrat a 83-a din 85 de can­di­daţi ad­mişi!  La ad­mitere, to­pită de emoţie în faţa unei comisii alcătuite din marile per­so­­na­lităţi ale vieţii teatrale româneşti de atunci, a recitat o po­­ezie la modă"în acei ani - „Mărul de lângă drum", scrisă de Mihai Beniuc. A moştenit talentul artistic de la mama sa, actriţă, la rândul ei, la Teatrul Bulandra din Bucureşti.

Actrița și-a povestit viața pentru IqAds: „Sunt născută la Hunedoara, dintr-un tată regățean din comuna Gheorghe Lazăr, de lângă Slobozia și o mamă ardeleancă născută Țârlea, Cornelia Țârlea. Când s-au căsătorit, tata a venit ca brigadier silvic la Hunedoara și pentru că nu avea unde să locuiască - nu erau hoteluri - a intrat în gazdă la bunicul meu. Acolo se găsea această fată a bunicului meu care era nespus de frumoasă. Erau două fete în oraș, fata măcelarului Fărcaș și a lui Țârlea Baci, zidarul. Foarte frumoasă. Evident că s-au cunoscut, au trăit în aceeași curte. Tata s-a îndrăgostit, a cerut-o de nevastă. Tata era foarte gospodar și foarte drăguț. Din păcate, era cu douăzeci de ani mai mare ca mama. Ea avea șaptesprezece ani și el treizeci și șapte. Cum era pe vremea aia, fetele făceau ce spuneau părinții, s-a măritat, a fost nefericită, am apărut eu și când aveam cinci ani a fugit de acasă. S-a dus la Timișoara, s-a angajat funcționară la CFR și s-a înscris la Conservator. A fost eleva doamnei Lilly Bulandra, sora lui Tony Bulandra, şi a unui mare actor, Ioan Braborescu. S-a făcut actriță. Eu am rămas la tata și am crescut când la tata, când la bunicii mei dinspre mamă, când cu o mamă vitregă - am avut vreo două mame vitrege. Mama a fost actriță la Reșița, a fost actriță la Brăila, a fost actriță la Turda și a fost actriță la  București, la  „Bulandra” și de acolo a și ieșit la pensie. A pierit însă foarte de tânără, la cincizeci și patru de ani . (...) Săracul tata, a fost tare nefericit toată viaţa lui. O iubea teribil şi faptul că a fugit şi că m-a lăsat şi pe mine – îţi dai seama ce lovitură a fost pentru el! Să te trezeşti la 43 de ani, nima-n lume, fără nevastă, cu un copil, cu o casă pe un sfert terminată, că bunicul meu se apucase să le facă case, dar încă nu terminase. Au terminat până la urmă jumătate din ea şi ne-am mutat acolo. Toată viaţa lor, bunicul şi bunica mea s-au înţeles foarte bine cu tata, cu ex-ginerele, şi l-au apreciat foarte mult. Tata îi ajuta foarte mult.

(...) Evident că nu se punea problema să mă gândesc să fac teatru. Am venit la București să dau la Filologie. Numai că mama a zis, „dar tu nu vrei să încerci și la Teatru înainte de Filologie? Uite, se dă examen înaintea Filologiei.” Și m-am dus. (...) Avusesem un mare succes la Hunedoara, la serbarea de sfârșit de liceu, unde recitasem „În jurul unui divorț” de George Topârceanu. Da, la serbarea aceea, mare succes am avut și profesorul de istorie care tot mă îndemna să mă duc la Drept mi-a zis, „du-te, mă, la Teatru. Fă-te artistă!”, dar tata a zis că mă dezmoștenește și eu am fost foarte impresionată până când am realizat că nu aveam nicio avere noi. (...) Și am dat la Teatru și am intrat. Istoria asta am tot povestit-o că în ’57 se întâmpla asta. De fapt, în anul acela din Hunedoara au intrat foarte puțini copii la facultate. Dacă eu am intrat - erau vreo cinci, șase care au intrat - tata a fost fericit că am intrat. S-a resemnat cu ideea că m-am făcut artistă și pe urmă s-a împăcat cu asta mai târziu când, fiind actriță, am început să apar la televiziune și se ducea prin sate - mergea în fiecare zi la pădure, la țară - și pădurenii îi ziceau, „Vai, domn’ brigadier, am văzut-o pe domnișoara la televizor”.

„Cei patru ani de școală de Teatru au fost cei mai fericiți ani din viața mea. Cei mai fericiți. Nicio grijă n-am avut. Profesorii se îngrijeau de tot. Erau profesori minunați. Finteșteanu, Sanda Manu, Dem Rădulescu - ăștia erau la catedră la noi, la clasa noastră. Erau patru clase paralele. Am intrat foarte mulți atunci și erau mulți profesori extraordinari - Dina Cocea, Finți, Şahighian, Beligan, Beate Fredanov, o grămadă de nume mari. (...)De fapt, pe mine Teodora mă cheamă... La şcoală, în catalog, aşa eram. Dar când am terminat institutul, era o actriţă la Constanţa, pe care o chema Teodora Lazăr. Profesorul a zis <Gata, tu îţi zici Dorina Lazăr>. (...) În anul în care eu am terminat, în 1961, s-a înființat Teatrul Regional București. Vizavi de Stadionul Dinamo era un cinematograf care fusese transformat în sală de teatru și unde la început funcționase un ansamblu folcloric, după aceea un teatru de estradă și, pe urmă, s-a înființat o secție de dramă, de teatru - a fost dărâmat între timp și s-au făcut niște blocuri acolo. Nouă ani de zile am fost acolo și menirea noastră era să ducem cultura teatrală în satele regiunii București. Am înjurat tot timpul această stare permanentă de deplasare, dar acum, retroactiv, gândindu-mă, era un lucru foarte bun, pentru că le oferea oamenilor la locul lor, în sat, un spectacol de teatru. E adevărat că ne întrebau când veneam cu autobuzul „da’ voi și cântați? Ce cântați, muzică populară cântați?”. Le prilejuia să vadă un spectacol de teatru. Au fost condiții vitrege, dure, încât tot ce a fost după aceea ca turneu nu mi s-a mai părut nimic greu.

În 1969 am plecat, m-a luat Dinu Cernescu într-un spectacol la „Giulești”. În anul ăla m-am și măritat cu un domn care lucra în Televiziune și pe care îl cheamă tot Lazăr. De atunci sunt „cea mai veche mobilă din teatrul ăsta”. Apropo de chestia cu Lazăr o să povestesc o întâmplare nostimă. Pe tatăl meu îl chema Lazăr Tudor. Era născut în comuna Gheorghe Lazăr. Pe soacră-mea, de fată, o chema Lazăr. A făcut un copil din flori pe care îl chema Lazăr, fata mea a învățat la Liceul „Gheorghe Lazăr”, iar nepoata mea acuma, tot la Liceul „Gheorghe Lazăr”. Ce era cel mai fain în tinerețe era că pe vremea aceea dacă nu erai căsătorit nu aveai voie stai în aceeași cameră de hotel, când mergeam la mare sau în excursii. Cum pe mine și pe soțul meu ne chema pe amândoi Lazăr nu aveam absolut nicio problemă.”

„Prin ’88 - ’89 și începutul lui ’90 făceam foarte multe deplasări. Pe vremea aceea UNITER-ul se chema ATM - Asociația Oamenilor de Teatru din Instituțiile Teatrale și Muzică și sub egida acestei instituții făceam multe deplasări din care câștiga toată lumea, și ATM-ul câștiga și noi, actorii, care jucam câștigam și se făcea cu ajutorul Teatrului din Galați. Aveam un coleg, Mihai Mihail, actor minunat - s-a stins, din păcate -. El punea la dispoziție echipa tehnică și închiria autobuzul acestor scopuri și toată lumea era fericită, drept pentru care au fost vreo trei ani de zile.

Ne amintim că erau și colegii mei, Gina Rogin, Mișu Dinvale, Adina Popescu, Tamara Buciuceanu, Cristina Deleanu. Era un du-te-vino pe tren. Eram pe grafic, acuma tu pleci la Vaslui, de la Vaslui te întorci că ai aici spectacol, vine celălalt - toată chestia asta era condusă de un actor minunat, Ion Marinescu. Asta ne-a dat și o anume disciplină și o anume putere de anduranță. Toată povestea asta era organizată de un impresar, Traian Ionescu, care după Revoluție mi-a zis, „măi, Dorina, hai, măi, să facem o trupă particulară”. Își făcuse unul, Lucian Temelie, la Galați. După ce mi-am făcut eu și-a făcut și Vali Seciu. „Măi, Traiane, trebuie să plătim niște bani, niște taxe.” Am luat bani împrumut de la Adina Popescu, 10.000 de lei pe vremea aceea și ne-am dus. Ce am scris eu acolo: import de scoici. Era obiectul societății, SRL. Am pus pe picioare două spectacole, cu care am făcut deplasări cum știam noi. Îi ziceam „nu știu, Traiane, nu știu să negociez”. „Măi, tu numai deschizi ușa și intri și nu trebuie să scoți niciun cuvânt. Restul fac eu”.

„De ce am jucat mai mult în provincie? Pentru că era perioada aceea când începuse Piața Universității și spectacolul din stradă era mult mai incitant și mult mai viu decât ce se întâmpla pe scenă și atunci nu jucau teatrele, nu venea lume. În provincie era mai calmă lumea. Când vedeau pe afiș Tamara Buciuceanu, Mitică Popescu, Dorina Lazăr, Hamdi Cerchez se vindea. Niciodată nu am ieșit în câștig. Bietul bărbatu-meu mi-a spus „hai să facem un divorț dintr-ăsta de formă ca să nu vină portrăreii să îmi ia mobilele din casă” . În felul ăsta am învățat.

Nu mi-am dat niciodată demisia din teatru pentru că atât de teamă mi-a fost că vine 1 și 15 și nu vine chenzina și eu nu o să am din ce să îmi hrănesc copilul și familia, până într-o zi. Aici, la Teatrul Odeon, a venit Vlad Mugur director - Vlad Mugur era un minunat regizor, dar nu avea nimic omul cu administrația - și atunci l-a desemnat pe Alexandru Dabija director. Alexandru Dabija a funcționat cred că doi ani ca director, cu Florin Zamfirescu director adjunct. Nu s-au înțeles, nu știu ce s-a întâmplat. Au fost niște succese mari atunci, a fost acel „Richard al III-lea” (1993) divin, a fost „… Au pus cătușe florilor… “ (1991), „La țigănci” (1993). Teatrul luase premiul pentru cel mai bun teatru din țară. Dintr-o dată s-au certat, ceva s-a întâmplat la Primărie și l-au dat afară pe Dabija - că istoria se repetă -, reprezentantul Ministerului Culturii l-a dat afară pe Dabija. Dabija i-a dat în judecată și după un an și jumătate sau doi ani a câștigat și a revenit și atunci a dat concurs pentru postul de director artistic.

Nu aveam de gând, nici pe deasupra capului nu îmi trecea să vin să concurez. Stând în holul teatrului, unul din regizorii tehnici îmi spune „Păi, ce faceți, doamnă? Luni se dă concurs, dumneavoastră nu vă înscrieți la concurs pentru director adjunct?” Era pe vremea aia director adjunct colegul meu, Nicolae Ivănescu. M-am dus, m-am uitat acolo, am văzut și tematica, dar zic, la urma urmei, de ce nu?! L-am sunat pe Ivănescu și i-am spus, „Nicolae, fii atent, că se dă concurs. Vin și eu. Să știi de la mine”. M-am dus la Primărie și i-am spus directorului, domnul Damian, „Am să dau și eu concurs acuma, să vedem cum e, cum vrea Primăria sau pe bune?”. Am copiat de acolo tematica. M-am chinuit cu legi economice ș.a. Am luat concursul, ca până la urmă să văd că secretara noastră - alta decât cea de acuma - din greșeală nu a pus pe capitole. Se dădea concurs și pentru director economic și a pus tematica la un loc. Nu aveam nicio treabă cu tematica economică, trebuia să mă ocup numai de cea artistică. 

Am luat concursul și așa am devenit director adjunct. A fost o perioadă foarte bună cu Dabija, ca director artistic. Am și eu un handicap și ca director am un handicap față de regizor, totdeauna am fost un actor foarte ascultător. El e un tip inteligent și un tip citit, așa că a fost bine. În timp a realizat că el nu prea poate să plece de aici ca să lucreze, că trebuie să stea toată ziua în teatru. Într-o zi mi-a spus „Măi Dorina, eu nu mai vin” - era după Bobotează imediat. „Gata, am terminat!”. Atunci am funcționat eu ca director. Nu aveam director adjunct.
(...) Cred că cea mai mare calitate a unui director e să iubească cu patimă locul pe care îl conduce.” 

...Așadar, în anul 1961, Dorina Lazăr a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. A debutat în acelaşi an la Teatrul Regional Bucureşti, unde a început cu roluri de figuraţie, pentru ca mai apoi să interpreteze personaje precum Erinie în „Muştele”, de Jean Paul Sartre, regia Călin Florian, Despina în „Hora domniţelor” de Radu Stanca, regia Sorana Coroamă Stanca, Varvara în „Morişca”, regia Călin Florian, Cula în „Se caută un mincinos” de Psatas, regia Horia Gârbea, Roiniţa în „Mioriţa” de Valeriu Anania, regia Marietta Sadova, Aspasia în „Războiul” de Carlo Goldoni, regia Horea Popescu, Dorotka în „Dracul uitat” de Jan Drda, regia Dinu Cernescu, Nunuţa în „Iubesc pe-al şaptelea” de C. Sovan, regia Ion Simionescu, Mașa în „Trenul blindat”, de Vsevolod Visnevski, regia Vlad Mugur, Freulein în „Mateiaş Gâscarul” de Alexandru Andrițoiu, regia Vlad Mugur, Coana Tarsiţa în „Iaşii-n carnaval”, de Vasile Alecsandri, regia Dinu Cernescu, sau Leda în „Amphytrion 38” de Pastor, regia Dinu Cernescu.ele

Un element biografic mai puțin cunoscut: Dorina Lazăr a parcurs, în această perioadă, şi momente în care rolurile erau din ce în ce mai puţine, iar actriţa a avut gândul de a se reorienta spre meseria de stewardesă, scop pentru care a învăţat limbile engleză şi italiană, care alături de rusa şi franceza învăţate în liceu ar fi asigurat un mare grad de calificare pentru o astfel de meserie...

În anul 1970 a debutat în teatrul TV în „Răpirea preafrumoaselor sabine”, regia Adrian Georgescu şi Dan Damian, în care a jucat alături de Gina Patrichi, prezenţa sa pe micul ecran fiind continuată în anul 1974 cu rolul din piesa „Plicul”, în care a jucat alături de Cornel Vulpe şi Octavian Cotescu şi cu seria „Lumini şi umbre”, regia Andrei Blaier, Mihai Constantinescu, Mircea Mureșan (1979–1982).

În anul 1974, Dorina Lazăr a debutat în film, cu rolul Cârciumăresei din pelicula „Păcală”, regia Geo Saizescu, cu Sebastian Papaiani în rolul principal. Au urmat roluri memorabile realizate pentru marele ecran, între care menţionăm „Mastodontul” (1975) – rolul Floarea, „Drumuri în cumpănă” (1979) – Primăriţa Saveta, prezenţe în „Saltimbancii”, „Semnul Şarpelui” şi „Ştefan Luchian” – toate în anul 1981, „Stop cadru la masă” (1982)– rolul Clara Halunga, alte prezenţe în „Dragostea şi revoluţia” (1983), „Fram” (1983), „O lebădă iarna” (1983) şi „Ochi de urs” (1983), „Lansarea” (1984), „Năpasta” (1985), Nişte băieţi grozavi (1987) – rolul Teofila, „Liceenii” (1987) – mama lui Şerban, „Divorţ… din dragoste” (1991) – avocata Nicoleta, Balanţa (1992). De asemenea, pe Dorina Lazăr am admirat-o în filme precum „Titanic vals” (1994) – în rolul Dacia, a doua soţie a lui Spirache, „Neînvinsă-i dragostea” (1993) – Elizabeta Lazăr, „Oraşul în miniatură” (1998) – Ramona, „Valsul lebedelor” (2002), „Binecuvântată fii, închisoare” (2002) – Directoare de închisoare, „Amen” (2002) – Soţia primului ofiţer SS, regia Costa Gavras, „Modigliani” (2004), sau „Funeralii fericite” (2013) – rolul Tanti Nela.

Filmul său emblematic rămâne „Angela merge mai departe”, Acesta este un din 1982, regizat de Lucian Bratu, despre viața de zi cu zi a unei taximetriste, Angela. Rolurile principale sunt interpretate de Dorina Lazăr și László „Vasile” Miske. Angela este o șoferiță de taxi, care trăiește singură după divorțul de un soț alcoolic. Existența ei se împarte între cursele de taxi, vizitele la mama ei, o femeie în vârstă, și serile petrecute în singurătate în fața televizorului. Lucrurile par să se schimbe când face cunoștință cu un client, Gyuri, pe care îl transportase cu o lună înainte. Pe măsură ce Angela renunță la ideea că nu-și va putea reface viața, este confruntată cu faptul că Gyuri va trebui să meargă trei ani în India, pentru o specializare profesională. În ciuda suișurilor și coborâșurilor relației, Angela se mărită cu Gyuri, deși acesta va lipsi trei ani...

În anul 1979 a primit premiul Leul de bronz la Festivalul Internațional de Teatru de la Arezzo pentru spectacolul „Năpasta”. În anul 1982 a primit premiul Cea mai bună actriță de film din partea Asociației Cineaștilor din România (ACIN) pentru rolul Angela din Angela merge mai departe (1981). În anul 2000 a fost decorată cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de cavaler. Din 2003 este directoarea Teatrului Odeon. În anul 2012 a primit, alături de Damian Drăghici și Maia Morgenstern, titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor din partea Ministerului Culturii și Comunicării din Franța.

Un episod halucinant s-a petrecut în urmă cu câțiva ani, când actrița a fost demisă de la conducerea Teatrului Odeon, pe care l-a slujit mai bine de o jumătate de veac. Dorina Lazăr și-a început cariera la Teatrul Odeon (fostul Giulești) în anul 1969, ca actriță, iar din 1996 până în 2002 a ocupat funcția de director artistic, urmând ca din 2003 să preia conducerea teatrului, până în 2017, când a fost destituită după o vizită a Corpului de Control al primarului general, Gabriela Firea, la doar câteva zile după ce fusese reconfirmată ca manager. În urma unui proces intentat Primăriei Municipiului București, dispoziția nr. 1181 din 24.08.2017, prin care s-a dispus încetarea contractului de management, fără a i se aduce la cunoștință neregulile, a fost anulată de către sentința civilă nr. 1325 din 26.02.2019 a Tribunalului București, Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal. Această sentință a rămas definitivă, începând cu iunie 2020, prin respingerea recursului declarat de primarul Municipiului București. Primarul General, Nicuşor Dan, a semnat apoi, pe 31 martie 2021, dispoziţia privind reintegrarea Dorinei Lazăr pe postul de manager al Teatrului Odeon.

Povestea demiterii actritei pare ca o repeta pe cea a sotului ei, care dupa ’89 a fost dat afara de la TVR, unde pana atunci fusese intr-o functie de conducere. “Sotul meu devenise indezirabil si asta l-a marcat, l-a ros, s-a îmbolnăvit”, a marturisit la un moment dat actrita. Sotul ei, Mihai Lazar, a fost director al Directiei internationale a televiziunii, iar dupa aproape 25 de ani de casnicie, in 1992 s-a stins. “Atunci m-am tinut foarte tare, chiar foarte, foarte tare. Am muncit, aveam de lucru, trebuia sa castig bani. Ramasesem cu fiica mea si cu soacra mea. (...)Dupa Revolutie, i-au cam dat cu sutul din televiziune si asta l-a mancat groaznic. A fost un foarte bun comentator de politica si foarte fin observator, dar devenise indezirabil si asta l-a marcat. (…) In 1992, cand s-a prapadit, eu aveam 52 de ani, iar el, 63 de ani. Si fata noastra, Ioana Maria, avea 14 ani. Era momentul cand trebuia sa cumparam casa in care locuiam si a trebuit sa muncesc foarte mult, lucru care mi-a facut bine”, a marturisit Dorina Lazar intr-un interviu pentru Revista Tango.

Artistă de o incredibilă vitalitate, cu o largă expresivitate şi un umor debordant, Dorina Lazăr a avut prezenţe memorabile în peste 60 de roluri în teatru şi în aproape 30 de filme/ Actriţa a colaborat de-a lungul timpului și cu Teatrul Naţional Radiofonic, fiind de menţionat aici câteva din rolurile sale în „Bătrânul gelos”, de Miguel de Cervantes Saavedra, alături de Mihai Fotino şi Virginia Mirea, „Liola”, de Luigi Pirandello, alături de Ion Marinescu, Jeanine Stavarache, Matei Alexandru şi Ruxandra Sireteanu, sau „Peţitoare şi cumetre” - cinci personaje în interpretarea unei singure actriţe.

...„Din punctul meu de vedere nimic nu mi se pare greu - nu posibil, pentru că unele lucruri nu sunt posibile. Toată viața mi s-a reproșat de către familie că am iubit mai mult teatrul decât familia. Teatrul Odeon. Teatrul ca profesie.”

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro