Goralii sunt o populație pastorală de limbă poloneză care a fost atestată documentar ca ocupând compact începând din Evul Mediu anumite regiuni montane din sudul și sud-estul Poloniei cum ar fi Podhale în Munții Beschizi, respectiv Tatra, în așezări rurale situate la înălțime nu departe de cunoscuta stațiune montană Zakopane, cât și în preajma orașelor Zywiec și Nowy Sacz. Deși în prezent de religie catolică și parte integrantă a națiunii poloneze, goralii reprezintă o etnitate distinctă atât din punct de vedere cultural cât și antropologic sau chiar lingvistic. Astfel, dialectul polonez pe care ei îl vorbesc conține un număr de cuvinte arhaice de origine română, între care magura (măgură), fluier, cătun, vatră, brânză, merende („merinde") sau mlioara („mioară"). În fapt, goralii sunt urmaşii păstorilor valahi emigraţi din nordul Transilvaniei (Sătmar, Maramureş, Bihor, Bereg şi Ung) încă din secolul al XII-lea. Iar Karol Wojtyla („Voicilă”), devenit Papa Ioan Paul al II-lea, avea, se pare, un strămoș valah... (mai multe detalii în volumul Dimensiunea controversată a românismului. De la vlahii sud-dunăreni la volohii din Carpații Păduroși).

Există o mulțime de păreri printre istorici și antropologi care confirmă (bazat de asemeni pe documentație substanțială) ipoteza originii române a goralilor, deși mulți istorici preferă, din motive neclare, posibil de natură politică, să-i numească mai degraba vlahi, sau, în mod eronat chiar „aromâni”, în loc de români. Eugen Lozovan a scris că emigrarea românilor în Moravia și în sudul Poloniei a început din secolul al X-lea. Ipoteza se sprijină și pe Cronica lui Nestor, care mentionează că in secolul al X-lea „maghiarii au alungat pe vlahi (românii din Panonia și Carpați) și le-au luat pământurile".

În ultimul timp, numeroși gorali din Polonia, îndeosebi din satul Koniakow, care e satul situat la cea mai mare altitudine din Polonia, își recunosc clar rădăcinile românești și arată un interes tot crescând față de România, pe care o văd ca un fel de „patrie originară".
Imigrările în sudul muntos al Poloniei au fost numeroase în Evul Mediu și sunt atestate documentar încă din secolul XIII, când ducele Cracoviei și Sandomirului, Bolesław, s-a însurat cu Cunigunda, fiica Regelui Béla IV al Ungariei. Acesteia, Ducele i-a dăruit în 1257 ținutul Sandețului, de la râurile Dunajeț și Poprad, unde trăia și o populație pastorală de origine „valahă".

În Zakopane, o celebră staţiune din Polonia, trăiesc români care au emigrat acolo în urmă cu sute de ani. În pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai puţin cunoscute grupări româneşti, nu şi-au uitat obiceiurile. Obiceiurile, îmbrăcămintea, casele, înfăţişarea şi firea lor îi dau de gol: nu sunt slavi, ci români! În fapt, goralii sunt urmaşii păstorilor valahi emigraţi din nordul Transilvaniei (Sătmar, Maramureş, Bihor, Bereg şi Ung) încă din secolul al XII-lea.

Pe la 1600, actele poloneze aminteau existenţa a peste 500 de sate româneşti, parte a acestora fiind locuite de urmaşii lui Dragoş Vodă prin nepoţii săi, Drag şi Sas. Emigranţii români au populat în Polonia culmile munţilor, aducând cu ei civilizaţia Carpaţilor şi învăţându-i pe polonezi să traiască la munte. Azi, tot ce se păstrează în Polonia drept tradiţie a muntelui, păstoritului, lemnăritului sau plutăritului reprezintă o moştenire româno-valahă. Goralii polonezi de azi îşi păstrează tradiţiile cu sfinţenie. În curtea fiecărei pensiuni turistice luxoase (zona este de prim rang în domeniu), se păstrează şi vechea căsuţă de lemn moştenită din bătrâni, utilată complet într-un stil ancestral şi uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul tradiţional maramureşean: totul, începând de la „lăiţi” şi până la „ţoluri”, cuptor sau „cofe”, aduce aminte de Maramureşul de odinioară. Goralii ştiu că sunt români, se proclamă ca atare (cu mândrie), iar cel mai celebru grup folcloric din acei munţi se numeşte, în traducere, „Capela Valahă” şi e condus de violonistul Zbyszec Walach. Unele mâncăruri sunt „ca pe la noi”, brânza e identică cu cea din Transilvania, iar ţuica (la gust şi ca metodă de preparare) este aceeaşi cu „horinca” maramureșeană.
Goralii s-au stabilit în zona unde trăiesc azi între veacurile XII-XVI, ultimul sat românesc (maramureşean chiar!), fiind întemeiat în anul 1509. Cauzele primelor veniri ar fi fost condiţiile grele din regiunea de origine şi faptul că românii erau luptători de elită, prieteni polonezilor. Fără a avea mentalitate de mercenari, dovedeau un curaj nemaipomenit în lupte, fapt pentru care erau răsplătiţi cu drepturi şi pământuri. Azi, valahii din Carpaţii polonezi sunt în întregime slavizaţi şi mai păstrează în vocabular doar câteva cuvinte păstoreşti sau nume de munţi, ape şi sate. În cărţile de telefon poţi găsi nume gen Valach sau Basarab. Multe vechi biserici, deşi catolice azi, încă mai păstrează decorul mural tipic ortodox, iar casele şi mobilierul acestora sunt tipic româneşti. Ultima „infuzie” cu iz românesc a pătruns în sudul Poloniei după cel de-Al Doilea Război Mondial, când o mare parte a comunităţilor poloneze din Maramureş şi Bucovina s-au repatriat. Aceştia au dus cu ei în zona Zakopane limba română sau obiceiurile din zonele amintite, inclusiv celebra horincă de Maramureş.

Papa Ioan Paul al II-lea a avut multiple legături cu România, inclusiv s-ar fi speculat la un moment dat că ar fi avut chiar un străbunic de origine română. Eseistul Nicolae Mareş susţine că străbunicul Papei Ioan Paul al II-lea a fost un notar valah. Autorul cărţii Ioan Paul al II-lea - Un Papă Sfânt a invocat faptul că sufixul medieval "ila", de origine dacică după studiile profesorului Ioan Coja, se regăseşte în numele Wojtyla (Voitilă sau Voicilă). Conform istoricilor, valahii care au ajuns în Polonia în căutarea unor păşuni pentru turmele lor de oi aveau propriul lor set de legi. „În secolele al XIV-lea şi XV-lea, românii au plecat cu turmele să găsească păşuni mai mănoase şi să scape de împilarea Bisericii. Cel mai bun loc era spre Polonia". Mareş pretinde că Suveranul Pontif ar fi fost la curent cu ipoteza sa şi nu a combătut-o niciodată.

Diplomat de carieră, scriitor și traducător din limba polonă (autor inclusiv al unui dicționar româno-polonez), Nicolae Mareș a adus o suită de argumente istorice, culturale și antroponimice în sprijinul ideii că Papa Ioan Paul al II-lea a avut și rădăcini românești: „Când, în februarie 1993, am avut fericirea de a fi primit, la Vatican, de Suveranul Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea, pentru a-i înmâna volumul său de Poeme pe care îl tradusesem şi publicasem în limba română imediat după evenimente din 1989, îmi propusesem să-l întreb, fără prea mari ocolişuri, dacă n-ar fi, cumva, de origine română. (...) Îmi voi aminti totdeauna cu plăcere de faptul că emoţionanta convorbire s-a prelungit cu mult peste limitele acordate la intrare de Monseniorul Dziwisz, astăzi episcop, deoarece a trebuit să îi răspund Sfântului Părinte la o întrebare cu totul şi cu totul surprinzătoare: -Ce se mai aude prin România noastră?”.

Sintagma, astfel formulată, m-a străfulgerat, deoarece întrebarea în sine conţinea întrucâtva răspunsul la o chestiune care mă frământa încă din 1979-1980. În perioada respectivă, fiind consilier cu probleme culturale şi de presă la Ambasada României la Varşovia, am primit în vizită un istoric polonez, persoană venerabilă, care mi-a spus atunci că lucra de aproape doi ani la arborele genealogic al Sfântului Părinte. Venise la mine să se intereseze ce-ar putea să însemne, în limba română, numele fostului cardinal de Cracovia, Wojtyla. Aveam să aflu, totodată, că în investigaţiile sale, urmărind din aproape în aproape încrengăturile unor familii vechi de munteni, care au trăit de secole în Beskizii Poloniei, toate aceste familii aveau la rădăcina lor vechi neamuri de păstori români. Şi cât de mult sunt preocupate de rădăcinile lor marile popoare, dacă ar fi să ne gândim numai la americani? Fără să stăpânească materia juridică, cercetătorul polonez era interesat să afle totodată unele amănunte privind dreptul valah (jus valachicum) şi ce a însemnat acesta în Polonia. I-am explicat, în mare, interlocutorului meu despre transhumanţa românească, înainte şi în timpul Evului Mediu, pe meleagurile poloneze, dar şi în Ungaria, Slovacia şi Cehia, despre dimensiunea acestei colonizări cu element românesc pe mari întinderi montane atât de bune pentru păşunat. Păstorii respectivi, în afara plăţii în natură şi în bani, erau chemaţi chiar să se înroleze, în caz de pericol, sub steag de luptă în oastea ţărilor care îi adoptaseră. De subliniat că atât rezultatele acestor investigaţii, efectuate de polonezi în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, cât şi lucrarea juristului Dumitru D. Mototolescu, Ius valachicum în Polonia, publicată în 1916, la Bucureşti, demonstrează desfăşurarea în timp şi pe arii geografice concrete modul în care s-a făcut colonizarea meleagurilor poloneze cu păstori români, precum şi modul cum au funcţionat comunităţile româneşti, importanţa lor pentru cultura materială din sud-estul Poloniei, elementele care s-au păstrat pâna în timpurile noastre, cu caracterul lor distinct antropologic, lingvistic, cultural etc.

Deci, de mai bine de un secol este prezentată amanunţit şi demonstrată transhumanţa păstorilor români, în căutare de hrană pentru turme, din nord-vestul Transilvaniei şi Moldovei peste Ceremuş până la izvoarele Oderului, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea până în secolul al XVII-lea. Cu timpul, transhumanţa valahă va merge şi în direcţia Lublin-Luck, trecând prin Codrii Sandomierz-ului, spre muntele Sfintei Cruci.

Se cuvine să remarcăm, totodată, faptul că primele valuri ale transhumanţei la care ne referim au precedat cunoscutele colonizări germane din Polonia Mică (Malo-Polska). Astfel, în anii 1334 şi 1335, la curtea Prinţului de Halici îl găsim pe Borisco Caracula şi pe Alexandru Moldaovici, iar la Przemisl, datorită colonizării Văii Sanului cu păstori munteni şi moldoveni, funcţiona în 1353 episcopul Chiril Valahul: Kiryllo Woloszyn. Printre numeroasele fapte consemnate de cercetătorii amintiţi este de reţinut acordarea de către Ladislaw de Opole, în 1378, supusului său Ladomir Valahul, a câmpului pustiu din Hodle Pole pentru a funda pe el un sat sub jurisdicţie valahă. Am putea continua cu extrem de multe asemenea exemple, deoarece s-au identificat peste 500 de localităţi fondate de păstorii nomazi pe teritoriul polonez, într-un interval de trei secole, printre care şi satul Czaniec, localitatea în care s-a născut, la 1788, străbunicul Papei, Bartolomiej Woijtyla, şi multe din rudele sale: Franciszek, Stanislaw, Maciej, Pawel etc. Există, de asemenea, documente care atestă prezenţa valahilor şi în zona Podhale, pe păşunile situate de-a lungul râului Raba până la Myslienice, precum şi pe vârfurile munţilor spre Skawa până la Wadowice. De relevat că în Silezia valahii sunt menţionaţi pentru prima dată în 1548, ca producători de postavuri şi învelitori.

Despre funcţionarea dreptului valah sau a legii valahe în cadrul comunităţilor de păstori români se aminteşte prima dată la 1378, când s-a fondat localitatea Hodle Pole. În fruntea comunităţii de valahi se afla un cneaz, care era reprezentantul oficial al populaţiei împărţite în clase de luptători. Principala obigaţie a acesteia era de a participa la expediţii militare cu câte un cal bun, călăreţul fiind înarmat cu arc şi săgeţi. Comunităţile efectuau, totodată, şi prestaţii în natură, oferind oştenilor oi, capre şi brânză, uneori şi bani. Sunt situaţii, datând din secolul al XVII-lea, când nobilii polonezi au transformat unele colonii de valahi liberi în sate de ţărani şerbi, glebae adscriptii. Dar Ius valachicum va funcţiona în Polonia până în secolul al XVIII-lea, rămânând o formă distinctă de exprimare a acestei comunităţi.
Astfel, Franciszek Wojtyla, născut în 1826 la Czaniec, este numit de judele comunităţii (iudex communitatis) drept liber notarum, ajungând mai târziu un fel de sfetnic al său. Numele de Wojtyla, cu anumite variaţii de scriere, probabil şi de pronunţie, este des întâlnit în documentele de Ev mediu polonez, în zonele în care au trăit colonişti valahi. Sufixul -ila, -ilă este frecvent în nume româneşti precum Vintilă, Voicilă, Ochilă, Sarsailă, Flamânzilă, Lungilă sau chiar Voitilă. Aceasta poate duce foarte uşor la concluzia că pentru Wojtyla cel mai apropiat etimon ar putea fi acest gen de nume tipic la români.

Aşa cum a demonstrat-o cu prisosinţă, în 1938, profesorul Universităţii Jagellone din Cracovia, Stanislaw Lukasik, localitatea Czaniec, în care s-au născut strămoşii viitorului Papă, era o comună locuită de valahi, ca toate cele peste 300 fondate pe teritoriul Poloniei în Evul Mediu timpuriu şi ale căror denumiri româneşti sunt consemnate de renumiţi specialişti în toponimia poloneză. Iată numai câteva exemple de localităţi, dar şi de piscuri, văi, munţi, dealuri sau cursuri de apă cărora li se atribuie o origine românească: Kasine (de la caş), Katun (cătun), Petrowee (pietre), Pisculice (pisc), Wadowice – localitatea în care se naşte viitorul Papă – provenind din cuvântul românesc vad. De subliniat şi numele proprii de ţărani din Polonia: Wlachy (vlah), Malice (mal), Czaniec (conac), Katyna (cătină), Sekul (sec). Amintim, printre alte nume proprii: Hotar (hotar), Magura (măgură), Turbacz (turbat), Sipot (şipot), Moldawa (Moldova – utilizat şi ca nume propriu), Ratunda (rotund), Baltagul (baltag), Sulica (suliţă), Stanka (stâncă), Sekatura (secătură), Zawoja (zăvoi) etc.

Aşa se face că numele Wojtyla ar putea proveni de la românescul Voitilă, sau de la formele apropiate Vintilă sau Voicilă. Sufixul -ila sau -ilă, de la numele proprii poloneze, ar putea avea, în general, o provenienţă românească. Pentru ipoteza românească a originii sale am folosit doar câteva argumente de largă înţelegere, pentru a nu îmbâcsi demersul cu alte explicaţii de natură istorică, lingvistică şi juridică. Doresc ca totul să fie luat ca un enunţ, ca o primă supoziţie, ce se cuvine aprofundată cu date ulterioare, separate. Viitorii biografi ai suveranului pontif Ioan Paul al II-lea nu le vor putea neglija. Şi încă un lucru m-a frământat o vreme: ce a fost oare în sufletul vadoviţeanului care, devenind Papă, a hotărât trecerea în rândul sfinţilor a lui Ieremia Valahul? A făcut această faptă abia fostul cardinal al Cracoviei, născut pe meleagurile amintite, locuite de păstori români, unde secole de-a rândul a funcţionat ius valachicum. Să fie întâmplător acest lucru? N-am putea spune că a făcut-o un conaţional de-al nostru? Mai mult, Papa Ioan Paul al II-lea va şi recita, în limba română, în Piaţa Sfântului Petru din Roma, Rugăciunea către Maica Domnului a lui Mihai Eminescu. Mă întreb de aproape douăzeci de ani: Ce Papă a mai făcut aşa ceva la Roma? Din ce resorturi interioare s-a născut, deci, întrebarea pe care mi-a fost dat s-o aud din gura Sanctităţii Sale: -Ce se mai aude prin România noastră?”.

Papa Ioan Paul al II-lea a sprijinit inaugurarea în Salonul Sixtin, la 19 ianuarie 1996, a Expoziției Monumenta Romaniae Vaticana („Mărturii românești la Vatican”), expoziție îngrijită de către profesorul Ion Dumitriu-Snagov, ocazie de readucere în memorie a celor două milenii de creștinism românesc.

În zilele de 7, 8 și 9 mai 1999, Suveranul Pontif s-a aflat în România, unde a avut contacte cu personalitățile locale ale Bisericii Ortodoxe. La Liturghia Pontificală celebrată în Catedrala Sfântul Iosif din București l-a îmbrățișat pe Cardinalul Alexandru Todea, aflat în scaunul cu rotile. În octombrie 2002 a avut loc calda primire la Vatican a Patriarhului Teoctist.

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România a contribuit, la nivel politic, la aderarea României la NATO şi Uniunea Europeană, iar, în plan pastoral-ecumenic, la o detensionare a relaţiilor dintre greco-catolici şi ortodocşi, deşi nu au fost rezolvate toate problemele lor patrimoniale, a afirmat Patriarhul Daniel, la conferinţa dedicată aniversării unui deceniu de la eveniment. Patriarhul a arătat că vizita Episcopului Romei în ţara noastră a marcat nu doar viaţa Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Catolice din România, ci şi relaţiile dintre ortodocşi şi catolici pe plan internaţional. „Prima vizită a unui Papă al Romei în România a fost şi prima vizită a unui Papă într-o ţară majoritar ortodoxă, deschizând, astfel, calea pentru noi întâlniri în alte ţări de tradiţie ortodoxă (Georgia, noiembrie 1999, Grecia, mai 2001, Ucraina, iunie 2001, Bulgaria, mai 2002). De aceea, o putem considera ca fiind o vizită istorică, prin care s-a încercat o mai mare apropiere şi cooperare între cele două Biserici, într-o vreme în care lumea era foarte învrăjbită şi în care Bisericile creştine erau chemate să proclame împreună iubirea lui Dumnezeu pentru lume, arătată în Iisus Hristos", a afirmat Patriarhul Daniel, citat de Agerpres. 

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro