Mitzura Arghezi (pseudonim pentru Domnica Theodorescu; 10 decembrie 1924, București –  27 octombrie 2015, București) a fost fiica poetului Tudor Arghezi, care au avut și un băiat, Baruțu (Iosif), emigrat în Elveția. Mitzura a fost aleasă de două ori în funcția de deputat, în legislaturile 1996-2000 și 2000-2004, pe listele partidului PRM. Între anii 2005-2010 a fost membru în Consiliul de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune tot din partea PRM. De asemenea, era cunoscută și ca actriță, ea jucând în peste 100 de piese de teatru și 18 filme. Moștenirea ei și, implicit, a marelui poet constituie subiectul unei mari dispute juridice...

Domnica şi-a căpătat numele după ce Arghezi a citit într-un dicţionar japonez că Mitzura înseamnă rază de soare. Mitzura l-a adorat pe tatăl ei, iar acesta a iubit-o, la rândul său, nespus. De altfel, fetiţa îi ascuţea creioanele, şi, existând o legătură foarte strânsă între cei doi, în prezenţa ei Arghezi scria poezii. Şi astăzi, portretul Mitzurei, ochelarii poetului, creioanele se află încă pe masa de lucru a lui Arghezi. Casa, alcătuită din parter şi etaj, are în jur de 18 camere şi mai multe dependinţe.Când Arghezi nu a mai a avut bani să termine construcâia casei, Regele Carol al II-lea, la sesizarea unor intelectuali, i-a oferit suma necesară. Multe obiecte tradiţionale au fost aduse din Bucovina: un tulnic, putine, obiecte de artizanat, butoiaşe pentru ţuică sau fuiorul de tors al Paraschivei. Scriitorul avea stupi de albine şi teascuri de zdrobit strugurii. În conacul în care a locuit poetul, începând cu 1930, te întâmpină mobilierul de cireş, biblioteca cu 7.000 de volume, tablouri, icoane vechi de peste 150 de ani, obiecte de artă, fotografii, documente originale din istoria familiei, medalii (inclusiv Premiul Herder), macheta casei folosită în filmul „Doi vecini" din 1959 al lui Geo Saizescu, în care a jucat şi Mitzura Arghezi. Potrivit testamentului lui Arghezi, casa a devenit una memorială, fiind inaugurată la 20 mai 1974, sub patronajul fiicei poetului, Mitzura Arghezi. 

În 1926, Arghezi a cumpărat un teren de 17.240 de metri pătraţi, în vecinătatea Închisorii Văcăreşti, unde şi-a construit casa de la Mărţişor. A făcut-o din nimic, erau aici numai mărăcini. „Când am cumpărat terenul ca să-mi clădesc casa, confraţii mă cam luau peste picior. Ziceau că n-am să fac prea mulţi purici pe aici", a scris Arghezi. Părinţii scriitorului născut în Bucureşti au fost originari din judeţul Gorj, „cel mai sărac şi mai pietros din regiune", după propria mărturisire, cu „ţărani primitivi" şi un „folclor admirabil": „Cu vocabularul restrâns al cuţitului îşi aranjau ei tărăşeniile de dragoste sau interesele. În ce mă priveşte, cred că şi eu port în umbră o părticică din acest cuţit familial". Poate de dorul acelor plaiuri, Arghezi a construit Mărţişorul, pe dealul Piscului, în vecinătatea Închisorii Văcăreşti şi a Cimitirului Bellu. La început, Arghezi a sădit, pe teren, pomi fructiferi şi viţă-de-vie. Construcţia casei şi a anexelor gospodăreşti, inclusiv tipografia, s-a prelungit timp de cincisprezece ani.

În timp, scriitorul a observat că oamenii din mahala atârnau pe vişini şnururi roşii şi albe, pentru a le spori holda de peste an, obicei văzut de Arghezi la bunicii din Oltenia. Acestea i-au inspirat numele casei, „Mărţişor", vestitor de primăvară. Pentru că strada, sau, mai bine zis, mahalaua, nu avea un nume, poetul a împământenit acest nume.„Când m-am aşezat eu aici, totul era pustiu. A trebuit să fac pionierat. M-am luptat cu primarii şi am introdus apă, lumină, am izbutit să se pietruiască bucata asta de uliţă şi să se facă o stradă, am adus cel dintâi telefon de prin partea locului", a povestit scriitorul.

Toţi pereţii casei au ferestre, nu era lumină electrică şi lumina venea prin geamuri. Telefonul i l-a aprobat directorul Societăţii de Telefoane, „un american care învăţa româneşte citind cărţile mele. Când i-am prezentat cererea şi a văzut că eu sunt Arghezi, mi-a spus că stâlpii de la Sfântu Gheorghe până la poarta mea îi va pune societatea, dar în curte la mine va trebui să-mi plătesc stâlpii. Era legalist, americanul... Pe urmă au început să se aşeze şi alţii în preajma mea", scria Arghezi în 1956. Între 1935 şi 1937 a fost ridicată clădirea anexă care a servit drept tipografie, în 1948 fiind naţionalizate maşinile de tipărit „Bilete de papagal".

Mitzura a studiat o vreme pictura cu artiști precum Camil Ressu și Gheorghe Dărăscu și a ilustrat câteva volume de literatură, iar în anul 1948 ea și fratele ei Baruțu au fost exmatriculați de la Facultatea de Litere, după ce tatăl lor a fost interzis ca scriitor. Apoi, a studiat baletul cu marea coregrafă Flora Capsali și chiar a dansat în spectacole pe scena Teatrului Național. S-a înscris la Cinematografie, dar a abandonat studiile după doi ani, transferându-se la Teatru.

Absolventă a Institutului de Teatru și Film în Promoția de Aur - 1956, Mitzura Arghezi a fost actriță la Teatrul Național București în perioada 1950-1980. Filmografia ei conține câteva titluri de referință, precum Doi vecini (1959), Furtuna (1960), Celebrul 702 (1962), Anotimpuri (1963), Titanic-Vals (1965) - rolul Gena, Calea Victoriei sau cheia visurilor (1966), La porțile pămîntului (1966), Mihai Viteazul (1971) -  în care interpreta o nobilă din Transilvania, Facerea lumii (1971), Ultimul cartuș (1973), Hyperion (1975), Eu, tu, și... Ovidiu (1978) - prezentatoare TV, Audiența (1979), Drumul oaselor (1980), Șantaj (1981), Grăbește-te încet (1982), Secretul lui Bachus (1984), O clipă de răgaz (1986) și Secretul lui Nemesis (1987).

Despre activitatea ei pe scenă a scris în 1964 poetul Gheorghe Tomozei în revista Cinema:
„Înarmat cu un… fotoreporter, am pornit în căutarea Mitzurei Arghezi, protagonistă a filmului Titanic Vals de Paul Călinescu. Nu se putea să nu ne amintim de savuroasa miniatură „La fotograf” din „Cartea cu jucării” a maestrului. Fireşte, n-am reeditat episodul, dar convorbirea s-a desfăşurat sub semnul poeziei, fără preţiozităţi şi cochetării. Am găsit în Mitzura Arghezi o actriţă care poartă cu simplitate grandoarea unui nume celebru, decisă să parcurgă treptele unei continue ucenicii.
— Care a fost primul film în care aţi apărut? Cum s-a desfăşurat întîlnirea cu arta a şaptea?
— Primul film? “În sat la noi”, în care eram o ţărăncuţă. Aceasta a fost logodna…
— Aveţi şi un naş?
— Da, Jean Georgescu. „Înscrie-te la Institut”, mi-a zis el, şi i-am urmat, cu emoţie, îndemnul. Al doilea film în care am apărut a fost “Doi vecini”, regizat ca lucrare de diplomă de către colegul meu Geo Saizescu, după o schiţă a tatei, care-l preţuieşte pe Geo pentru verva sa umoristică, pentru talentul cu care a recompus pe peliculă atmosfera prozei sale şi pentru că e… oltean.
— În care film aţi mai jucat apoi?
— Am apărut în “Furtuna” şi “Ciulinii Bărăganului”, în roluri de mică întindere.
— …Şi, de curând aţi interpretat un rol principal din Titanic Vals. Cum vi s-a părut rolul, scenariul, filmul?
— Când regizorul Paul Călinescu m-a chemat să dau o probă pentru rolul Gena, am fost nespus de bucuroasă. „Titanicul” în montarea Naţionalului, deşi venea la puţină distanţă în timp după un apreciat spectacol al Teatrului din Giuleşti, a „prins“ în chip aproape neaşteptat. A devenit o piesă cu care se merge la sigur. Urmărind spectacolul în vederea ecranizării pe care o proiecta, Paul Călinescu a avut la început tentaţia să „împrumute“ pentru film distribuţia în întregime şi chiar dacă n-a procedat astfel, el nu s-a sfiit să cheme la Buftea pe aproape toţi interpreţii rolurilor principale, cărora li s-a adăugat Grigore Vasiliu-Birlic, a cărui absenţă pare de neconceput într-o comedie românească. Mi-am dat seama că trebuie să renunț într-o clipă la tot ceea ce acumulasem, ca mijloace de interpretare, în zecile de seri cu „Titanicul”, că trebuie să-mi recompun rolul, să-l adaptez severei optici a aparatului de filmat. Cred că din colaborarea cuplului Paul Călinescu-Tudor Mușatescu a rezultat un scenariu a cărui problematică depăşeşte valorile textului dramatic. Fără a schimba datele acţiunii, scenariul a sporit savoarea unor momente comice, a eliminat uşoara tentă desuetă, sesizabilă pe alocuri, concentrând momentele-cheie. Filmul are (cel puţin aşa cred) faţă de piesă un plus de discreţie, iar personajele sunt acum mai vii, mai pline de căldură, mai omeneşti. Suntem în faţa unui proces de refabricare şi regizorul a reuşit să interpreteze în chip original momentele cu adevărat dramatice şi cele de melodramă, comicul nedegajându-se numai din scânteietoare replici, ci din atmosfera generală a ecranizării.

— Ce va mai aduce ca noutate “Titanicul” în peisajul nostru cinematografic?
— O mare revelaţie.Un exemplu strălucit de reîmprospătare a mijloacelor actoriceşti: un nou Birlic.
— În ce filme aţi dori să jucaţi?
— Greu de spus. Aş voi numai ca rolul încredinţat mie să mă capteze cu totul, să mă epuizeze, să mă consume, să-mi îngăduie să mă relev. Indiferent, tânără sau vârstnică, frumoasă sau urâtă, vreau să trăiesc cu autenticitate momente de viaţă, întâmplări, episoade, în care spectatorul să creadă.
— E singurul proiect cinematografic din… familie?
— Şi tata se gândește la un film. A şi „mâzgălit” câteva file, mi se pare. E vorba de un Păcală”.

Mitzura Arghezi a fost director onorific al Casei Memoriale Tudor Arghezi din strada Mărțișor din București, construită după planurile arhitectului George Matei Cantacuzino în anii ’30. „Copilăria mi-am petrecut-o la Mărţişor, acolo unde astăzi e casa memorială „Tudor Arghezi”. Am crescut înconjurată de multă dragoste, am crezut întotdeauna că am cel mai bun tată din lume şi, acum, la ora amintirilor, pot să afirm că nu m-am înşelat. Am avut şansa să mă nasc într-o familie de oameni foarte sufletişti, foarte buni părinţi, nişte fiinţe care au văzut în familie un lucru sfânt. Tata, pentru că era extrem de ocupat, prefera să doarmă foarte puţin, dar să nu lipsească din mijlocul nostru. A fost un om care s-a dăruit familiei, un exemplu de urmat. Nu uitaţi că părinţii mei şi-au petrecut tinereţea trudind să ridice casa de la Mărţişor, cu gândul că noi, cei doi copii vom locui acolo. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că ei nu au fost niciodată bogaţi, vă imaginaţi ce eforturi au făcut din dragoste pentru noi! Îmi amintesc cu plăcere de acea perioadă a construirii casei, pentru că atunci l-am observat pe tata ce om modest e, cum ştia să vorbească cu cei care lucrau la Mărţişor, se apleca cu grijă, atenţie şi drag către oricine, pentru că, mai presus de toate, el stima omul. Acest lucru mi-l repeta mereu, că nu contează că eşti plugar, intelectual, sărac sau bogat, ci importantă este în viaţă omenia şi de ea ar trebui să dea dovadă orice fiinţă umană.

De la el nu primeai drept pedeapsă decât o dojană blajină, dar suficient de pătrunzătoare cât să te străduieşti să nu mai greşeşti a doua oară. De exemplu, eu, copil fiind, eram cam împrăştiată, iar tata se străduia să-mi corecteze această tară. Uneori, când ieşeam în oraş, pe la 15-16 ani, mă ruga să îi cumpăr ţigări, dar eu mai uitam… Nu primeam o pedeapsă ci o observaţie blândă: „Puiul tatei, am uitat eu vreodată când m-ai rugat tu pe mine ceva?” şi eu mă simţeam mai pedepsită decât dacă m-ar fi certat de adevăratele. Avea mult tact şi se pricepea şi la pedagogie, încercând mereu să ne corecteze defectele.

L-am venerat şi o voi face până la ultima clipă a vieţii mele, de aceea mă şi ocup cu atâta dragoste şi devotament de opera lui şi de casa de la Mărţişor. L-am descoperit şi după moartea sa când, aplecându-mă asupra operei sale, am realizat ce bun român a fost şi cât s-a străduit pentru ca tot ce a acumulat el în Elveţia şi Franţa (unde a stat în tinereţe şi de unde s-a întors din patriotism) să împărtăşească celor din ţară, să-i facă să înţeleagă că noi, românii, suntem mai deştepţi şi mai înzestraţi decât alte popoare. Avea perfectă dreptate, dar defectul nostru ca popor este că suntem dezbinaţi. În altă ordine de idei, am apreciat că tata a ştiut să ne dea acel gen de educaţie care ne-a fost de mare folos pe parcursul vieţii, ne-a dat exemplul muncii, ne-a învăţat să fim cumpătaţi, să nu minţim, să fim cinstiţi şi obiectivi faţă de noi înşine şi faţă de cei din jur. Părinţii mei nu au avut niciodată bani mulţi, dar nouă nu ne-a lipsit nimic, ceea ce nu înseamnă însă că ne-au răsfăţat, aşa cum se întâmplă acum în anumite familii. (…)

Din păcate, mama a pierit la 77 de ani, iar tata la 87 de ani, el stringându-se cum se spune, de inimă rea, la doar 11 luni după ce dispăruse soţia lui adorată. După pierderea mamei, care s-a petrecut într-o zi de vineri, tata a început să nu mai mănînce şi, în fiecare săptămînă, vinerea, el zăcea pur şi simplu. Ei s-au iubit foarte mult şi au stat împreună 57 de ani, iar mama era, ca în poveste, bună, blândă, înţelegătoare şi stâlpul casei. Ne spunea – mie şi fratelui meu – că, de dragul tatălui nostru (care se încăpăţâna să scrie, deşi era profesor şi avocat), pentru ca el să fie liniştit şi să se poată concentra asupra operei sale, ea nu-i spunea niciodată că nu mai sunt bani – chiar şi când el o întreba – ci se descurca cum putea. Dar tata a răsplătit-o pentru eforturile ei şi a scris odată că „dacă nu era Paraschiva, nu aş fi realizat atâtea”. Mama îi dădea siguranţa şi încrederea că vor depăşi orice greutate a vieţii.”

În septembrie 2015, la vârsta de 90 de ani,  după ce o nepoată a anunţat autorităţile că mătuşa sa a dispărut, Mitzura Arghezi a fost găsită de poliţiştii bucureşteni într-un cămin de bătrâni privat din Sectorul 1 al Capitalei. Traian Radu a fost alături de Mitzura timp de 40 de ani, până în ultima clipă. Bărbatul a moştenit atât a drepturile de autor asupra operei lui Tudor Arghezi, cât şi a bunurile fiicei marelui poet. Cu toate acestea, presupusa fiică lui Baruţu Arghezi, Doina Teodorescu Arghezi, îşi cerea și ea drepturile lregate de moştenire.

Traian Radu considera că nu are niciun drept: „Doina Teodorescu este copilul ilegitim al lui Baruţu Arghezi. El toată viaţa, în toate scrisorile, a negat această paternitate. Mitzura nici n-a vrut să ştie de ea. Era un copil din afara căsătoriei. Mitzura mi-a spus: «Uite, Traian, tu la urmă le dai la Academie, le dai cui vrei tu, ca să nu ajungă această individă să hotărască cine să apară şi cum să apară. Păi, dacă ăsteia o să-i dea cineva 10 lei, e în stare să vândă cum a vândut Dorli Blaga drepturile de autor ale tatălui ei!». De-aia mi-a lăsat mie drepturile de autor, ca să nu ajungă la individa asta. În 2011 este ultimul testament, unde spune că-mi lasă şi drepturile de autor ca să nu poată individa asta să le dea cine ştie unde. Că atât aşteaptă hienele de edituri. Eu sunt singurul moştenitor, iar dacă vreau să las drepturile unei pisici, le las unei pisici”, a declarat în 2015, pentru Ring, Traian Radu.

Doina Teodorescu Arghezi l-a ameninţat pe Traian Radu că-l va da în judecată: „Nu am exclus posibilitatea de a-l da în judecată pe Traian Radu. Nu este vorba numai despre drepturile de autor, ci de tot ceea ce implică moştenirea. După o viaţă de om, fiecare a strâns câte ceva. În situaţia asta, numărul şi valoarea lucrurilor rămase după Mitzura sunt mai mari, inclusiv casa unde a locuit până a fost internată. Eu sunt jurist, deci ştiu ce vorbesc şi cunosc foarte bine valoarea cuvântului scris şi vorbit. Aşa că totul se va tranşa în justiţie şi se vor prezenta acte. Ca să tranşăm problema, să nu mai avem discuţii pe viitor, mai ales având în vedere că dl Traian Radu este la o vârstă destul de înaintată, odată şi-odată trebuie ruptă pisica-n două. Vor fi ape tulburi, vor fi discuţii, dar lucrurile astea sunt inerente”.

Traian Radu o acuza pe Doina că folosea abuziv numele Arghezi. „Baruţu Arghezi a semnat cu acest nume ca pseudonim, pentru că numele lui în buletin era Iosif Teodorescu. Acum opt sau nouă ani, el a hotărât să-şi treacă şi numele Arghezi în buletin, printr-un act notarial. În ceea ce o priveşte pe Doina Teodorescu, fiind fiică ilegitimă, ea poate să-şi adauge numele lui Arghezi numai după ce-şi face testul ADN. Nu şi-a făcut testul ADN, dar s-a dus şi şi-a adăugat numele Arghezi”, a adăugat el. Alți potențiali moștenitori erau fratele vitreg al Doinei, Mircea Toader, și Melania Arghezi, fosta soție a lui Baruțu.

În mai 2017, revista „Q Magazine“ semnala, printr-un articol publicat de Livia Szabo, că la 30 mai 2017 erau aşteptaţi la Tribunalul de Pace de la Lausanne toţi posibilii moştenitori ai lui Tudor Arghezi. Eli Lotar (1905-1969), primul copil al poetului român cu Constanţa Zissu, născut la Paris, decedase deja, la fel şi Baruţu (Joseph) (1925-2010), la fel şi Mitzura (1924-2015). Însă în acea zi s-au prezentat la Lausanne nepotul lui Arghezi, Mircea Toader Arghezi, fiul lui Baruţu, care locuieşte în Elveţia, şi Doina, din Bucureşti, prin reprezentantul său legal. Doina este fiica lui Baruţu din afara căsătoriei, dar recunoscută legal de acesta. 

Povestea nu a interesat foarte mult presa din România, în fond ea avea loc în Elveţia, deci departe de tot ceea ce înseamnă cotidianul românesc, iar avocata lui Mircea Arghezi, Geanina Munteanu Millet, era din Franţa. În lunile mai-iunie am reuşit, la rândul meu, să constat pe viu blocajul în care se aflau în România moştenirea şi opera marelui poet şi scriitor. Operele sale nu au fost reeditate de mulţi ani, deşi ar fi necesară o reeditare. Iar Mărţişorul, casa memorială a poetului, nu este vizitată aproape de nimeni, niciun traseu turistic sau literar nu include vizita la discreta şi impenetrabila incintă, aproape ca o fortăreaţă, situată undeva între Piaţa Sudului, Tineretului şi Cartierul Berceni. Se spune că poetul ar fi văzut acel spaţiu frumos de locuit, aproape paradisiac, privind dinspre celula în care era închis, în închisoarea Văcăreşti. Se mai spune că-l voia ca un loc al păcii şi al înţelegerii, deschis atât lumii, vizitatorilor, cât şi celor doi copii ai săi cu Paraschiva, Mitzura şi Baruţu. Printr-o donaţie făcută cu un an înainte de moartea sa, Tudor Arghezi lasă casa Comitetului de Stat pentru cultură şi artă, dar este o donaţie cu sarcini, printre ele numărându-se şi faptul că patru camere trebuiau puse la dispoziţia lui Baruţu, una pentru Mitzura, o chirie, iar obiectele din casă să rămână tot pe numele descendenţilor săi.

Iniţial, Baruţu a avut acces la cele patru camere, ca şi Mitzura, la partea ei. Însă după plecarea lui Joseph (Baruţu) Arghezi în Elveţia, unde se afla fiul său bolnav din naştere, Mircea, casa a fost folosită ca muzeu, având-o pe Mitzura ca administratoare. Iar astăzi, când nici Mitzura, nici Baruţu nu mai sunt, singurii moştenitori Arghezi rămaşi în viaţă pot intra în acea casă doar ca vizitatori. Ei nu sunt recunoscuţi în România ca moştenitori şi nu primesc nici obiectele la care au dreptul. Testamentul lui Baruţu (realizat cu o lună înainte de sfârșitul acestuia, pe când Baruţu era deja bolnav şi îngrijit pentru boala Alzheimer la Socodor, lângă Arad) o lasă ca moştenitoare pe soţia sa, Melania. Şi aici mai apare o parte în proces: Universitatea privată „Vasile Goldiş“, din Arad, care, conform ultimului testament al lui Baruţu, deţine, prin donaţie, manuscrisele lui Arghezi. Acesta este motivul pentru care Mircea Toader Arghezi a decis să conteste testamentul făcut de Baruţu înainte să moară.

„Certificatul elveţian de moştenitor blochează drepturile de autor ale lui Tudor Arghezi. Dar nu numai că este emis de un judecător elveţian necompetent juridic, dar a şi omologat un ultim testament, din 3 noiembrie 2009, când fiul lui Tudor Arghezi nu mai avea discernământ, fiind tratat de mult timp pentru boala Alzheimer“, explică avocata Munteanu-Millet. „În plus, suferise între 1994 şi 2007 în jur de zece accidente cerebrale, ceea ce era impresionant... O persoană foarte calificată din laboratorul medical al Spitalului de Neurologie din Lausanne confirmă şi este dispusă să vină din Elveţia în România pentru a depune mărturie».

Avocata din Paris a iniţiat, deci, o procedură, în 2016, reuşind obţinerea ridicării secretului medical care a confirmat, în 2016, lipsa de discernământ a lui Baruţu nu numai la data testamentului din 2009, cu câteva luni inainte de deces, ba chiar cu mult timp înainte. În 2007, Baruţu Arghezi a fost scos din spitalul din Lausanne, pe răspunderea soţiei, şi dus la Arad, apoi la Socodor, într-un centru specializat în boala Alzheimer, care este creat de aceeaşi Universitate „Vasile Goldiş“ care deţine acum, se pare, prin două fundaţii, practic toate manuscrisele lui Tudor Arghezi. 

Tribunalul din Elveţia nu a ţinut să se declare competent, nici să statueze asupra unei afaceri care ţine de competenţa tribunalelor din România, loc unde a avut ultimul domiciliu Baruţu (Joseph) Arghezi. Aşa se face că la Tribunalul din Arad au ajuns documentele trimise de Geanina Munteanu Millet, avocata celor doi copii ai lui Baruţu, Mircea şi Doina. Prin ele, avocata cerea nu numai deschiderea procesului în România, ci şi recunoaşterea calităţii de moştenitori a nepoţilor marelui poet.

„Printr-o enormă tragedie, acest om cu o problemă gravă, cu o deficienţă locomotorie severă, nu există, pur şi simplu, în certificatul de moştenitor al tatălui său“, susţine avocata Geanina Munteanu-Millet. Un copil care a fost dus în Elveţia întocmai pentru a fi tratat şi care este recunoscut, alături de sora sa, Doina, fiica din afara căsătoriei a lui Baruţu, ca fiind urmaşii săi, dar într-un testament prealabil, pe când Baruţu nu era încă bolnav. 

...Despre copiii lui, pentru care a scris volumul Cartea cu jucării, marele poet spunea: „Miţu şi Baruţu sunt numele lor de alintare. Pe fetiţă o cheamă Domnica, iar pe băiat, Iosif. Cum au ajuns de la Domnica la Miţu, nu ştiu. E un nume, ca atâtea altele pe care le scornesc părinţii pentru copiii lor. Pot să ţi spun însă etimologia lui Baruţu. Miţu l-a botezat aşa. Baruţu vine de la apă-rece. Apă-rece, apăreciule, apă reciu şi pe urmă prin contracţiune Baruţu. (...)Mă ocupă mult cărţile lor, lecţiile lor. Aş vrea să-i fac scriitori şi asta pentru mai multe pricini, întâi pentru că în 20 de ani de aici încolo o să fie mai mulţi cititori decât acum şi a scrie cărţi n-o să mai fie o meserie nenorocită. Apoi, pentru că nu se poate mai mare bucurie decât să-ţi faci cu tragere de inimă munca ta. Aş vrea să-i văd scriitori sau artişti sau pictori — ceva în legătură cu mintea şi cu inima, în sfârşit. Dar nu ştiu, nu pot şti nimic acum. Prea e de vreme. Văd doar că lui Miţu îi place să danseze şi uneori, când e muzică de dans la radio, ne dă adevărate reprezentaţii familiare. În ce mă privește, cred că dansul e una din cele mai complete arte”, într-un interviu pe care i l-a acordat în 1935 scriitorului Mihail Sebastian și publicat în revista Rampa.

Tatăl ei, Tudor Arghezi i-a dedicat una dintre cele mai frumoase poezii ale sale, faimosul Cântec de adormit Mitzura:
Doamne, fă-i bordei în soare,
Într-un colț de țară veche,
Nu mai nalt decât o floare
Și îngust cât o ureche.

Și-n pridvor, un ochi de apă
Cu o luntre cât chibritul,
Ca-n crâmpeiul ei să-ncapă
Cerul tău și nesfârșitul.

Dă-i un fluture blajin
Și o broască de smarald
Și-n pădurea de pelin
Fă să-i stea bordeiul cald.

Și mai dă-i, Doamne, vopsele
Și hârtie chinezească,
Pentru ca, mânjind cu ele,
Slava ta s-o smângălească.

Și când totul va fi gata
S-o muta la ea și tata.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro