Puiu Călinescu a făcut să râdă în hohote generații întregi de români. Dar „Trandafir” din seria B.D. sau „Spirache” din scheciurile televizate a avut parte de o viață tristă, marcată de multe tragedii, încă din copilărie. Puiu Călinescu (pe numele său din buletin Alexandru Călinescu; 21 iunie 1920, București – 16 mai 1997, București) a fost un actor de comedie celebru și datorită grimaselor sale inimitabile.

Alexandru „Puiu” Călinescu s-a născut în București, în cartierul Grivița și a fost fiul Fotinei Călinescu din București și al actorului Jean Tomescu din Craiova. A fost crescut de mama lui, care lucra la o fabrică de țigarete. La vârsta de 6 ani, după moartea mamei (23 de ani), a fost luat și crescut de bunica din partea mamei. La școală a repetat un an de studiu. Conform unei remarci a actorului însuși în 1996 într-o emisiune TV a Eugeniei Vodă, în timpul adolescenței Puiu Călinescu s-a văzut nevoit să-și găsească un loc de muncă, fiind constrâns de unchiul său, în casa căruia locuia și care nu-l mai putea întreține.

Puiu Călinescu și-a început cariera jucând în „revistele” de cinematograf ce prefațau cândva în sălile de cinema proiecția unui film. Din 1948 a intrat în trupa Teatrului de comedie „Constantin Tănase”, care l-a consacrat și în care a lucrat până la sfârșitul vieții. Și-a scris singur partiturile comice pentru spectacole. Reprezentațiile sale one-man show cele mai cunoscute sunt: Sonatul lunii, Trăsnitul meu drag..., Un băiat de zahăr... ars, Frumosul din pădurea... zăpăcită, Idolul femeilor, Eu vă fac să râdeți!, E nemaipomenit!, Omul care aduce râsul, Bărbatul fatal, Superman, O seară la Boema. Talentul său a fost comparat cu cel al actorului francez Louis de Funès. A rămas celebru datorită rolului Trandafir din serialul Brigada Diverse (B.D.), unde a jucat alături de Dem Rădulescu, Jean Constantin, Toma Caragiu, Reka Nagy, Sebastian Papaiani, Ștefan Bănică.

A avut parte de tot felul de întâmplări neobișnuite, așa cum povestea în interviurile sale. „Am avut într-o seară un spectacol într-o pădure, într-o casă sumbră de tot. Spectatorii erau legionari, cu Zelea Codreanu, cu tot. Aşa erau unii, şi mai sunt, bolnavi de extremisme. Eu, slavă Domnului, nu am poftă nici de una, nici de alta. Am poftă de mine! Să ne ţină Dumnezeu, că sunt multe de făcut! Eu am fost crescut în credinţă şi aşa merg mai departe, deşi nu e cazul să te lauzi cu asta... Trebuie să ne pregătim, că nu se ştie când vine năbădăioasa cu coasa. I-am zis odată prietenului meu Gică Petrescu, care a făcut armata cu Napoleon, şi care tot strângea avere: -Vezi că a apărut un nou model de sicrie, care au înăuntru o ladă de fier. Acolo se pune tot ce ai adunat în viaţă şi se ţine cheia la purtător! Asta e! Că tot strânge omul, se chinuie, se necăjeşte, vine doamna şi gata. Laşi totul şi pleci cu dânsa...”.

Născut în 1920, Puiu Călinescu a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial în floarea vârstei, așadar a ajuns, inevitabil, pe frontul de luptă. Cu toate astea, nu va dura mult până când să ia o decizie importantă, după cum avea să relateze chiar el, zeci de ani mai târziu. „Când am văzut ce se întâmplă acolo, am decis că armata nu e pentru mine. Am sărit gardul și am fugit a doua zi. Numai că după ceva vreme, am fost nevoit să merg să-mi schimb niște acte. Războiul se sfârșise demult, însă maiorul care trebuia să se ocupe de reînnoirea documentelor m-a descoperit pe lista dezertorilor și mi-a zis: -Ce-ai făcut, tovarășe Călinescu? Dumneata ești condamnat la moarte… Am rămas fără cuvinte. Eu începusem deja să joc la teatru și eram condamnat la moarte fără să fi știut. Acum, dacă mă gândesc, pot spune că am fost un om norocos”, a povestit Puiu Călinescu în emisiunea Profesioniștii a Eugeniei Vodă.

„Este foarte greu să povestesc cine a fost tatăl meu. Nu-mi ajung vorbele... A fost un om mare!”, astfel își începea povestea pentru Jurnalul Național Carmen Călinescu, fata marelui actor. „Perioada lui de glorie a început, prin anii '70, cu Sonatul lunii la Boema. Nu se putea circula pe stradă când avea spectacol! Biletele se vindeau cu o săptămână înainte. Câştiga foarte bine, dar cheltuia totul cu noi, copiii, cu mama... Le-a ajutat până şi pe mătuşile care îl bătuseră în copilărie”... Alexandru Călinescu (Puiu fiind numele de scenă) a avut o copilărie sumbră. „Nu a avut parte de nici o jucărie! Nouă, mie şi surorii mele, Silvia, ne-a oferit totul!” - mai spune Carmen. „De unde a învăţat omul ăsta să ofere, când el nu primise nimic, niciodată?! A crescut fără mamă, fără tată şi a fost bătut de mătuşi. Fotina Călinescu a răcit la un bal şi a pierit când el avea 5 ani. Iar tatăl lui a fost actorul Jean Tomescu, din Craiova”. Mătuşile din partea mamei au devenit responsabile de soarta juniorului şi au încercat să-l educe, pentru a se alege ceva din puiu’ de om. Şi s-a ales!

„Nu prea îi plăcea cartea şi mătuşile l-au trimis la muncă. Aşa a început tata să lipească afişe. Mama, Zoe, l-a cunoscut de prin 1944. A fost o iubire nebună. Mama, fată de pension, cu fiţe, avea o prietenă şi mergeau împreună la film. Taică-miu juca în pauză la cinematograf. Se uita la Stan şi Bran, la Charlie Chaplin şi apoi intra şi juca... Ei au fost profesorii lui! ”, îşi aminteşte urmaşa actorului. Bineînţeles că părinţii domnişoarei de pesion nu au fost prea încântaţi de tânărul artist Călinescu. Dar destinul și-a îndeplinit lucrarea.. „A venit bombardamentul, iar bunicii din partea mamei au avut mult de suferit. Au rămas fără nimic – spune Carmen Călinescu. Tata se ridicase şi devenise actor, putând să ajute familia financiar. Nu te puteai supăra pe el. Era un om care te făcea să lupţi, să nu fii deprimat, să nu clachezi niciodată. Spunea că, dacă nu-ţi chiorăie stomacul şi n-ai pantofii rupţi, e tot ceea ce îţi trebuie ca să fii fericit. Nu a ţinut la bani. Voia ca toată lumea din jurul lui să fie mulţumită”...

Atât de mare i-a fost pasiunea pentru film, încât scena a devenit, pe nesimțite, a doua sa casă. „Păi eu sunt bolnav dacă nu am repetiţii, sau spectacole, sau turnee, trebuie să fac mereu câte ceva. Iar dacă nu am ce, caut până găsesc. Uite, am reparat televizorul şi de atunci nu mai am imagine la el. Am reparat radioul şi nu mai are sunet. Am reparat fierul de călcat şi am ars lumina în tot cartierul. Nu pot să stau într-un loc ţepenel, am în mine un demon. De aia şi sunt ca şi scândura, că nu are timp grăsimea să se adune. Şi atunci scriu, că textele din comediile în care joc, eu le fac şi alţii le cenzurează.”

Au fost momente emoţionante, dar povestea şi-a urmat cursul... „În 1995, sora mea, Silvia, s-a dus dintre noi la 50 de ani” – spune mezina. „Între mine şi ea era o diferenţă de 11 ani. Iar tata a plecat, doi ani mai târziu, la 16 mai 1997. A fost cumplit! Sora mea a avut parte de o dispariție fulgerătoare. Era văduvă şi rămăsese singură. Băiatul ei, Bogdan, era plecat la mare. În 1995 nu prea erau telefoane mobile să ţinem legătura. Eu, cu mama şi cu tata, eram în vacanţă, la Predeal. Când ne-am întors în Bucureşti, am sunat-o pe Silvia, dar nu răspundea. Am mers şi am spart uşa. Ea era pe jos în hol. Făcuse comoţie cebrală.” Apoi, boala l-a lovit și pe Puiu Călinescu. „Prin luna martie a anului 1997, mi-a spus la telefon că nu mai vedea bine, la două zile după ce i se făcuse rău pe scenă” - îşi aminteşte Carmen Călinescu. „Însă el a continuat să joace. Am mers la Spitalul Militar. Se pare că suferise atunci un infarct. Urca pe scenă susţinut, sprijinit, doar ca să joace. Era din ce în ce mai rău. Şi, pe data de 1 mai 1997, ne-am strâns toţi, pentru că aşa a vrut tata, şi am plecat la Sinaia. Se simţea foarte rău, se sprijinea mereu de mine. Îmi spunea Ia-mi hârtia asta din mână!, iar el nu avea nimic în mână! Am fost să-i facem o ecografie, doctorul s-a uitat spre mine, vrând să-mi spună ceva. Eu eram terminată. I-am zis că tata este amator de bere şi l-am întrebat dacă pot să-i dau. Iar el mi-a răspus că pot să-i dau orice! Eu tot nu realizam gravitatea. A doua zi l-au dus de urgenţă la Spitalul Floreasca. Era o mână de om, dar îl dureau toate! Nu mai era tata! Vineri dimineaţa mă duc înapoi la spital, la reanimare, şi el nu era. M-am speriat. O asistentă mi-a spus că-şi revenise şi că fusese mutat într-un salon, la terapie. Intru în salon, iar tata era înconjurat de asistente. Le spunea glume. Când m-a văzut, i-a căzut o lacrimă. -Maestre, chiar credeai că te-am abandonat? Ce s-a întâmplat? , l-am întrebat. -Carmen, să ştii că am visat că mă duc, mi-a răspuns. Avusese temperatură foarte mare, era pe perfuzii, dar voia să trăiască. Mă întreba tot timpul dacă pică în perfuzie”.

Cu toate că o simţea din ce în ce mai aproape pe Dânsa cu coasa, actorul voia să plece din spital, fiindcă a doua zi, sâmbătă, avea spectacol. Fiica l-a liniştit, păcălindu-l că se amânase spectacolul, fiindcă nu se vânduseră bilete. L-a întrebat apoi ce-şi doreşte să-i aducă mai târziu, căci trebuia să ajungă la şcoală, unde era profesoară. La ora 17.00, fata dă să intre în salon. „Nu mai aveţi voie să intraţi. A pierit!”, a auzit o asistentă cum o informa, extrem de conştiincios. „În acel moment am simţit că mă prăbuşesc, cu punga în care aveam supa şi compotul pe care şi le dorise” – povesteşte Carmen Călinescu. „Am apucat să văd că în patul lui era altcineva. Când plecasem dimineaţa de la spital era bine, vorbea, şi nu înţelegeam ce s-a întâmplat. Mi s-a spus că plecase la 16.45.” Un sfert de oră. Atât. Dacă n-ar fi plecat, dacă ar fi venit mai devreme, dacă şi iar dacă...„Mi s-a povestit că era înconjurat de asistente, că le spunea glume şi că din senin a făcut un stop respirator. S-a dus așa cum şi-a dorit: cu zâmbetul pe buze...” A fost un şoc!

Nu se aştepta nimeni ca Puiu Călinescu să plece atât de devreme, la doar 77 de ani. „Dintotdeauna suferinţele le trata cu indiferenţă. Era pe la Petroşani, într-un turneu, şi avea două spectacole pe zi. În timpul matineului, i s-a făcut rău pe scenă. Au venit şi l-au luat cu Salvarea. Nu ştiu ce i-au făcut doctorii de la spital, dar la ora opt seara, era din nou pe picioare, în teatru” - îşi mai aminteşte Carmen Călinescu. „Altă dată, a venit asistenta să-i facă o injecţie, că tata avea probleme şi cu inima, şi cu rinichii, i-a băgat acul şi, când să-i facă injecţia, Puiu Călinescu era chemat în scenă. Tata şi-a tras repede pantalonii şi a fugit pe scenă, cu tot cu acul de la seringă”.

Puiu Călinescu a fost un personaj aparte. Puțini știu că el desena foarte bine. Îi plăcea foarte mult să conducă mașina dar rareori depăşea viteza de... 30 km/h. Deţinea automobilul Renault Gordini, cu numărul de înmatriculare 1B7067. În anul 1961 a scris o comedie cinematografică, cu titlul Tată fără voie, dar Sergiu Nicolaescu nu a fost de acord ca opera sa să fie ecranizată...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro