Din discuția despre marile frumuseți ale cântecului românesc - în care s-au făcut referiri la peste 40 de nume, între care Maria Cornescu, Maria Pietraru, Maria Dragomiroiu sau Matilda Pascal Cojocărița - nu putea să lipsească nici minunata solistă Irina Loghin. Irina Loghin (născută pe 19 februarie 1939, la Gura Vitioarei, în Prahova) a fost pe bună dreptate supranumită „regina muzicii populare”. A fost, pe rând, solistă a ansamblurilor „Ciocârlia”, „Barbu Lăutaru” și „Ciprian Porumbescu”, dar a și cântat o lungă perioadă de timp în străinătate. În perioada 1965-1995 a scos aproape 30 de discuri la Electrecord, iar o bună perioadă de timp a alcătuit un apreciat duet muzical cu Benone Sinulescu. A jucat și în două filme artistice de lung metraj:„Rătăcire” (1978, regia Alexandru Tatos) și „Amurgul fântânilor" (1983, dar acesta nu a putut rula o vreme pe marile ecrane din cauza unei interdicții a cenzurii). Irina Loghin este căsătorită cu un mare sportiv, fostul campion mondial la lupte greco-romane Ion Cernea și este mamă a doi copii, Ciprian și Irinuca.
Autobiografia Irinei Loghin este absolut emoționantă: „Nici nu mai ştiu de cînd am început să cînt, pentru că m-am trezit cîntînd. Tatăl meu avea voce foarte frumoasă. Şi mama avea glas frumos. Eram şase fraţi la părinţi: Margareta, sora cea mare, care a avut grijă de toţi fraţii, Ionel, Elena – Nuţi, cum îi spuneam noi, Florica, apoi am venit eu, Irina, iar după mine, la 7 ani, s-a născut fratele meu, Nicolae. Tata cînta pe note. A învăţat de copil, în Basarabia, pe cînd era la călugărie, însă n-a apucat să depună jurămîntul de călugăr. Nu avea diapazon, dar nimerea, din gît, orice tonalitate dorea. De la tata am împrumutat acest dar şi acest mir pe care mi l-a pus Dumnezeu în frunte. Pot spune că tata avea în sînge cîntatul, iar la noi acasă era tot timpul o veselie. Cîntam cînd venea cineva la noi acasă. Tata făcea cor cu noi. Aveam o bancă specială, ne aşeza pe ea şi cîntam pe două sau trei voci. Pe urmă am început să cînt şi singură. Am început să merg la căminul cultural din comună, apoi, cînd am mers la şcoală, dirijam colegii din clasele I-IV.
Primăvara mă luam la întrecere cu cucul. Şi acum încă sînt curioasă. Casa mea este într-un cătun, lîngă o pădure. Nu stau la strada principală. Şi acum merg şi bat dealurile… Dar întotdeauna m-am întrebat cum, din vîrful dealului ăluia cît toate zilele, cîntă cucul de se aude, parcă ar fi lîngă tine?! Păsărica aia, cît pumnul, o aud din sat! Cîntam pe cîmp, cînd mergeam cu caprele, cu oile… Apoi, tata a plecat în război. Noi eram foarte săraci. Nu aveam avere decît ce era în jurul casei.

Am început clasa întîi la 6 ani. Mama nu voia încă să mă dea la şcoală, deşi eram destul de dezvoltată. Mă tunsese pînă la piele. Nu e o ruşine s-o spun, era perioada păduchilor. Eu ţineam morţiş să merg la şcoală, să fiu în clasă cu Gogu, tovarăş de joacă. Mă îndrăgostisem de el. Şi nu puteam gîndi să stau ore-n şir despărţită de Gogu. M-am îmbrăcat cu o haină de-a tatii, care îmi ajungea pînă mai jos de genunchi, mi-am pus o curea, să stea, cît de cît, haina pe mine. În picioare mi-am luat galoşi de cauciuc. Dar aveam numai o pereche în toată casa, aşa că toate surorile purtam pe rînd şi galoşii şi haina. M-am dus direct în banca întîi. Şcoala începuse deja şi pe bănci erau repartizaţi copiii, în ordinea isteţimii lor. Învăţătoarea, cînd m-a văzut cu haina aceea, tunsă chilug, nu ştia dacă sînt fată sau băiat. M-a întrebat a cui sînt şi m-a trimis în banca a treia.

Am fost învăţată cu munca, de mică. Nici acum nu m-aş da în lături de la nici o muncă. Torc cu plăcere, sap pămîntul… Şi astăzi, dacă îmi dai o sapă în mînă şi mă trimiţi pe un rînd să sap, nu se ţine nimeni de mine. Mi-a plăcut munca, mi-a plăcut curăţenia mi se spunea «Topor de oase» la noi în sat… Cînd eram mică mergeam după lemne. Ne trezea mama cu noaptea în cap să ne ducem după lemne, în pădure, la ora trei-patru, noaptea, cînd era somnul cel mai dulce. Ne duceam destul de departe, pentru că mai aproape nu mai erau. Uneori eram nevoiţi să urcăm pînă-n vîrf şi veneam cu lemnele în spate. Adevărate poveri. Pînă la ieşitul zorilor ne duceam de 2-3 ori… Altă soluţie nu aveam. Simţeam că mamei îi era milă de noi, dar asta era situaţia…

Cea mai veche amintire din copilărie o am din timpul bombardamentelor. Într-o rîpă era o tranşee. Ne ascundeam cu toţii, acolo. Toţi din cătunul nostru. Ca să ajungem acolo, oamenii făcuseră un fel de trepte, dar se ajungea foarte greu. Aveam doar cîţiva anişori atunci. Tata ne-a trezit într-o noapte la ora trei, să ne ducă acolo. Nu era plecat încă la război. Din cauza bombardamentului, a panicii, am început să plîng, să ţip. Tata mă ruga, mă implora să tac. Atunci mi-a dat prima palmă: «Vrei să ne audă duşmanul?!» mi-a zis el. După aceea a devenit blînd, m-a strîns în braţe, liniştindu-mă. Am aşteptat pînă s-a limpezit cerul iar avioanele au plecat. Alte amintiri le am de la întoarcerea tatălui din război, cînd voiau ruşii să-l ia prizonier şi el se ascundea sub o piatră, iar noi îi duceam de mîncare...

Am prins şi foamete, şi secetă, războiul, am dus-o foarte greu... Aproape că erau zile cînd stăteam nemîncaţi. Mama făcea mămăligă şi ne dădea cu porţia şi ne spunea: «Asta vă este porţia! Să aveţi şi mîine, pentru că abia poimîine mai am să vă pregătesc!» Iar fratele meu mai mare, Ionel, ne păzea unde ascundeam mămăliga şi ne-o mînca. Am ştiut însă copii de la noi din sat care au răbdat, efectiv de foame. Spunea cîte unul: «Astăzi, de prînz, rabd. Mîine dimineaţă mi-a promis mama că-mi dă de mîncare!». Am văzut foametea cu ochii mei! De aceea, nu mi s-a părut nimic greu în viaţă! Nu mă dau la o parte de la nimic!

Îmi plăcea singurătatea, dar şi pădurea, foşnetul ei. Eram bucuroasă să mă plimb prin pădure. Mama cumpărase trei capre, pentru că oile erau mai scumpe. Trăiam din acel lapte. Trebuia să le ducem la păscut, să avem grijă de ele. Abia mai tîrziu mi-am dat seama ce sănătos era laptele de capră pentru gîtul meu... Laptele acesta, împreună cu porumbul ce se făcea în jumătatea de pogon din jurul casei, era alimentaţia de bază a familiei. Ţin minte că la un moment dat aveam şi oi. Una era tare sălbatică. Era obiceiul ca oamenii să le lege de picioare, să păşească mai greu, să nu fugă, dar mie îmi era milă de ele şi le lăsam în voia lor. Într-o zi, tot luîndu-mă cu foşnetul pădurii, le-am pierdut. Abia a doua zi le-am găsit, iar pe cea mai rea, abia după o săptămînă... Asta a fost la noi... Dar mi-aduc aminte cu deosebită plăcere de acei ani, care, deşi s-au scurs cu greutăţi, au rămas în mintea mea ca unii dintre cei mai frumoşi ani”, încheie interpreta periplul în lumea copilăriei.

Participam la toate concursurile, am foarte multe diplome cîştigate. M-am angajat apoi la fabrica de geamuri din Scăieni. Lucram ca laborantă. Făceam parte din echipa culturală, care era foarte mare.

Un profesor de la Scoala Populara de Arta, pe nume Octavian Cristescu mi-a spus "Ştii că ai urcat patru octave? Am 60 de ani, dar nu am întîlnit o voce cu o asemenea întindere. Uite, eu sînt profesor la Ansamblul Ciocîrlia din Bucureşti. Te sfătuiesc să vii şi tu, fiindcă aici te vei pierde, te vei limita" Asta se petrecea în ’61-’62. Profesorul mi-a spus: «După ce termini şcoala, să te prezinţi la Ansambul Ciocîrlia»“

Făceam naveta pe atunci. M-au aşteptat în gară, pentru că nu le-a dat voie directorul în fabrică. Le-am cîntat în gară: «Pelinaş, pelin amar», «Uite, mamă, Ionel» şi «Ghiocel din deal adus». Şi mi-au spus: «Da, ai şi repertoriu... Te-am înscris». Şi eram a 192-a pe listă. Între timp mi-a adus şi fratele meu ziarul Informaţia Bucureştiului, unde scria despre acel concurs, dar pe mine mă înscriseseră. Erau 210 concurenţi înscrişi. Nu aveam de unde să ştiu atunci ce drum greu aveam să parcurg. Mă gîndeam, totuşi, cu bunul simţ ce-l dusesem de acasă, ce voi fi eu, acolo?! La Scăieni ştiam cine sunt...

Pînă la concurs, directorul întreprinderii nu a ştiut de cele întîmplate în gară. Dar, culmea, cînd am plecat la Bucureşti, directorul m-a dus cu maşina. Era cu nevasta-sa, făceau naveta la Bucureşti. Iar eu i-am zis: «Domnule director, mă luaţi şi pe mine la Bucureşti?». Şi mă întreabă: «Ce faci, tu, acolo?». «Mă duc la sora mea mai mare, la Margareta, s-o ajut la gospodărie, că e cam bolnavă!». M-au luat şi m-au lăsat tocmai la Margareta. A doua zi, era concursul… Am trecut prin trei faze de concurs, nu ca acum, să te trezeşti solist peste noapte. Pe Maria Ciobanu am întîlnit-o pe hol. Mi-a plăcut tare mult cum a cîntat, dar mie îmi era indiferent dacă intru pentru că la Scăieni aveam anturajul meu, prietenii mei din ansamblu. Am plecat la concurs în martie 1962 şi… am reuşit. Din juriu făceau parte numeroase personalităţi precum: George Georgescu, dirijorul Filarmonicii “George Enescu”, Ionel Budişteanu, Victor Predescu şi mulţi alţii. Eram nerăbdătoare. Se făcuse ora cinci după-amiaza şi nu intraseră decît 40 de concurenţi. «Ia, să mă uit eu prin gaura cheii!», mi-am zis, pentru că a doua zi trebuia să merg la serviciu, fiind de tură. Atunci am mers la un băiat care se ocupa cu ordinea acolo şi l-am rugat să meargă la Eugen Gall, care a venit. I-am spus de serviciu şi l-am rugat să mă ia mai repede. «Cum să pleci? Vrei să dai cu piciorul la tot?», îmi zice. Nu ştiu cu cine a vorbit, dar peste un sfert de oră m-a introdus în concurs. Îmbrăcată în uniforma de şcoală, din ultimul an de liceu, am cîntat cîntecele prezentate în gară. Regula era să cîntăm şi un solfegiu. «Pe care solfegiu vi-l alegeţi?». Am ales cel mai complicat solfegiu, unul cu tentă chinezească. «Da, e bine», mi s-a spus. Au ieşit după mine Gall şi Botez, care mi-au spus: «Nu pleci nicăieri din Bucureşti. Dacă nu ai unde să dormi, rămîi la camera de oaspeţi». Trebuia să fim prezenţi a doua zi pentru selecţia finală. În prima fază am rămas doar 7, iar în a treia fază nu am rămas decît eu şi Maria Ciobanu. Ne-au angajat pe amîndouă. Aşa am început drumul spinos...
Cînd a aflat directorul, a urlat ca o fiară. Mînia nu a durat însă prea mult. Cînd m-am dus după transfer, s-a liniştit, mi-a dat dreptate. Am dat un spectacol de rămas bun. Cînd mi-a dat transferul, directorul mi-a zis: «Irina, îmi pare foarte rău că pleci. Eu nu le-am dat voie acelor persoane

Am făcut învăţămînt profesional. Am avut profesor de canto, profesor de istoria muzicii... Mi-a fost profesor la teorie şi solfegiu Gheorghe Zamfir. Era şi dirijor. În timpul liber eram prieteni. La catedră era exigent şi nu făcea rabat de la calitate. Am avut multe de învăţat de la el... Avea la acea oră două licenţe... La fiecare sfîrşit de an se făceau verificări, iar dacă nu ştiai, te aruncau, indiferent cine erai. Ne învăţau cum să intrăm pe scenă, aveam regizor care ne urmărea mersul, care ne învăţa cum trebuie să purtăm costumul. Cei de la Ciocîrlia mi-au croit acest drum... A însemnat mult acea disciplină.

La 6 ani eram îndrăgostită de Gogu, un băieţel şaten, cu ochii albaştri, tovarăş de joacă. I-am purtat în suflet o iubire infantilă, transformată, pe măsură ce anii treceau, într-o iubire adolescentină. De la el am primit primul sărut. Apoi, totul a luat sfîrşit. Gogu a plecat în armată. Mi-a scris. M-a cerut şi de soţie, dar n-a insistat. Mi-a înţeles pasiunea pentru muzică. La Fabrica de gemuri din Boldeşti-Scăieni, care avea o secţie la Vălenii de Munte, am cunoscut un alt băiat: Dan, subinginer la aceeaşi întreprindere. Ma însoţea la teatru şi la concerte. La scurt timp i-am descoperit gelozia, iar destinul şi-a spus cuvîntul. Plecarea la Bucureşti, la concurs, a încheiat o altă iubire adolescentină…Soarta omului este unică şi nu poţi să te abaţi de la ea. Am căutat fericirea deplină, nu focul de paie!
Un singur bărbat am avut. Şi primul, şi ultimul. Pe fostul campion la lupte greco-romane Ion Cernea. E un băiat extraordinar, e apropiat de mine ca suflet, simpatic, nu ştie să bîrfească pe nimeni… Cineva mi-a spus, la un moment dat, că, parcă, el ar fi o «idee» mai scund decît mine. I-am răspuns: «Da, însă la el am găsit sufletul pereche. Am o căsnicie fericită!». Benone Sinulescu mi l-a recomandat. S-au cunoscut la Festivalul de la Helsinki şi s-au împrietenit. Într-o zi mi-a zis Benone: «Nu vrei să vii la ştrandul ministerului, pentru că mă întîlnesc cu sportivii pe care i-am cunoscut în turneu?» Am mers împreună. Aveam o gaşcă noi în acea perioadă: eu, Benone Sinulescu, Maria Ciobanu, Maria Butaciu… Ne-am împrietenit. Într-o zi, mi-a zis: «Ştii, eu aş vrea să mă însor. N-ai vrea să fii soţia mea?». Iar eu i-am spus: «Dar, vezi, eu sînt mai înaltă decît tine...» «Nu-i nimic. Mie îmi placi foarte mult. Îmi place felul tău de a fi şi aş vrea să ne căsătorim». Am acceptat. Nu eram eu atunci aşa cunoscută. Cu el m-am măritat, cu el am rămas ...

Fiecare copil şi-a urmat propria chemare. Irinuca a cochetat la un moment dat cu muzica, dar a renunţat. Pe Irinuca greu am convins-o să vină să cînte cu mine. Deşi am surprins-o de multe ori cînd era mică şi îşi punea pantofii mei de scenă şi se fîţîia în oglindă. Cînta la «microfon», lua tot un pantof în mînă. Mi-a spus că dacă ar avea voce mai bună decît mine ar cînta. Altfel, nu.

15 revelioane, unul după altul, le-am petrecut la familia Ceauşescu. Dacă simţeam că nu sunt agreată de familia Ceauşescu, nu mă mai duceam. Dar era ordin: «Veniţi la revelion», cu toate că, an după an, simţeai nevoie să stai în familie… Şi mergeam. Era ordin, ce să fac?! La un moment dat, pe la începutul anilor ’80, am avut un spectacol la Neptun. Un spectacol de succes, unde primisem o cantitate impresionantă de flori, încît aş fi încărcat o furgonetă. Întîmplarea a fost ca, la ieşirea din spectacol, să treacă pe acolo Elena Ceauşescu. A rămas şocată şi l-a întrebat pe un securist de-al ei ce reprezită atîtea flori. A fost geloasă, la nebunie, pe succesul meu… Cînd am susţinut un spectacol la pădurea Băneasa, acest securist m-a atenţionat: «Fiţi atentă, că vă paşte un mare necaz… Să nu spuneţi nimănui, că mă distrugeţi! Rugaţi-i pe cei de la Radio şi de la Televiziune să nu vă mai dea o perioadă!

La o lună de la această discuţie am avut un spectacol cu Orchestra Doina Moldovei, la Vaslui. Cînd am coborît din maşină, şeful Miliţiei de acolo mi-a spus: «Tovarăşa Loghin, vă rog să părăsiţi locul. Nu aveţi voie în spectacol!», deşi lumea aştepta, sala era arhiplină… Aşa a început interdicţia mea… Încercam să mai scap, la cîte un spectacol, la Timişoara, la Cluj, dar nu mă primeau. Redactorii de la Televiziune se fereau de mine pe stradă, parcă aş fi fost ciumată. M-am ocupat mai mult de copii… Tata a murit cu dorul şi focul de Irina Loghin…

Am cîntat şi la nunţi. Aici trebuie să oferi un program cît mai variat, să mulţumeşti oamenii… Prima oară mi-a fost greu... Erau condiţiile care erau… Nu era uşor: stat în picioare, praf, fum… Dar mi-am dat seama că aşa puteam cîştiga, mai ales că salariul era mic... Baza noastră era să ieşim pe stradă fără fire duse la ciorapi sau îmbrăcate ceva mai aparte... Lăutarii cîntau melodii cum a fost Codin, cum a fost Magdalena... Şi, atunci, le învăţam şi noi... Pentru că îţi era ruşine, trebuia să justifici suma de bani pe care o primeai. Apoi am făcut o casetă, în casă, pentru că mi se cereau aceste melodii. Dacă am cîntat, am cîntat melodiile acestea, cu texte mai uşoare, mai comerciale. Dar niciodată n-am cîntat melodii sexy sau porno, cum s-a spus… Pe caseta aceea erau şi melodii lăutăreşti, nu doar cele pe care le cîntam la spectacole. Şi cred că de la acea casetă a plecat totul… În plus, melodiile acestea le cîntau şi alţi interpreţi, nu numai eu… Şi, ca să o spun pe cea dreaptă, chiar ei, cei mari, mi le cereau pe la recepţii… Apoi, s-a spus că m-aş fi îndepărtat de la folclor… Cum aş fi putut cînta aşa, cum s-a spus, la o nuntă unde vin şi mame cu copii? Ceea ce s-a spus a fost o aberaţie. Sînt mîndră de melodiile de folclor autentic pe care le-am adus! care le-am adus!”

...„Amurgul fântânilor” este un film din 1983 regizat de Virgil Calotescu. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Mircea Diaconu, Costel Constantin, Mircea Albulescu, Violeta Andrei, Dinu Manolache, Diana Lupescu, Constantin Diplan și Ștefan Sileanu, iar Irina Loghin a jucat rolul frumoasei cârciumărese. În film, conform CineMagia.ro, un sat din Câmpia Dunării trăiește tensiunea politică a evenimentelor din primii ani de după 1944 şi deopotrivă, urmările pustiitoare ale secetei. Pe ulițele satului apar primele tractoare, iar în praful din jurul fântânilor secătuite, copiii se antrenează în dansurile rituale de implorare a ploii binefăcătoare. Colectivitatea, confruntată cu speranța unei alte vieți își caută rostul în construirea unui canal. Fiecare individid, aflat încă sub presiunea sărăciei și a întâmplărilor tulburi din război, își leagă nădejdile de săparea unei fântâni „a lui” în locuri știute din poveste a fi norocoase. Vis disperat „realizabil la scara omului singur, dar ineficace pentru schimbarea destinului celor mulți, a căror singură șansă rămâne munca umăr la umăr”. Finalmente, „dispariția fântânii stinghere nu mai echivalează cu o dramă, ci cu renunțarea conștientă la un drum fără ieşire”. Filmul a avut două mari probleme: trata într-un fel relativ polemic colectivizarea agriculturii, iar într-unul din rolurile principale apărea Violeta Andrei, pe care Elena Ceaușescu nu o înghițea deloc. Actrița era mult prea frumoasă și, fiind soția ministrului de Externe, o eclipsa rău de tot pe „Tovarășa” în timpul vizitelor de stat și la alte evenimente oficiale. Treptat, „Cabinetul 2” a reușit chiar să îi interzică apariția pe micile și pe marile ecrane...

Acum, Irina Loghin are 83 de ani și se menține într-o formă de invidiat. Artista de muzică populară nu consumă carne și este foarte atentă la alimentele pe care le mănâncă zi de zi. Recent, ea a dezvăluit ce se afla pe masa ei în perioada Sărbătorilor. „Fructe, legume şi cereale – asta e scara mea de hrană. Şi un preparat vegetal din avocado. Este destul de dificil, dar eu îl prefer”, a precizat Irina Loghin. Pe lângă dieta alimentară pe care interpreta de muzică populară a adoptat-o, ea susține că mișcarea joacă un alt rol important în viața sa. „În sufletul meu, mă simt ca la 20 de ani. Dieta vegetariană mă întinereşte şi fizic, şi sufleteşte. Nu aş renunța la acest mod de viaţă pentru nimic în lume”, mărturiseşte Irina Loghin.

Irina Loghin și-a văzut în toamna trecută cel mai mare vis împlinit! Artista a devenit bunică, pentru prima dată, la 83 de ani, după ce fiica ei, Irinuca, a născut o fetiță. Irinuca Loghin și soțul ei, Bogdan Barbu, au devenit părinți în septembrie, iar micuța a primit numele Ana. În 2021, fiica Irinei Loghin mărturisea că, deși nici ea, nici soțul nu au probleme medicale, copilul pe care și-l doresc atât de mult se lăsa așteptat, motiv pentru care au decis să urmeze un tratament recomandat de medic. „Dorim ca anul acesta să-i facem un nepoțel mamei. Ne chinuim foarte mult să-i îndeplinim dorința. Am mers la medic, urmez un tratament. Medicii fac și ei ce pot, acum trebuie să mai vrea și Dumnezeu. Nu e o problemă medicală, suntem sănătoși amândoi, dar bebelușul se lasă așteptat. Eu îmi doresc mult o fetiță. Am crescut numai cu fratele meu, surorile mamei mele au avut numai băieți, de aceea vreau o fetiță”, spunea Irinuca Loghin, în 2021, la Antena Stars. Dorința i s-a împlinit, însă, un an mai târziu, în 2022, când și-au ținut copilul în brațe. Irina Loghin mărturisește că, de când a devenit bunică, a renăscut. „În fiecare dimineață când mă trezesc îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru această mare bucurie din viața mea. Mi-am dorit atât de mult nepoți. Pot spune că este cea mai mare bucurie din viața mea, după ce i-am adus pe lume pe Ciprian și Irinuca. Nepoțica mea, Ana, a împlinit ieri 3 luni. Este nepoțica din partea Irinucăi. De când a venit pe lume parcă am uitat de toate necazurile și relele, că nici noi nu suntem scutiți de astea… Nu locuiesc cu ei, dar merg în fiecare zi să o văd pe nepoțică”, a spus, de Crăciun, Irina Loghin, pentru Unica.ro, fericită că a devenit bunică.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro