„Un dor fără sațiu m-a-nvins și nu știu ce sete mă arde mereu’’... A fost un personaj unic, venit cu siguranță din alte timpuri, în care tragedia greacă era un mod de existență. Emil Botta (15 septembrie 1911, Adjud, Putna – 24 iulie 1977, București,) a fost un singular poet, prozator și actor, absolvent al Academiei Regale de Artă Dramatică din București (1932).

Este fratele eseistului Dan Botta, precum și fiul medicului Theodor Botta și al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Deşi s-a născut în Moldova, la Adjud, avea rădăcini ardeleneşti (prin tatăl său, medicul Theodor Botta) şi, pare-se, corsicane, prin mama lui Aglaia, născută Franceschi. De la sângele de corsican poate să i se fi tras „dorul fără de sațiu” de călătorie... Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Național din București, după mai mulți ani petrecuți pe unele scene de provincie. La Național joacă în roluri de excepție: Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc. „Aparent anacronic, el își juca mai cu seamă glasul. Era făcut parcă mai degrabă pentru tragediile antice, decât pentru teatrul contemporan. Avea pe masca actoricească imprimată acea damnațiune caracteristică artiștilor luciferici, blestemați, înrăiți întru geniu, cu spirit necontrolabil la prima investigație.”

A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Emil Botta a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratați”, din care s-au desprins filosoful Emil Cioran și dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generației Criterion; pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existențialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie, în consonanță cu filozofia trăirismului interbelic. „E un poet al măștilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a neputinței...” În 1937 îi apare la „Fundațiile regale pentru literatură și artă” întâiul volum, premiat, intitulat: Întunecatul April. Timbrul original al acestei poezii încântă critica. Vladimir Streinu distinge în această apariție „semnele noi de lirism”, în contextul în care marii lirici interbelici ajungeau la apogeu. Urmează, apoi, volumul Pe-o gură de rai (1943). În 1938 sunt editate prozele din Trântorul. Asemenea lui Alexandru Philippide, Emil Botta a scris relativ puțină poezie. „Spațiul său poetic este, însă, inconfundabil. Botta a lucrat în singurătate desăvârșită, ca un uvrier cvasi-anonim, la o construcție poetică de primă mărime.”

Asumându-și, ca și fratele său Dan, spectrul melodic al culturii noastre populare arhaice, alături de marile nuanțe tragice ale culturii poetice universale, el a reușit pe acest fond să desfășoare un mare joc poetic, rol în care își avea propria damnațiune. „Poetul a venit cu o întreagă recuzită din marile teatre spirituale ale lumii, invocând Himera și Fantazarea luptând și lucrând pentru ele ca simplu soldat sau imperator, spre o desăvârșire făcută în numele Artei.”

Esența acestei poezii este „Știința ciocârliei/ care trece vămile pustiei”. Cântecul lui este în apropierea aceluia bacovian. La autorul Plumb-ului este invocat „decemvre”, la Botta „bate novembre pădurile moarte”. El este altfel și eminescian. Codrii lui Botta nu au euritmiile valurilor marine, ci austeritatea statuară a singurătății: „Și singur e codru acuma și-n veci”. Pare un poet al legendelor acest poet în tulburătorul său discurs: „Rob codru, cum te suferi supus/ și vânzării dat singurel sub lună?/ O, frățâie, de-am fi împreună/ pe muntele Daciei, în lumina de sus!”.

„Dor” și „Neliniște” nu sunt doar două tragice dar fermecătoare stări poetice, caracteristice marilor filosofi și artiști, mai mult: două mari personificări, vecini ai noștri de totdeauna, ei sunt „doi români”. Sub razele lor se desfășoară întreaga ceremonie poetică a lui Emil Botta. Poetul își așază glasul după farmecul propriei melancolii. Gesturile sunt hamletiene, dar vorbele rămân românești, aproape de invocațiile haiducești din doinele și baladele populare: „Dulciule, ascuncule-n tăcere,/ pământe, pământe, vere,/ fă-te cristalin și morții tăi/ vedea-i-aș ca florile-n văi”. Prozele din volumul „Trântorul” fac parte din aceeași zonă a gândirii poetice emilbotteiene. Spectrul „damnării” motiv incurabil al întregii sale beletristici este aici mai vehement ca oriunde. Personajul tutelar se „repaușează estetic, abandonându-se febril unei neînfrânte trăiri în ficțiune” . Gustul unei astfel de proze este învățat, probabil de la Franz Kafka, tradus la noi, în epocă, de către Felix Aderca. Emil Botta este unu dintre poeții mari ai liricii noastre, fiind între clasicii interbelici și generația războiului (grupările Albatros și Cercul literar de la Sibiu) un pisc. Mai apropiat de ultimii decât de primii, el aparține, paradoxal, mai cu seamă întâilor. Între poezia lui Ion Vinea, de pildă, și a lui Emil Botta, șansa istoriei literare șade de partea „Întunecatului april” decât de aceea a „Orei fântânilor”. Pentru că Emil Botta este, de fapt, cel mai artist dintre poeții români, nu atât la nivel lexical, cât mai cu seamă la acela al viziunilor. Emil Botta a fost însăși efigia poetului. Opera sa poetică și-a păstrat semeția singurătății pe care o avea poetul în viață.

În selecția de Poeme din 1974, excepționale sunt cele treisprezece poeme, publicate pentru prima oară în volum. Avem de-a face cu niște legende simbolice ori cu niște parabole despre destinul artistului, rătăcit într-un „vis rău” , în care a murit de mii de ori, fără a fi apucat să dea de veste din acele „moarte pustii”, echivalente cu Gomora, sau „canonit” ca Ion Vodă Armanul, „trunchiatul cumplit”, prefăcut în pasăre, „sălbăticiune de aer”.

A fost actor al Teatrului Național din București, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim și filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul procurorului Paveliu. A fost căsătorit o perioadă de timp cu actrița Maria „Mimi” Botta. „Actrita Maria Botta, excentrica, donquijotesca ex-sotie a poetului Emil Botta, nu iese din limbul incert dintre bine si rau: bolnava si ea iremediabil, paraziteaza cu farmec si nonsalanta grupul de romani de la Paris, in speranta unei cariere pe scenele franceze (la peste cincizeci de ani!).”, consemnează Tania Radu.

După război, Emil Botta s-a „refugiat" în această carieră teatrală şi cinematografică. Stranietatea sa îl făcea interpretul ideal pentru aristocraţi (de)căzuţi şi fanaţi, prinţi de tip viscontian - reprezentanţi ai claselor sociale care „pierduseră", în viziunea culturnicilor epocii. Printre cele mai importante roluri ale sale sunt cele din „Viaţa nu iartă", „Când primăvara e fierbinte", „S-a furat o bombă", „Faust XX", „Pădurea spânzuraţilor" (Cervenko, nefericit în luciditatea sa profetică), „Răscoala", „Dincolo de nisipuri". În „Dacii" şi „Columna" joacă marele preot al dacilor. Apogeul carierei sale în cinema este viscerala partitură din „Reconstituirea" lui Lucian Pintilie (a cumplit de lucidului profesor Paveliu). De neuitat va rămâne tulburătoarea sa replică: „Cremă de mandarine Oriental... Cremă de mandarine Oriental...".

„Din cauza ciudăţeniei lui se spunea că ar fi fost dependent de extaz. Singuratic şi tăcut, se îndrăgostise în tinereţe de Clody Bertola. Actriţa nu l-a încurajat, în pofida insistenţelor lui şi a poeziilor pe care le-a scris pentru ea. Botta i-a rămas devotat de la distanţă, chiar şi în timpul vremelnicei sale căsătorii cu Mimi, actriţă şi ea. Actorul-poet vorbea pasional despre iubire, dar aproape niciodată despre femei. Nu i se cunoşteau aventuri erotice. Un prieten care-l ştia nu numai din culisele Naţionalului spunea despre Botta că era mult prea îndrăgostit de închipuirile lui ca să mai aibă timp şi de femeile în carne şi oase...”

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro