Cine, în anii 70-80, nu a citit „320 de pisici negre” și nu a fost pasionat de aventurile Melaniei Lupu și ale motanului ei Mirciulică ori ale Minervei Tutovan, înseamnă că nu era om, ci o făptură snoabă, lipsită de umor și sensibilitate! (Angela) Rodica Ojog-Brașoveanu (28 august 1939, București – 2 septembrie 2002, București) nu a fost doar o scriitoare română de romane polițiste, de spionaj și istorice, ci și creatoarea unui univers fascinant, în care se regăseau multe dintre aspirațiile secrete ale epocii. Citind cărțile ei (... ca și ale unui Vlad Mușatescu, bunăoară!), puteai să te amuzi de subiecte tabu, să evadezi din „grila” propagandei oficiale, să te bucuri de ascunsele delicii ale vieții cotidiene... Dar, dincolo de zecile de romane de imens succes ale reîncarnării Agathei Christie în perioada României Socialiste, povestea de viață a autoarei este în sine un roman.

Angela Rodica Ojog (abia mai târziu și „Brașoveanu”) s-a născut ca fiică a Anei Ojog, profesoară, și a lui Victor Ojog, avocat. Tatăl său a fost de mai multe ori arestat și întemnițat, pentru că a fost deputat liberal. Rodica a urmat primele clase la școala „Maison des Français”, apoi Liceul „Domnița Ileana" - azi „Mihai Eminescu” - (1948-1956) și la absolvire se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din București, dar în 1956 este exmatriculată și arestată sub acuzația de solidarizare cu susținătorii revoltei anticomuniste din Ungaria.
„M-am născut la Bucureşti, chiar în această casă, şi cred că sunt printre puţinii bucureşteni care nu şi-au schimbat domiciliul de-a lungul unei vieţi. Este casa părinţilor mei; aici a fost biroul de avocatură al tatălui meu (tata a fost avocat, de aceea a şi cumpărat acest apartament aici, în spatele Tribunalului mare, pe cheiul Dâmboviţei). Acesta era considerat un cartier boieresc, locuit atunci de mari liber-profesionişti şi de membri de ambasadă, agenţi imobiliari, jurişti, avocaţi şi medici. Era un cartier foarte liniştit, nu existau nici un fel de mijloace de transport care să treacă pe stradă; mi-aduc aminte că mă jucam cu mingea în mijlocul drumului, fără teamă de maşini.

De la tata am învăţat să păstrez simţul proporţiilor, să nu mă amărăsc pentru fleacuri, să nu fiu rea de pagubă. De la mama am învăţat bunul gust şi că “Pour être belle il faut souffrir” (ca să fii frumoasă trebuie să suferi). Şi, mai ales, am învăţat să nu fiu banală, să fiu originală, să nu mă iau după turmă, după mode. Mama era o femeie foarte frumoasă, avea stil. Ea îşi cumpăra toaletele de la case de modă celebre: Worths, Marise, Robelle, Botos (renumită pentru taioarele ei), Casa Neumann de la Braşov (îmbrăca cu blănuri toate femeile elegante din România)”, îşi amintea scriitoarea într-un interviu acordat, în 1999, Corinei Pavel pentru Formula As.
După exmatriculare, de disperare, s-a căsătorit cu un aristocrat neamț din Timișoara, al cărui nume de familie începea cu „von”. Cu toate acestea a făcut memorii la Ministerul Învățământului pentru a se putea întoarce la facultate. I s-a comunicat că reîntoarcerea este condiționată de o „reabilitare” constând într-un an de muncă necalificată într-o fabrică, unde să devină „fruntașă în producție”. Soțul ei nu a fost de acord, așa că a divorțat și s-a angajat ca muncitoare la fabrica de medicamente „Galenica” unde, pe lângă faptul că a ajuns „fruntașă în producție”, a desfășurat și activități obștești, la brigada artistică, la echipa de dansuri, la gimnastică, la cor etc. După scurgerea anului de „reabilitare”, în 1962 a dat examen de admitere la Facultatea de Științe Juridice din Iași, pe care a absolvit-o în 1967 la Universitatea din București.

În 1969, a debutat cu un scenariu la televiziune („Crima din Cișmigiu”), iar primul roman polițist, „Moartea semnează indescifrabil”, l-a scris la insistența celui de-al doilea soț al ei, actorul Cosma Brașoveanu, și l-a publicat în 1971 la editura Albatros, în colecția „Aventura”. În urma succesului publicistic a renunțat la avocatură, după șapte ani de practică, și s-a dedicat exclusiv scrisului. Până în 1999, după propriile declarații, a publicat 35 de romane, în majoritate polițiste, dar și câteva istorice și unul sf. Modelele ei preferate sunt Edgar Wallace, Georges Simenon, Karl May, iar dintre autorii români, Theodor Constantin și Haralamb Zincă. A fost supranumită „Agatha Christie a României".

Ciclul „Melania Lupu” este, de departe, cea mai populară parte a operei ei. Personajul principal este realmente fabulos. Melania este inspirată dintr-o eroină secundară a filmului „Aeroportul”. Ea „este o hoață fără să fure, o escroacă fără să înșele... este acel personaj care, deși încalcă repetat legea, o face cu atâta candoare și inteligență încât farmecă cititorul.” Maiorul Cristescu are „norocul” de a ancheta cazurile în care Melania este implicată. Romanele din această serie sunt: „Cianură pentru un surâs”, 1975, „Bună seara, Melania!”, 1975, „320 de pisici negre”, 1979, „Anonima de miercuri”, 1984, „Dispariția statuii din parc”, 1987, și „O crimă a la Liz Taylor”, 1992.

În „320 de pisici negre”, englezul Ned Morton, parte dintr-o asociatie a celor mai mari infractori europeni, vrea sa-si faca iesirea din scena in glorie odata cu gasirea Fecioarei din Insula Grotelor, statuie din aur, in marime naturala a Madonei. Pentru asta trebuie sa ajunga la Bucuresti si sa scoata din inchisoare o doamna care reprezinta singura lui pista. Insa printr-o serie de intamplari bizare, cea pe care o ajuta sa evadeze este nimeni alta decat Melania Lupu, arestata finalmente de Maiorul Cristescu. Printr-un joc actoricesc debordant, Melania se integreaza perfect in misiunea englezului, ba chiar il convinge ca e esential sa il aiba alaturi si pe motanul Mirciulica...

Foarte îndrăgită a fost și eroina din altă serie a Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Minerva Tutovan (personaj inspirat de propria profesoară de matematică), este o femeie atipică. Extrem de inteligentă, foarte puțin atractivă și cu un incredibil spirit de observație, se simte foarte bine în propria piele. Umorul specific romanelor Rodicăi Ojog Brașoveanu este obținut în romanele din această serie nu numai din situațiile în care este pusă Minerva - și originalele ei reacții - dar și din cuplul pe care îl face cu locotenentul Dobrescu. Cărțile reprezentative cu Minerva sunt: Spionaj la mânăstire”, 1972, „Omul de la capătul firului”, 1973, „Minerva se dezlănțuie”, 1974, „Plan diabolic”, 1974, „Panică la căsuța cu zorele”, 1977, „Nopți albe pentru Minerva”, 1982, și „Violeta din safe”, 1986. Personajul a fost interpretat şi pe marile ecrane de actriţa Ileana Stana Ionescu, în filmul “Șantaj”, regizat în 1981 de Geo Saizescu.

Din câte se auzea, la insistențele organelor de partid, a scris și romane istorice, cele mai interesante fiind reunite în ciclul Logofătului Andronic, legate de epoca domniei lui Constantin Brâncoveanu - Prințul Aurului: „Agentul secret al lui Altîn-Bey”, 1976, „Logofătul de taină”, 1978, „Ochii jupâniței”, 1980, „Letopisețul de argint”, 1981, și „Vulturul dincolo de Cornul Lunii”, 1988.

Un roman al soţului său, Cosma Braşoveanu, „Fiara”, rămas neterminat la dispariția lui fulgerătoare, este finalizat de Rodica Ojog-Braşoveanu. Cu o seară înainte, cei doi soţi fuseseră la Casa Scriitorilor unde aveau o masă rezervată doar pentru ei când, incredibil sau premonitoriu, au început să rememoreze bucurii şi întâmplări trăite împreună. Întrebaţi de caricaturistul Matty Aslan dacă sărbătoresc ceva, ei au răspuns râzând: „Viaţa!”. A doua zi, la doar 46 de ani, Cosma Braşoveanu a suferit al cincilea infarct şi s-a stins.

În anul 2003 apare volumul „A fost Agatha Christie a României – Rodica Ojog-Braşoveanu”, scrisă de Mădălina Ojog-Pascu, nepoata sa, fiica fratelui scriitoarei, o carte în care sunt povestite întâmplări deosebite din viaţa autoarei de romane poliţiste. Ceea ce este impresionant în această apariţie editorială, este iubirea pe care Cosma i-o purta soţiei sale, cu petreceri cu totul ieşite din comun organizate de câte ori îi apărea ei o carte: zile în şir decora spaţiul cu materiale lucrate de mâna lui cu o fantezie ieşită din comun, angaja lăutari şi primea invitaţii cu muzică specifică locului de unde îşi aveau fiecare rădăcinile, îi cumpăra cele mai scumpe rochii, ba una i-a confecţionat-o chiar el. Astfel sunt aflate multe detalii necunoscute până atunci, care dau măsura firii, caracterului, obiceiurilor şi mai ales relaţiei lor extraordinare, geloziei şi posesivităţii lui, ea răspunzându-i cu o ignoranţă plină totuşi de eleganţă şi dragoste.

„M-am născut la Bucureşti, chiar în această casă, şi cred că sunt printre puţinii bucureşteni care nu şi-au schimbat domiciliul de-a lungul unei vieţi. Este casa părinţilor mei; aici a fost biroul de avocatură al tatălui meu (tata a fost avocat, de aceea a şi cumpărat acest apartament aici, în spatele Tribunalului mare, pe cheiul Dâmboviţei). Acesta era considerat un cartier boieresc, locuit atunci de mari liber-profesionişti şi de membri de ambasadă, agenţi imobiliari, jurişti, avocaţi şi medici. Era un cartier foarte liniştit, nu existau nici un fel de mijloace de transport care să treacă pe stradă; mi-aduc aminte că mă jucam cu mingea în mijlocul drumului, fără teamă de maşini.

De la tata am învăţat să păstrez simţul proporţiilor, să nu mă amărăsc pentru fleacuri, să nu fiu rea de pagubă. De la mama am învăţat bunul gust şi că “Pour être belle il faut souffrir” (ca să fii frumoasă trebuie să suferi). Şi, mai ales, am învăţat să nu fiu banală, să fiu originală, să nu mă iau după turmă, după mode. Mama era o femeie foarte frumoasă, avea stil. Ea îşi cumpăra toaletele de la case de modă celebre: Worths, Marise, Robelle, Botos (renumită pentru taioarele ei), Casa Neumann de la Braşov (îmbrăca cu blănuri toate femeile elegante din România)”, îşi amintea scriitoarea într-un interviu dat, în 1999, Corinei Pavel pentru “Formula As”.

Alături de umorul sănătos al cărţilor sale, precum şi de psihologia sofisticată a personajelor sale, care nu sunt deloc schematice sau clişeistice, o altă caracteristică a unora din cărţile sale este farmecul descrierilor de epocă, imaginile deosebit de plastice ale Bucureştiului de altădată. Ele mărturisesc despre nostalgia scriitoarei pentru lumea în care crescuse şi copilărise, distrusă în mod brutal de către comunişti: “Seara, părinţii mei mergeau la teatru, la Capşa, în baruri – la Monte Carlo sau la Vania Şevcenco. Se duceau şi la Continental, pentru că acolo cânta Grigoraş Dinicu, şi la Mon Jardin, unde mare vedetă era Gică Petrescu. Erau atunci un Bucureşti şi o epocă pe care le regret. Eu consider că mi-am ratat epoca, că m-am născut prea târziu (mi-ar fi plăcut să prind “la belle epoque”, să zicem anii celui de-al doilea Imperiu, până în 1930). Bucureştiul copilăriei mele (anii ‘40) mai păstra, în ciuda bombardamentelor, parfumul acestei epoci”, spunea Rodica Ojog-Braşoveanu în interviul din 1999, dat la împlinirea vârstei de 60 de ani.

Despre modul în care lucra autoarea, Valentin Nicolau, editorul de mai târziu al cărţilor sale, care a cunoscut-o personal, afirmă: „Imaginaţi-vi-o pe distinsa doamnă sculându-se în fiecare dimineaţă la ora cinci, făcându-şi o cană mare de cafea tare pentru a se aşeza cel târziu la şase în faţa maşinii de scris. Până la nouă-zece umplea o scrumieră. Când se oprea din scris, manuscrisul tocmai ce crescuse cu câteva pagini. Şi asta zi de zi. Un mare profesionist al scrisului. Ca editor, mi-aş dori să mai am şansa să pot lucra cu cineva asemenea Doamnei Braşoveanu” şi „Pentru mine, Rodica Ojog-Braşoveanu este singurul scriitor român profesionist pe care l-am cunoscut. În alte împrejurări istorice şi culturale, cărţile Doamnei Ojog-Braşoveanu ar fi avut un destin internaţional”.

Editorul Valentin Nicolau povesteşte cum a luat, în 1997, decizia de a continua să publice opera Rodicăi Ojog-Braşoveanu şi de a reedita titlurile mai vechi: “Curiozitatea m-a făcut să-i citesc cărţile. Am avut surpriza să mă delectez cu romane al căror suspans era impecabil construit, cu personaje credibile de care te ataşai imediat. |n 1997, printr-o întâmplare, mi s-a oferit şansa să pot contracta un nou roman al Doamnei Ojog-Braşoveanu, “Poveste imorală”. Nu am ezitat o clipă. |ncă de la acea primă întâlnire am rugat-o să-mi mai dea “marfă nouă”, ca să mai ridicăm interesul pentru reeditări. Răspunsul doamnei a fost fără ezitare: da. Negocierea a fost sumară, ne-am înţeles repede”.

Prima întâlnire “de gradul III” între Valentin Nicolau şi Rodica Ojog-Braşoveanu îi procură editorului şansa unei amintiri savuroase: “Mult timp nu am vorbit decât la telefon ca într-o bună zi să primesc invitaţia de a o vizita. Fiind foarte retrasă, semnul acelei invitaţii spunea că trecusem proba bunelor intenţii. Aveam şansa să o cunosc. Greu de uitat acea primă întâlnire. M-am prezentat la ora convenită cu un buchet frumos de flori la parterul unui bloc vechi din apropierea fostei Operete. M-a întâmpinat o doamnă parcă venită din alte vremi. Cu vocea aspră a fumătorului înrăit, m-a invitat să mă aşez într-un fotoliu, într-un cochet salon, sporind sentimentul că am păşit într-un film de epocă. Decorul uşor vetust mă ducea cu gândul la atmosfera interbelică. Lumina scăzută făcea ca senzaţia de ireal să fie contrariată de întrebările doamnei referitoare la ce se mai întâmplă în lume, la schimbările care evident o derutau, dar şi mai mult o fascinau. }in minte că am băut o excelentă cafea turcească şi am mâncat o îngheţată delicioasă pe care m-a îndemnat îndelung să o încerc. Era ceva din aerul scrierilor Cellei Serghi în tot acel spaţiu”.

Misterul legat de imaginea scriitoarei este explicat de Nicolau în felul următor: “Nu a avut copii. Singurul invocat era cel ce-i fusese soţ, Cosma Braşoveanu, căruia de altfel i-am şi reeditat un roman în aceeaşi perioadă. Altfel, evita să discute subiecte legate de familie. Retrasă din tumultul vieţii odată cu trecerea anilor, îşi gestiona sever amintirile. Ca orice femeie ce fusese cândva deosebit de frumoasă, avea nostalgia tinereţii, dar şi spaima de a nu-şi contrazice tinereţea cu chipul pe care îl vedea în oglindă. I-am respectat această dorinţă, niciodată exprimată direct, şi nu i-am tipărit fotografia pe cărţi”.

O amintire de neşters, pentru Valentin Nicolau, este şi cea a „escapadelor” nocturne împreună cu „Agatha Christie” a României: „Am ieşit în câteva rânduri, seara târziu, în baruri, să căutăm “personaje”. Vânătoarea de situaţii şi chipuri pentru întâmplările ce urmau să fie scrise. Avea o poftă enormă de a şti, de a înţelege cum se schimbă lumea. Se străduia să fie contemporană cu viaţa de dincolo de zidurile care o ascundeau. Am avut privilegiul de a o însoţi în câteva expediţii de jefuire a realităţii pentru sporirea ficţiunii”.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro