Actorul Dragoș Pâslaru (născut pe 1 iulie 1951, la Craiova) și faimosul pentru rolul lui Horia Sima din filmul „Drumeț în calea lupilor” al regizorului Constantin Vaeni (1988, premiera in 1990) a fost subiectul unei profunde transformări spirituale după evenimentele din 13-15 iunie 1990. După Revoluția din decembrie 1989, el a protestat în 13-15 iunie 1990 în Piața Universității împotriva regimului instalat după înlăturarea regimului comunist, fiind agresat violent de mineri. În același an, a părăsit lumea teatrului și s-a călugărit, în anul 1999, la Mânăstirea Frăsinei, din județul Vâlcea, devenind fratele Vasile. În fața anchetatorilor care doreau să obțină de la el declarații care să ducă la arestarea celor vinovați de maltratarea sa, Dragoș Pâslaru a spus doar „Am luat coarnele plugului Dumnezeiesc și sufletul meu a iertat tot”. Ulterior, a devenit ieromonah cu numele de părintele Valerian. În prezent viețuiește la Mânăstirea Pătrunsa. În cadrul mânăstirii, fratele Valerian a lucrat la sectorul zootehnic, apoi ca bucătar, iar în ultima vreme a devenit șeful cancelariei Mânăstirii Frăsinei.

Mânăstirea Frăsinei, fondată la începutul secolului XVIII, este singura mânăstire ortodoxă din România în care nu au voie să intre persoanele de sex feminin. În perioada comunistă această interdicție a fost ridicată. În august 2013, Veronica Bulai, mama Monicăi Gabor ar fi sfidat această interdicție și ar fi înnoptat în acest sfânt lăcaș, iar a doua zi a pierit tragic, după ce niște stânci s-au prăbușit pe șoseaua pe care circula. Preoții din zonă afirmă că nicio femeie care a intrat în mânăstire nu a scăpat nepedepsită. În perioada 1961-2016, starețul de aici a fost părintele arhimandrit Neonil Ștefan, iar apoi conducătorul obștii de călugări a devenit Ioanichie Popescu.

Situata in comuna Muereasca, la 25 km de Rm. Valcea, Manastirea Frasinei - „Athosul românesc” - are de fapt doua biserici. Biserica Manastirii Frasinei, zisa si Biserica Mare, avand hramul ”Adormirea Maicii Domnului”, cu intreg ansamblul de cladiri, in forma de cetate, este ctitoria Sfantului Calinic de la Cernica, episcopul Ramnicului, care a construit-o intre anii 1860-1863, an in care o si sfinteste. Pictura, facuta in ulei de pictorul ardelean Misu Pop, in stilul lui Tatarascu, a fost spalata in anul 1968 de pictorul Aritium Avachian. Aceasta biserica este monument istoric.

Biserica schitului vechi, cu hramul ”Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul”, a fost construita din lemn de calugarii bulgari Ilarion si Stefan, in anul 1710 si reconstruita din zid in anii 1762-1763 de Carstea Iovipali si Damian Iovipali, frati hagii din Ramnic, impreuna cu Nicolita Iovipali, fiul lui Carstea, avand binecuvantarea episcopului de Ramnic, Filaret. In jurul acestui schit au existat chilii care insa nu s-au pastrat. Din Manastirea Frasineianul 1787, din timpul razboiului ruso-turc, schitul este pustiit si ramane parasit pana in anul 1848, cand este refacut de calugarul cernican Acache, cu invoirea lui Gheorghe Iovipali, urmasul primilor ctitori. Acesta inchide pridvorul bisericii cu caramida, transformandu-l in pronaos, il zugraveste si reface incaperile chiliilor. Biserica veche pastreaza pictura din anul 1763, executata de Teodor Zugravul, dar si pe cea din tinda din anul 1848. Paraclisul cu hramul ”Sfintii Trei Ierarhi”, cladirile de locuit dinspre miazazi si rasarit, au fost facute de episcopul Gherasim Safirim al Romanului (1910-1911), fost arhimandrit de scaun al Episcopiei Ramnicului-Noului Severin, care completeaza si aripa de miazazi si rasarit a cetatii monastice, pe partea de zid, care ramasese necompletata de Sfantul Calinic in anul 1888. Viata monahala de aici se aseamana cu cea de la Muntele Athos: in manastire nu au voie sa intre femei si nu se gateste cu carne. In acest sens, Sfantul Calinic a asezat in anul 1867 o piatra de legamant la circa 2 kilometri de manastire, unde este astazi o biserica si dependinte pentru cazarea femeilor. Pe piatra de legamant sunt gravate cu litere chirilice atat binecuvantari, pentru cele care vor pastra acest legamant, cat si blesteme, pentru cele ce vor calca hotararea sfantului. Pentru a dovedi cele spuse, iata ce spune textul gravat pe piatra de legamant: «Acest sfant lacas s-a cladit din temelie spre a fi chinovie de parinti monahi si fiindca din partea femeiasca putea sa aduca vreun scandal monahilor vietuitori de acolo, de aceea sub grea legatura s-a oprit de la acest loc sa mai treaca inainte, sub nici un chip, parte femeiasca. Iar cele ce vor indrazni a trece sa fie sub blestem si toate nenorocirile sa vie asupra lor, precum : saracia, garbavia si tot felul de pedepse, si iarasi celor ce vor pazi aceasta hotarare sa aiba blagoslovenia lui Dumnezeu si a smereniei noastre si sa vina asupra lor fericitul bine. Calinic, episcopul Ramnicului Noului Severin, 17 ian.1867 ».

Dupa trecerea la cele vednice a Sfantului Calinic, la 11 aprilie 1868, Manastirea Frasinei incepe sa cunoasca lipsuri. Data in legatura cu tipografia din Ramnicu Valcea nu mai era respectata. Unii calugari au fost nevoiti sa ceara ajutoare la alte lăcase de cult. Datorita acestor lipsuri numarul monahilor incepe sa scada. Dupa o constatare a episcopului Atanasie, in urma unei statistici cu toti calugarii si calugaritele din aceasta eparhie care s-au imbracat in schima monahala inaintea legii de calugarie din anul 1864, s-a constatat ca la schitul Frasinei erau 10 calugari. Scaderea numarului calugarilor este ai o consecinta a legii lui Cuza.

Legamantul Sfantului Calinic se respecta cu strictete. Chiar in timpul pastoririi sale, cei care l-au calcat au fost pedepsiti aspru. Este cunoscut episodul tinerei pastorite din satul Muereasca, care din greseala a trecut hotarul si s-a imbolnavit, fiind nevoita sa ceara ajutorul Sfantului Calinic, pentru a fi iertata si in acelasi timp tamaduita. Este singura manastire din tara care nu a fost secularizata, pastrandu-si tot terenul agricol pana in zilele noastre. Actualmente, Biserica veche a schitului Frasinei se afla in perfecta stare. Ea serveste ca biserica de cimitir, in jurul ei ingropandu-se calugarii din manastire. Nu se oficiaza in ea decat la 24 iunie cand se face hramul bisericii.

...În 1990 era tânăr, frumos, talentat și celebru. La 39 de ani, avea lumea la picioare. Era căsătorit și avea un copil. Jucase în filme care au rămas în istoria cinematografiei românești și interpretase roluri de teatru memorabile. După episodul tragic cu minerii, a avut o revelație. Cinci ani a trăit cu ea în sine însuși. Abia în 1995 și-a luat inima în dinți și s-a hotărât. Un an mai târziu a îmbrăcat haina monahală. Devenise ucenicul „Fratele Vasile”. În 1999 a fost tuns în monahism. A devenit călugăr și a fost botezat Valerian. A ales cea mai grea cale: sihăstria. A trăit ani buni, în creierii munților din Vâlcea, singur printre sălbăticiunile pădurilor. În anul 2014, Părintele Valerian a fost hirotonit preot, de către Înaltpreasfințitul Varsanufie. Dragoș Pâslaru este acum Ieromonah la schitul Pătrunsa, din Arhiepiscopia Râmnicului.

„Familia mă vizitează atât cât trebuie. Băiatul meu e realizat, familial, profesional și spiritual. Întâlnirea nevăzută este cea mai importantă. Au înțeles ce înseamnă călugăria. Gândul către lume poate fi o ispită! ...Datorită rugăciunii călugărului, dacă el ajunge în Rai, Dumnezeu mântuiește până la a șaptea generație de vii sau adormiți!”. La întrebarea de ce a ales munții Râmnicului și nu Muntele Athos, Părintele Valerian surâde: „Nu m-a atras străinătatea. Am fost, am colindat, dar n-am văzut ceva mai grozav ca România! Doar Japonia m-a surprins plăcut”. Și, nu-i lipsește nimic din viața lumească? Râde: „Absolut nimic! Când m-am lăsat de carne, am avut ispite numai la șorici… Amintiri din copilărie!”.

Numele de pustnic pe care îl poartă acum are o semnificație tainică. Dar, de ce Valerian? Ce semnificație are? De unde până unde, că pe el, în buletin, îl cheamă Dragoș Vasile Pâslaru? Părintele zâmbește: „Când ne călugărim, primim alt nume. Valerian înseamnă: a fi puternic, sănătos! Părintele arhimandrit Neonil Ștefan e cel care mi l-a dat când m-a călugărit”. O întrebare vine, firesc: „A fost Dragoș Pâslaru un om religios, care se spovedea, împărtășea și mergea la slujbe?”. Părintele Valerian se întristează: „Eram un năuc! Un hăbăuc! O creație a regimului. Șansa a fost că familia a fost religioasă. M-am împărtășit până în clasa I. Bunicul, preot, a ridicat opt biserici și a fost deținut politic la Gherla, iar pe tata l-au dat afară din Armată”. Recunoaște că în tinerețe a fost un boem cu tot ce înseamnă asta. „Gheorghe Dinică zicea: «Joci cam puțin!». Că cei care jucau mult la teatru n-aveau timp de boemie”. Când vine vorba de băutură, râde: „Eram spre competență…”.

A trăit ca pustnic muți ani, prin Munții Căpățânii. „Călugăria este o trăire pe care nici el, călugărul, nu o înțelege! Ne cheamă ceva, mergem și ne trezim într-o lume miraculoasă… Sihăstria trebuie să dureze o viață, nu câțiva ani, acolo!”, e modest pustnicul. Îi e dor de locul unde a schivnicit amar de vreme: „Acum nu e nimeni acolo… M-aș mai duce, dar n-am timp”. Spune că i-a fost ușor: „Toată lumea crede că mi-a fost greu. N-am avut nevoințe acolo! La o lună, două, coboram la mănăstire. Iarna, mai rar… Depinde cum mă coordona duhovnicul meu”. Dar cu mâncarea, apa, căldura, cum era? Îl pufnește râsul: „Apă de la izvor și mâncare pustnicească: urzici, lobodă,muguri de fag, ciuperci de tot felul, fragi, mure! La pustie nu poți rezista fără rugăciune! Poți să ai camioane de mâncare, trebuie să te rogi neîncetat…”. Se închide în el: „Eu sunt un pustnic pârât! Un călugăr pârât!”. De ce se pedepsește, oare, cu vorbele acestea? „Pentru că n-am pus început bun! Deși am ajuns ieromonah… Am văzut călugări, dar călugăr nu sunt! Sunt doar îmbrăcat… Tre’ să fii călugăr cu sufletul. Starețul de la Pătrunsa, Părintele Varsanufie, e autentic! A fost pustnic și aic, dar și în Israel, în deșert… ”, se flagelează cu vorbele sale ieromonahul Valerian, intervievat în 2015 de o echipă de la Evenimentul Zilei.

Iar acolo sus, în văgăuna dintre munți, s-a apărat singur. „Mi-am dat binețe cu fiarele pădurii și fiecare și-a văzut de treaba sa. Animalele te recunosc ca vecin. Călugărul nu mănâncă carne și nu bea vin, miroși altfel! Atunci te lasă în pace…”, conchide fostul schivnic. Carne nu mai mănâncă de 20 de ani. Doar pește și vegetale: „Rugăciunea e o gustare Dumnezeiască!”. O viață tare grea… Se revoltă: „Acum numai viață nu trăim! Viața e Hristos!”. În pustnicie a conviețuit cu două pisici. De ce nu un câine? „Animalele se hrănesc cu căldura pe care le-o dai! O pisică vânează singură păsărele, șoareci, șopârle. Câinii numai în haită! E greu să-l ții…”. La mânăstire, călugărul Valerian „a avut ascultare” la bucătărie și la grădina cu zarzavaturi. Mâinile sale, arse de soare, au și acum palmele bătucite de muncă. „Am fost apoi, la pomelnice…, pompos se cheamă: cancelarie!”, se rușinează monahul. A cântat și în strană: „Ca actor am cântat și io… Da’ cu efort și mare rușine!”.

Îl vizitează mulți dintre prietenii de odinioară. La hirotonirea sa au venit Claudiu Bleonț, Magda Catone, Manuela Hărăbor și mulți alții. Dar soția și fiul său? „Normal ar fi să nu vină. Să nu mai fie nicio legătură. Dar monahismul românesc e foarte echilibrat. Mai vin…”. Părintele Valerian se închină adânc, de mai multe ori, când intră în biserica schitului Iezer. Sărută moaștele Sfântului Antonie de la Iezeru și spune sofianic: „Toți oamenii se nasc să ajungă Sfinți. Altfel, Dumezeu ar fi cinic!”.

„Fiecare om are de dus o cruce, dar de fapt, crucea ne-o duce Hristos, fiindcă nici un om de pe pământul ăsta n-ar putea să suporte greutatea vieţii, dacă n-ar avea sprijinul şi ajutorul lui Hristos”, a spus Manuela într-un interviu acordat revistei Formula As, făcând referire la greutățile din viața ei.

Manuela Hărăbor susține că dintre toate drumurile pe care le-a ales, cel mai apropiat a fost acela al credinței. „Am primit un ajutor neaşteptat de la Părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru, care pe atunci era la Mânăstirea Frăsinei. El m-a luat de mână, la propriu, şi mi-a zis: «Ăsta e drumul şi asta trebuie să faci!». I-am urmat sfaturile şi, într-adevăr, situaţia s-a limpezit. Am început să merg cu Andrei /fiul său diagnosticat cu autism, acum în vârstă de 32 de ani/ la Mânăstirea Radu Vodă, care este peste drum de casa mea, iar acolo am găsit alţi oameni care m-au ajutat enorm”, a spus Manuela.

...Dragoș Pâslaru a fost actor pe scena Teatrului „Nottara". In urma casatoriei cu o scenografa, i s-a născut un fiu. Filmele care l-au facut cunoscut pe actorul sunt: "O lacrima de fata" (1980); "Pruncul, petrolul si ardelenii" (1981); "Secvente" (1982); "Singur de cart" (1983); "Ochi de urs" (1983); "Intoarcerea din iad" (1983); "Umbrele soarelui" (1986); "Drumet in calea lupilor" (1988); "Sobolanii rosii" (1990); "A unsprezecea porunca" (1991); "Balanta" (1992); "O vara de neuitat" (1994); "Domnisoara Christina" (1996); "Capul de zimbru" (1996) si "Femeia in rosu" (1997).

Filmul „Scara”, regizat de Vlad Păunescu, urmărește parcursul unui tânăr venit din provincie la București, unde devine unul dintre cei mai talentați actori ai generației sale, un star al anilor ’80, iar apoi o figură marcantă a evenimentelor din jurul Revoluției și Mineriadei. Inspirat din fapte reale, mai exact din viața actorului Dragoș Pâslaru, filmul este construit pe mai multe planuri și surprinde perfect o epocă: viața în teatrele bucureștene și magia din jurul unui spectacol legendar („Karamazovii” anilor 80 de la Teatrul Nottara), demolările bisericilor de către comuniști sau zbuciumul interior al personajului principal, un rebel tot mai constrâns de regim. Filmul urmăreşte parcursul spiritual al lui „Andrei,” un tânăr sensibil şi inadaptat social care, aflat în căutarea formulei fericirii, se hotărăşte să devină actor. După căderea comunismului, orbit de iluzia libertăţii şi a democraţiei, Andrei (jucat de Eduard Trifa) se loveşte de o serie de evenimente brutale, momente ce au marcat profund istoria recentă a ţării. Găsindu-şi refugiul în rolul lui Alioşa într-o adaptare pentru scenă a Fraţilor Karamazov, tânărul devine tot mai apropiat de personajul său, descoperind treptat drumul spre înţelegerea divinităţii.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro