Ștefan Radof(1 decembrie 1934 , Buftea – 28 martie 2012 , București) , marele actor al Teatrului Nottara, era și un talentat prozator, iar autobiografia sa poate fi citită ca o pagină de literatură. Între 1992 şi 1996 a fost senator din partea Partidului Alianţei Civice, dar şi viaţa politică l-a dezamăgit aşa că s-a întors la teatru şi la scris.

„Ma numesc RADOF STEFAN si m-am nascut la 1 decembrie 1934 în comuna Buftea, judetul Ilfov si sunt fiul lui ION RADOF sau IOAN RADOV (tatal meu s-a nascut în Basarabia, în comuna Cot-Chitai, Ismail, judetul Cetatea Alba) si al MARIEI RADOF, nascuta NICOLAE în comuna Butimanu, Răcari, judetul Ilfov, ambii decedati.

Sunt urmasul unor vechi familii cu destine extraordinare, despre care regret ca nu am timpul necesar pentru a vorbi pe indelete: familia mamei numara un istoric aproape legendar, iar cei din partea tatalui meu, un soi de vlahi veniti din partile Macedoniei, de la poalele Muntilor Rhodopi, au pus piciorul pe pamantul romanesc cu doua veacuri in urma. De la tatal meu si de la bunica Ana stiu ca si-au parasit locurile de bastina din cauza turcilor si ca s-au asezat in Bugeacul Basarabiei. Nationalitatea lor era romana, in ciuda faptului ca numele de familie era pe atunci Radov si avea rezonante bulgare.

Familia mamei se numea Niculae. Provenea de la marginea codrilor Vlasiei, din comuna Butimanu. Mitu Niculae, strabunicul meu, avusese mai multe fete, dintre care una - bunica mea - s-a casatorit, culmea, tot cu un Niculae, si astfel a aparut mama mea - Maria sau Mariuta. Despre acest Niculae circula o legenda. In 1916 a plecat pe front, a cazut prizonier si nimeni nu a mai stiut nimic despre el; toata lumea l-a crezut mort. Pentru ca bunica ii nascuse o fata si pentru ca sperante ca bunicul se va mai intoarce nu existau, familia a gonit-o de acasa, spunandu-i raspicat: "Fata, aici nu mai ai de ce sta, cauta-ti un rost in lume". Si-a luat copilul, a plecat si s-a facut plapumareasa. Ca sa zic asa, a fost prima taranca emancipata din familie.

Eu am inceput sa vorbesc foarte tarziu, la patru ani. Primele cuvinte pe care le-am rostit au fost: adel, ute si ite. Suna ciudat, nu? Ei bine, seara, inainte de culcare, ca sa adorm, bunica imi dadea un cristal de zahar candel. Intr-o dimineata de Craciun, m-am trezit, am vazut ca fereastra era acoperita cu flori de gheata, am intins degetelul spre ele si am rostit primele sunete articulate, pe care le-am repetat ulterior de mai multe ori: "Adel, adel!" (florile de gheata de pe fereastra aveau aspectul zaharului candel). Auzindu-ma, bunica a inceput sa-mi spuna o poveste pe care, intr-un mod inexplicabil, o tin minte si astazi. In imaginatia ei, bourii veneau pe la casele oamenilor cu copii ca sa-l caute pe pruncul Iisus, se adunau la ferestre, suflau toata noaptea ca sa-L incalzeasca pe Copil si asa apareau florile de gheata...
Tot in timpul iernii, bunica iesea sa dea de mancare la pasari, despre care spunea ca Dumnezeu, ca sa le fereasca de degeratura, le facuse gherutele in forma de cruce. Eu vedeam urmele lor pe zapada si strigam: "Ite, ite!", de la cruciulite. Bunica gasea explicatii fantastice la orice! Plus de asta, avea o relatie speciala cu animalele. Imi amintesc, de pilda, ca, ducandu-ma cu ea sa culegem ciuperci in Parcul Stirbei din Buftea (resedinta Principelui Stirbei, unde bunica mea era angajata ca plapumareasa), copil fiind, m-am indepartat de ea. Cand m-a gasit, intr-un tarziu, faceam pipi la un pom; langa mine, insa, era un sarpe, pe care eu nu-l vazusem. Intelegand pericolul, dar fara sa-i faca lighioanei ceva, bunica a zis doar atat: "Pleaca, ma, de aici si lasa-mi baiatul in pace", iar sarpele a plecat. Ar fi putut lua o piatra, o nuia, sa-l omoare. Ea insa nu i-a facut nimic.

Ograda ei era plina de oratanii. Ea insa nu taia niciodata o pasare. Chema un barbat din vecini, spunand: "Asta este treaba de barbat si nu e bine sa vezi pasarea zvarcolindu-se, ca ti se zvarcoleste in stomac". La marginea comunei Buftea, principele Stirbei facuse un sat pentru tigani, la vremea cand acestia fusesera dezrobiti. Tiganii se ocupau cu tot felul de lucruri: unii erau rudari, altii meseriasi, iar unul dintre ei era ursar. Il chema Zdrelea. An de an, de Pasti, Zdrelea venea la bunica s-o calce ursul. Bunica se aseza, fara teama, pe jos si ursul o calca sa-i trosneasca oasele! Nu s-a dus niciodata la doctor, iar cand a murit, la 85 de ani, a murit de moarte naturala.

In sfarsit, era cunoscuta in Buftea ca Mita plapumareasa, Dumitra sau... Zmeoaica. Aceasta porecla i s-a tras de pe urma unui episod faimos din tineretea ei frageda, cand, pentru ca nu a fost lasata sa se marite cu cine si-a dorit, s-a dus in noaptea de Sanziene la "Lacul cu stalp", sa se scalde cand ies ielele si sa devina vrajitoare. "Cum nu te-au pocit, fata, ielele cand te-ai dus sa te scalzi?", obisnuia s-o tachineze sora-sa, careia, in contrapartida, i se spunea Zâna, pentru frumusetea ei, desigur... Fascinant personaj, aceasta Mita plapumareasa.

Am fost inconjurat de femei inca de la cea mai frageda varsta. Fiind plapumareasa, bunica avea lucratoare multe. La varsta aceea frageda (nu aveam nici sase ani), imi placea sa ma strecor sub plapuma in timp ce fetele lucrau. Nu stiu cat stateam acolo, inconjurat de fuste si de picioare, dar, daca pot spune asa, erosul s-a nascut in mine avand inaintea ochilor imaginea plina de feminitate a acelor picioare...
Printre imaginile feminine ale copilariei mele se numara si Afina. O adusese Barbulica, taica-sau, sa invete plapumarie la coana Mita, iar bunica ii spusese: "Afino, tu stai cu un ochi pe copil si cu unul la plapuma". Si Afina era un copil, cu doar cativa ani mai mare, asa ca majoritatea timpului il petreceam jucandu-ne. Dupa ploaie, imediat ce aparea soarele, ieseam amandoi, eu si Afina, la joaca: eu, mai mic, ma asezam cu fundul in noroi, in timp ce ea imi facea "puscoace" de namol, pe care le pocneam de gard. Alteori, cand nu era bunica acasa, dadeam amandoi fuga la sosea, sa ne uitam la masini. Cand am vazut pentru prima data o motocicleta, am inceput sa tip si sa fug, oprindu-ma abia acasa, sub pat, de unde cu greu m-au scos ai mei; in capul meu era ideea ca motocicleta si om sunt una. Imaginea aceasta fantastica, de centaur mecanizat, se baza tot pe influenta mitologica a bunicii mele.

La varsta de sase ani am venit in Bucuresti, la parinti. Mama absolvise o scoala de gospodarie si se angajase la Ion Borgovan - compozitorul si marele nostru culegator de folclor -, unde facea mancare, gatea si avea grija de casa. Mama ma lua cu ea si batranul Borgovan ma ridica pe genunchii lui, in timp ce canta la orga. Ulterior, la sfatul batranului muzician, urmandu-si visul de o viata, mama a facut o scoala de stenodactilografie si s-a angajat la Ministerul de Razboi. Tatal meu lucra la Societatea Saturn. Acolo, patronul, pe nume Kofler, a vazut ca tata e istet si i-a sugerat sa-si deschida pravalie. Era visul lui de aur, dar a ezitat, explicandu-i ca nu beneficiaza de niciun capital. "Iti dau eu banii de care ai nevoie", i-a raspuns Kofler. Si i-a dat! Tata si-a deschis pravalie pe strada Caraiman, chiar langa spitalul cu acelasi nume, care s-a construit la scurt timp dupa aceea, fiind inaugurat, in plin razboi, de Maria Antonescu....

Tatal meu a fost mic negustor în Bucuresti pana în anul 1949 cînd a fost obligat sa-si radieze firma din motive lesne de înteles. În 1952 este arestat pe strada de Securitate si condamnat politic de Tribunalul Militar - Bucuresti la doi ani munca silnica – la Canal… Dupa eliberare devine muncitor la “Flacara Rosie”, apoi pensionar pana în anul 1990 cînd a decedat. N-a fost membru al niciunui partid.

Mama a fost secretara steno-dactilografa în Ministerul de Razboi din 1941 pana în 1948 cînd a fost data afara. Lucreaza sporadic pe unde poate si traumatizata de arestarea tatalui, apoi a mea se îmbolnaveste foarte grav, dupa care sufera o operatie care-i va subrezi definitiv sanatatea. Se pensionaza medical în 1958 iar în 1974 moare, la numai 58 de ani. N-a fost membra a nici unui partid.

Am avut o copilarie relativ fericita pana la varsta de 15 ani: scoala primara am facut-o la scoala Parohiala – catolica “ Sfantul Iosif “ din Bucuresti apoi pana la reforma învatamîntului de trista amintire, am urmat cursul inferior al “Colegiului National Sfantul Sava“de unde am fost îndrumati conform noilor directive, bineinteles doar o parte din noi, catre scolile profesionale. La sugestia naiva a tatei m-am înscris la una comerciala, nutrea convingerea ca si în comunism “negustoria va fi tot negustorie”. A murit cu speranta ca va putea fi iarasi negustor, la trei luni dupa “ Decembrie ’89 ” a facut infarct, de bucurie sau de necaz, nu stiu.

Dupa un examen de diferenta, aprobat de Ministerul Învatamîntului, am urmat si absolvit în 1952 ultimii doi ani ai “ scolii Medii de Comert Exterior Nr. 2 “ din Bucuresti, dupa care am fost repartizat ca functionar la “B.N.R.- Ploiesti – filiala Puchenii Mosneni”; de facultate nici nu putea fi vorba, eram cineva, aveam dosar serios, tata era la canal si ca urmare la 3 Martie 1953 am fost arestat, tot de securitate, judecat si condamnat de Tribunalul Militar – teritorial 2 la cinci ani munca silnica, pentru uneltire împotriva oranduirii de stat. Acum cînd îmi amintesc despre ce capete de acuzare a fost vorba, ma umfla rasul, atunci însa, în noaptea cînd m-au arestat, mi-au iesit primele fire de par alb. Tata era la canal iar mama era bolnava, fara serviciu si singura…Dupa venirea tatei de la canal - cu chiu cu vai, obtinem un recurs care în mod surprinzator este aprobat. Mai tarziu ne-am dat seama ca de fapt era logic fiindca prin Conventia de la Geneva din Mai 1955 o parte din copiii si tinerii arestati( între 15 si 20 de ani ) am si fost amnistiati.

Cu toata amnistia, interdictiile condamnarii totusi functionau: Asa de pilda am facut armata la detasamentele de munca ale D.G.S.M ( un fel de lagare de munca ) iar dupa liberare, în 1958 – am avut prima tentativa de a intra la Institutul de Teatru ( înca nu-i spunea I.L.Caragiale ) unde dupa trei saptamani am fost descoperit si exmatriculat. M-am angajat ca manipulator de marfuri si ambalaje ( hamal ) la O.C.L. Alimentara 23 August în halele Obor, apoi functionar comercial, unde am stat pana în toamna anului 1960 cînd, în sfarsit, am fost admis la Institutul de Teatru, dar prin garantia politica a maestrului Radu Beligan, care fusese profesorul meu în prima tentativa si a rectorului facultatii: maestrul COSTACHE ANTONIU – la clasa caruia am si absolvit în 1964.

M-am casatorit cu actuala doamna: DOINA RADOF – nascuta HOSSU în anul 1962, profesoara de fizico – matematici, actualmente pensionara si care, de peste 40 de ani, ma învaluie cu dragostea si devotamentul sau. Nu a fost membra a nici unui partid.

Cum se arata, dupa sansele care mi le-a oferit viata si dupa împrejurari, am practicat mai multe meserii, daca le pot numi astfel: hamal, vanzator, functionar, decorator, contabil si abia destul de tarziu, la 30 de ani, am reusit sa-mi realizez visul care s-a înfiripat înca de pe vremea cînd eram elev al Colegiului National Sfantul Sava si unde, imediat dupa razboi, în sala acestui liceu functiona Teatrul National.

Cu o temperata lipsa de modestie consider ca dupa o cariera de 40 de ani nu am reusit sa însel asteptarile marilor mei maestri si binefacatori, de care sunt mandru, pentru ca datorita lor si al tuturor acelora care au avut încredere în mine, am reusit sa devin unul din actorii importanti ai acestei tari.

Mi-am început cariera la teatrul din Piatra Neamt de unde în toamna anului 1965, la îndemnul eminentului om de teatru si regizor CORNEL TODEA cu care lucrasem si la televiziune, m-am prezentat la concursul organizat de teatrul C. I. NOTTARA. – condus la acea vreme de coplesitoarea personaliste a lui HORIA LOVINESCU, dramaturg de-o originalitate aparte, cu o vasta cultura si o aleasa boierie în spirit si-n gesturi – concurs pe care l-am castigat. Venirea mea la teatrul Nottara a coincis si cu începuturile unei perioade mai transparente si reformatoare în teatru, iar personalitatea fascinanta a lui H. Lovinescu a reusit sa atraga de partea lui un numar impresionant de tinere talente cu care alaturi de cei mai varstnici si carora le purta un respect senorial, a format un suflu nou si destul de liberal pentru acele vremuri; în acest climat si sub atenta lui obladuire m-am format si dezvoltat ca artist.

Cu toate ca m-am pensionat în 1996 am ramas devotat acestui teatru, nu numai pentru izbanzile care le-am avut pe scena lui sau în turneele internationale în care l-am reprezentat, ci mai ales pentru Lovinescu care m-a iubit si m-a aparat ca un parinte.

Cu varsta si mai ales dupa Decembrie ’89, fiindca mai înainte nu fusesem acceptat, am primit sa fiu profesor asociat: la A.T.F. între anii 1990 – 1994. si la facultatea Hyperion, între anii 1996 – 2000., activitate din care m-am retras din acuza degradarii învatamîntului de specialitate.

Crezand cu toata fiinta si motivat de experienta tineretii mele, dupa ’89 m-am angajat în activitatea civica si apoi cea politica – membru fondator al Aliantei Civice si apoi membru fondator al P.A.Civice pentru care am candidat si am fost ales senator de Ilfov în legislatura 1992 – 1996 – dar din pacate si aceasta experienta m-a dezamagit si astfel m-am retras definitiv din viata politica, preferand sa ma întorc la îndeletnicirile mele fundamentale: arta actorului si scrisul.

Sunt autor a cinci volume de versuri: Casca de foc, Iris, Statui în iarba, Soimul în iarna, Efectul de sera si al unui volum sinteza, plus inedite, publicat în colectia Poeti Contemporani la editura Eminescu sub titlul: Soimul în Iarna.

Am publicat schite, eseuri si articole de specialitate si atitudine civica ; autor a mai multor scenarii de film si TV : „ Enigma din Testament” – dupa nuvela „ Morminte” de M. Sadoveanu; „Inelul cu Briliant” – dupa romanul „Amandoi” de L. Rebreanu ; „Crocodilul” dupa Dostoevski, etc.

Membru al UNITER si al Uniunii Scriitorilor din Romania, iar ca urmare a detentiei mele sunt si membru al AFDPR. Am dat viata la o galerie însemnata de personaje (roluri principale) din dramaturgia nationala si universala, clasica, moderna si contemporana, în teatru, în cinematografie, televiziune si la radio.

Am lucrat cu cei mai importanti regizori:

În Teatru: George Rafael, Cornel Todea, Dinu Cernescu, Dan Nasta, Sanda Manu, Sorana Coroama, Mircea Marosin, Petrica Ionescu, Dan Micu, Alexa Visarion, Lucian Giurchescu, Anca Ovanez, Alexandru Dabija, Alex. Bocanet, Mihai Berechet, Ion Cojar, Tudor Marascu, Mircea Cornisteanu, Ion Olteanu, etc.

În Televiziune: Radu Penciulescu, Andrei Bradeanu, Al. Miron, Miron Niculescu, Petre Sava Baleanu, Eugen Tudoran, Olimpia Arghir, Dan Necsulea, Silviu c., Sergiu Ionescu, etc.

În Cinematografie: Lucian Pintilie, Mircea Muresan, Andrei Blaier, Radu Gabrea, Gh. Turcu, Alex. Boiangiu, Calotescu, Eugen Petringenaru, etc.

Am jucat la Paris, Koln, Lisabona, Nancy, Kopenhaga, Helsinki, Praga, Bratislava, Belgrad, Atena, Salonic, Budapesta, Moskova, Sankt Petersburg, Luxemburg, Sofia si Plovdiv, Mexico, Guanahato, Morelia si Vera Cruz, etc.

Sunt laureat al mai multor premii din tara si strainatate: Premiul A.T.M. si al criticii: în 1980, 1982, 1984, 1986; laureat al festivalului de film de la "Lucarno" cu filmul „Prea mic pentru un razboi atat de mare”; laureat al festivalurilor de teatru de la Nancy 1969 – Franta, Aarhus 1970 – Danemarka, Guanahato 1978 – Mexic, Plovdiv 1999 – Bulgaria (cu „Les Negres” în regia lui Frank Hofman - Teatrul National din Luxemburg).

M-am bucurat de aprecieri elogioase aparute în ziare de prestigiu din strainatate: ** Le Monde – 24 Aprilie 1969: „ Hazardul a vrut ca în aceasta seara trupa teatrului NOTTARA din Bucuresti sa prezinte “ Escurial “ de Ghelderode. Dintr-odata actori adevarati jucau un teatru adevarat, un curent a strabatut sala si aplauzele au izbucnit.( B. Poirot-Delpech ) „ ; Le Figaro Litteraire nr. 1200 – 5-12 Mai 1969: „ Cei doi actori ( St. Radof si St. Iordache ) care apareau în Escurial de Ghelderode, au dat o lectie de teatru de o forta si de o calitate exceptionala.” ; Helsingin Sanomat – 23 Septembrie 1970 : „ Teatrul romanesc ne-a trezit un interes aparte. Stefan Radof este un actor deosebit, jocul lui a fost dinamic, o prezenta scenica puternica si plina de vigoare. Posibilitatile de comunicare au fost variate si complexe, expresivitatea verbala si fizica reusind sa suplineasca neîntelegerea limbi.i”. Acestea au fost cronicile de început ale carierei mele.

Însiruirea rolurilor jucate mi s-ar parea într-un fel absurda si neconcludenta, atata vreme cît ele au fost cuprinse în cronicile vremii care pot fi consultate, altminteri ar face obiectul unui studiu de specialitate pe care, daca timpul îmi va acorda sansa, l-as putea realiza. În rest, toate cele de mai sus le-am declarat pe propria-mi raspundere.

Pe data de 6 decembrie 2004, prin decret prezidential, am fost decorat cu înalta distinctie „Steaua Romaniei – în grad de Cavaler" de catre Presedintele Romaniei.”

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro