Înaintea Crăciunului, pentru tot creștinul există o sumedenie de datini care pregătesc sufletul și mintea pentru clipa unică a Nașterii Mântuitorului. Ajunul Crăciunului este începutul celor 12 zile ale Sărbătorilor de Iarnă, care se încheie cu Boboteaza. Este o zi aparte când încep să vină colindătorii, iar curățenia sufletească înfrânge încă o dată slava burdihanului ce va să se dezlănțuie de la Crăciun până după Anul Nou, de Sfântul Ion.

În a patruzecea și ultima zi a Postului Mare al Crăciunului, tot creștinul român, de la vlădică la opincă, se îndeletnicește, după puterile fiecăruia, cu ajunatul. Adică, ține postul negru de cum se ivește lumina zilei și până la ceasurile târzii ale amiezii, de nu chiar până seara, când Ajunul se preschimbă din privațiune preacucernică și plină de râvnă în sărbătoare lumească dar al cărei ton și ison este dat tot de preoțime.

Tot în ajunul Crăciunului, dar în vremuri mult mai vechi, dascălii bisericilor mergeau din casă în casă cu icoana, cântând troparul şi condacul Naşterii Domnului. Paul de Alep, însoţitorul sau chiar, după cum spuneau gurile rele ale epocii, fiul din flori al Patriarhului Macarie, cel plecat în călătorie în Ţara Românească şi Moldova în anii 1650-1660, spunea că „se obişnuieşte ca în seara spre naşterea lui Hristos, toţi preoţii din diferite târguri, însoţiţi de de citeţi şi de corişti, să se adune în grupuri, purtând icoane şi să umble toată noaptea dinspre naşterea Domnului şi în noaptea următoare”. Tot atunci, porneau porneau să colinde și alaiuri lăutăreşti care, în zgomot de dobe şi alămuri, făceau urările cele de cuviinţă persoanelor de vază ale urbei. Se zice că în seara de Ajun boierii cu jupânesele urcau în săniile trase de cai falnici şi mergeau la prieteni, strigând ghiduş pe la ferestre: „Bună dimineaţa la Moş Ajun!"(sic!). Tot în noaptea aceasta, ca şi în cea de Crăciun, ieşeau cetele de colindători, cu traistele în spate, cu căciulile bine îndesate pe cap, făcându-şi drum prin omătul înalt, şi umpleau mahalalele cu glăscioarele lor firave: „Bună dimineaţa la Moş Ajun,/ Ne daţi ori nu ne daţi?/ Şi vestind vestea cea bună:/ Ia sculaţi, boieri, sculaţi, florile dalbe,/ Că v-aduc pe Dumnezeu, mititel şi-nfăşăţel,/ Curge mirul de pe el,/ Faşă albă de mătasă,/ Dumnezeu în astă casă".

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Ajunul era considerat semnalul general al intrării bucureştenilor în sărbătoarea Crăciunului. După cum arată George Costescu în cartea sa Bucureştii vechiului regat publicată în anul 1944, onorurile erau făcute mai întâi de către marile coruri de bărbaţi ale Capitalei: de bună seamă corul Mitropoliei (înființat de Arhimandritul Visarion în 1836 la porunca domnitorului Alexandru Ghica și dirijat vreme îndelungată de Nicolae Bănulescu, urmat de Gheorghe Cucu), dar și cel de la Biserica „Domniţa Bălaşa”, precum şi corul operei Teatrului Naţional. Cântările acestora începeau la ora 8 seara, iar primul popas era făcut la Palatul Regal. Acolo se aşezau în faţa scării palatului şi începeau colindele cu emoţie şi talent, căci auditoriul era dintre cel mai ales: Majestăţile lor, împreună cu principii moştenitori şi copii lor. Datinile se țineau cu strășnicie și însuși Voievodul de Alba Iulia și viitorul rege Mihai I, împreună cu colegii săi de liceu din clasa palatină, poza îmbrăcat în cioban, de ajunul Crăciunului în decembrie 1936. După ce terminau de colindat coriștii, uşile erau larg deschise şi oaspeţii erau poftiţi în „sala de aşteptare din josul aripii stângi a palatului”, unde îi aştepta o masă încărcată cu covrigi, mere, nuci poleite, portocale, ceai din belşug la fel ca şi prăjiturele de toate soiurile, după cum ne spune același George Costescu. Colindătorii se alegeau şi cu sumedenie de daruri date de suverani care, la plecare, le urau „sănătate şi voie bună de Sărbători”. De la palat, corurile plecau spre reşedinţa Întâiului Stătător al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Miron Cristea, pentru a-l colinda şi pe acesta.

După cum este bineștiut, Ajunul Crăciunului este ultima zi din Postul Nașterii Domnului. Acest post, care începe în ziua de 15 noiembrie și se încheie în ziua de 24 decembrie, ne aduce aminte de Patriarhii și Drepții Vechiului Testament, care au petrecut timp îndelungat, în post și rugăciune, așteptând venirea lui Mesia, Mântuitorul lumii. Obiceiul de a ajuna în această ultima zi a postului este consemnat încă din secolul al IV-lea.

Astfel, în ajunul Crăciunului, fiecare credincios ajunează după putere, „până la Ceasul al IX-lea” (ora 15.00), nimic mâncând. În unele zone, credincioșii ajunează până mai târziu, așteptând ivirea Luceafărului de Seară, în amintirea stelei care a vestit magilor Nașterea Domnului. În ziua de Ajun se mănâncă doar grâu fiert îndulcit cu miere, covrigi cu mac și susan, turte din făină și poame uscate, deoarece cu semințe au ajunat și Daniil Proorocul și cei trei tineri din Babilon, care au prevestit și așteptat Nașterea Mântuitorului.

În seara de Ajun, se împodobea și bradul de Crăciun. Bucureștenii mai cu stare alegeau în preajma acestei zile cel mai frumos pom de Crăciun şi îl încărcau cu cele mai scumpe decoraţiuni pe care le aveau în casă. Din el nu trebuia să lipsească steaua sau îngerul din vârf, având în vedere că aceste elemente simbolizează îngerii şi steaua de la Betleem. Bradul de Crăciun, împodobit şi luminat, a intrat în obiceiurile locurilor noastre în ultima parte a veacului al XIX-lea, preluat de la germani. Saşii înstăriţi din Bucureşti au fost primii care au avut astfel de ornamente, iar românii tradiționaliști au fost scandalizaţi, printre cei mai aprigi contestatari fiind Petre Ispirescu: „Nu mai văzusem decât pe la morţi un aşa pom împodobit, fiindcă pe la noi de pomul Crăciunului nici pomeneală nu era”. Culegătorul de basme avea dreptate, căci la noi se statornicise încă din vechime obiceiul împodobirii bradului la moartea unui tânăr „nelumit” sau a unei fete nelogodite, în vreme ce la nuntă se folosea un brad neîmpodobit. De vină pentru acest „intrus” în obiceiurile românilor ar fi fost, în opinia lui Ispirescu, „cei procopsiţi care au călătorit în Apus”, tinerii care au studiat în străinătate şi au adus cu ei obiceiuri străine, apoi doicile nemţoaice şi franţuzoaice. Scriitorul considera bradul împodobit o veritabilă ameninţare la adresa tradiţiilor noastre. Și folcloristul Theodor Burada scria în 1897, în monografia sa de referință Datinele poporului român, despre copacul Crăciunului: „Introducerea acestui obicei al copacului în bătrâneştile noastre datini nu face decât să răspândească un venin primejdios în neamul nostru românesc”. Abia după 1900, aceste critici au început să piară iar brăduţul împodobit a devenit un simbol al bucuriei.

În seara zilei de Ajun, poporenii obișnuiau să mănânce o mâncare dulce, numită „Scutecele lui Iisus". Cu făină, apă și sare se frământă niște lipii subțiri care se coc pe plită. Acestea se înmoaie într-un sirop dulce (apă cu miere sau zahăr) și se presară cu nucă măcinată. În Moldova, li se mai spune și „Pelincile Domnului” sau turtă cu julfă (semințe de cânepă). Turtele se aşază una peste alta, o dată ce au fost coapte, iar una dintre acestea se aşază pe masă, sub icoană. Din această turtă se împarte şi animalelor, pentru că şi ele au fost martore la naşterea Pruncului Iisus. Celelalte turte sunt însiropate şi aromate cu diverse condimente, iar între ele se aşază un strat de seminţe de cânepă, măcinate foarte fin şi amestecate cu zahăr.

Familiile boierești de vază au preluat însă obiceiurile introduse de Casa Domnitoare, sensibilă la cutumele princiare occidentale. Bunăoară, în Ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie 1925, la Palatul Regal masa începea cu supă Celestine (zeama clară fiind înviorată cu fâșii de clătite aromatizate cu nucșoară, tarhon și hasmațuchi), după care urma un platou cu carne rece de sezon compus din căpățână de porc mistreț, carne presată, curcan, jambon, limbă de vacă, purcel de lapte, ficat de gâscă, pate de ficat de rață, piftie de curcă și piftie de creste de cocoș. Ca garnituri, erau boluri cu sos Cumberland cu muștar, salată verde și spanac cu smântână. La desert, venea o budincă de prune („plum pudding”), care amintea și aceasta de copilăria și adolescența Reginei Maria petrecute pe tărâmuri britanice, mai cu seamă la conacul familiei din Eastwell Park, comitatul Kent).

Respectând eticheta culinară introdusă mai cu seamă de Regina Maria, care, nostalgică după bunătățurile rafinate pregătite de Auguste Escoffier la restaurantul hotelului Savoy din Londra, l-a angajat bucătar al Casei Regale pe unul din ucenicii marelui chef francez, Iosif Strasman, și bogătașii interbelici ce țineau la blazonul lor se aprovizionau pentru seara magică a Ajunului de la cele mai renumite băcănii care importau delicatesuri scumpe. Ispitele gastronomice erau cumpărate de la Băcania „Dragomir Niculescu” – aflată, din 1898, pe loculul Casei Vanic de pe Calea Victoriei - și de la Băcănia „Vasile Dinischiotu”, situate la parterul clădirii ce a supraviețuit până azi între Piața Sfântul Gheorghe și Turnul Bărăției. Caviarul și icrișoarele roșii de Manciuria erau nelipsite, dar și trufele albe și negre ori alte „delicatese comestibile” (…cum scria pe firmă!) aduse direct de la Paris cu Orrient-Expresul anume pentru cei mai rafinați gourmets din București.

... Șiruri de covrigi fără număr și puzderie de zaharicale înșirate pe ațică albă și roșie, ca ghirlande feerice atârnate de crengile Pomului de Crăciun! Dăruind, vei fi dăruit: Ajunul Crăciunului rămâne noaptea magică în care orice minune este posibilă, așa cum spunea, într-o poezie de altădată, fosta guvernantă a fiicelor lui Caragiale și ale Alexandrinei Burelli, delicata Elena Paximade Farago:

Toată noaptea asta, colo-n ceruri sus,

Stelele lucrează fără de-ncetare,

Căci le-adună-n clacă steaua sfântă care

A-ndrumat pe vremuri Magii la Iisus.


Torc de zor în noaptea sfântului ajun

Câlţi de nea şi raze harnicele stele,

Pentru noi, copiii, torc să facă ele,

Funia cu trepte pentru Moş Crăciun.


Lungă cât e drumul din pământ la cer,

Trainică să-i ţină coşului povară,

Vor întinde-o-n noapte, nevăzută, scară

Moşului ce luptă cu-ndârjitul ger,


Ca să ne aducă iar, de colo sus,

Pe la toţi copiii darurile care

Ni le va trimite, iar, la fiecare

Sfânta şi duioasa mamă-a lui Iisus.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro