La 29 ianuarie1926 se năștea Tudor Vornicu, cunoscut ziarist și om de televiziune, la Anghelești, județul Vrancea, într-o familie modestă, tatăl său fiind învățător. Familia din partea mamei era de origine italiană, sosită în România în anul 1892, bunicul său a fost administratorul moșiei prințului Mavrocordat, iar unul dintre unchi a fost proprietarul fabricii de sticlă Azuga. În anul 1930, familia va fi nevoită să se strămute în Delta Dunării, iar copilul Tudor va schimba des școala: Galați, Tulcea, apoi București, la licee de renume, pentru ca în anul 1945 să ia Bacalaureatul, cu rezultate foarte bune, la Liceul „Gheorghe Șincai” din Capitală.

În tinerețe a practicat rugby, la echipa bucureșteană Pandurii Tudor Vladimirescu, atletism – probe de viteză și obstacole – și tir. În anul 1948 devine reporter la ziarul „Sportul popular” – fiind coleg cu Max Bănuș și Emanuel Valeriu – unde lucrează până în anul 1956, în această perioadă fiind și colaborator la emisiunile sportive ale Radiodifuziunii Române, în anul 1950 devine absolvent al Academiei Comerciale, în anul 1953 scrie la revista Stadion, iar din 1956 devine reporter la „Scânteia”.În anul 1959 este numit atașat cultural la Ambasada României din Paris, iar un an mai târziu este corespondent la Paris pentru agenția de presă Agerpres. Tudor Vornicu participă, din această postură, la mari evenimente culturale internaționale, în 1961 este trimis special la faimosul „Proces Eichmann”, de la Ierusalim, a comentat Olimpiadele de la Roma din 1960 și Melbourne, în 1964 – acestea fiind subiectele a două cărți pe care le-a scris Vornicu -, a transmis, de la fața locului, momentul în care Charles de Gaulle devenea cel de-al 18-lea președinte francez, a relatat în direct despre vizita lui Nikita Hrușciov, succesorul lui Stalin, la Paris și a intrat în contact cu mari nume ale lumii artistice și culturale occidentale.

Anii petrecuți la Paris l-au molipsit de microbul televiziunii, avându-l ca model pe Leon Zitrone personalitate de prim rang, timp de mai mulți ani, a Televiziunii Franceze. În anul 1965, este rechemat de la Paris și este numit șef al redacției Actualități a Televiziunii Române, instituție în cadrul căreia a militat pentru un proces de modernizare, după model francez, mai ales prin introducerea unor emisiuni de divertisment de calitate. În televiziune a fost, mai apoi, redactor-șef la redacția emisiunilor culturale, director de programe și director adjunct al TVR. Tudor Vornicu a realizat mai multe emisiuni de divertisment, magazine culturale și programe de tip variete, deosebit de apreciate în acea perioadă, fiind și director coordonator al Festivalului Cerbul de Aur. Printre emisiunile pe care le-a realizat se numără „De la A la… Infinit”, „Studio N”, „Mozaic duminical”, „Fotograme din realitate”, „Album duminical”, „Post Meridian”, „Punct”, „Contrapunct”, „Gala Desenului Animat”, „Metamorfoze”, „Cum vă place?” sau „Parada duetelor”.

Mulți dintre români rememorează cu nostalgie și Revelioanele realizate de Tudor Vornicu, la care au participat ani la rând, cei mai importanți artiști ai țării. La 20 iulie 1969, a transmis în direct la televiziune, alături de Andrei Bacalu și Ion Petru, unul dintre cele mai importante evenimente, primul pas al omului pe Lună, însă s-a remarcat și prin interviuri de excepție realizate cu mari personalități ale vremurilor, cum au fost Charles de Gaulle, Tudor Arghezi, G.A.Nasser al Egiptului, Ion Popescu Gopo, împăratul Haile Selassie al Etiopiei sau Corneliu Coposu. Fire perfecționistă, Tudor Vornicu pierdea nopți în șir muncind la emisiunile pe care le gândise iar pregătirea programelor de Revelion îl secau efectiv de puteri, după cum spuneau apropiații. A fost căsătorit, prima dată, cu Ella Șoș, fostă campioană la aruncarea discului, care s-a numărat printre primele trei săritoare la înălțime între 1950 și 1956 și a fost prezentă pe podium de nu mai puțin de 15 ori. Cea de-a doua sa soție a fost Lucia Radu, multiplă campioană națională și internațională la atletism, cu care s-a căsătorit în anul 1958, la Paris. Cei doi au divorțat în anul 1963.S-a recăsătorit pentru a treia și ultima oară cu Mariana Vasilescu, femeia care îi va dărui doi copii, pe Smaranda și pe Bogdan. În anul 1978, a primit Marele premiu „Antena de chihlimbar” la Festivalul Internațional de Programe Muzicale de la Sopot, pentru „Ocolul lumii în 20 de melodii” iar în 1988, a obținut Premiul special al juriului ACIN 1988 pentru întreaga activitate și pentru contribuția deosebită adusă la crearea unei școli a documentarului românesc de televiziune. Tudor Vornicu a murit la 2 aprilie 1989, la București, la scurtă vreme după ce fusese marginalizat în televiziune. Trei zile mai târziu a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, fiind condus pe ultimul drum de o mulțime imensă de oameni care l-au prețuit.

 „Dintr-o lungă listă de personaje care mai de care mai interesante, hazardul a făcut ca Tudor Vornicu să fie primul. Poate și pentru faptul că s-a născut undeva în Vrancea… Dar, mai mult decât atât, m-a incitat destinul celor două familii – Gianetti și Vornicu – din îngemănarea cărora s-a născut Tudor Vornicu. A fost suficient să ajung o dată pe urmele bunicilor lui Tudor, în Angheleștii Vrancei, și am fost cucerită de poveștile celor care i-au cunoscut pe italienii din Piemonte și pe Vornicii din ținutul Adjudului. Așa a început biografia lui Tudor Vornicu”, mărturisea autoarea Annie Muscă, la 28 mai 2014, la Radio România Cultural, în cadrul emisiunii „Născut în România”, realizată de Mariana Ciolan.

Tudor Vornicu a avut merite incontestabile în modernizarea Televiziunii Române și la realizarea unor emisiuni de divertisment extrem de apreciate dar și la înființarea unor manifestări culturale de mare anvergură care au rezistat timp de mai mulți ani, cum este Festivalului de muzică „Cerbul de Aur”. La fel de adevărat este faptul că, în acea epocă a compromisurilor, numele său a fost asociat cu Securitatea, însă conform altor opinii, el a îndeplinit doar câteva misiuni mărunte legate de aceasta, intrând apoi în dizgrația regimului comunist. Apropierea de mai-marii regimului comunist, printre care Gheorghiu-Dej, a aruncat asupra lui suspiciunea colaborării cu serviciile secrete, ipoteză niciodată dovedită. „Tudor nu a făcut poliţie politică, el a avut de îndeplinit doar câteva misiuni”, a spus Octavian Sava în apărarea prietenului trecut la cele veşnice. 

„În ’89 i se luaseră aproape toate emisiunile, «De la A la… Infinit», emisiunile de sâmbăta seara, programe pe care el le realiza. Se pare că Elena Ceauşescu nu-l plăcea. Avea mult prea multă popularitate. Pentru că nu era o glumă atunci când se spunea că TVR înseamnă Tudor Vornicu şi Restul”, mărturisea Octavian Sava.

„Era un profesionist impecabil, inclusiv în privinţa filmelor, gata să te susţină, să-ţi ia apărarea, ceea ce într-o epocă de laşitate era şi mai de preţ”, îşi aminteşte criticul de film,Irina Margareta Nistor mărturisind: „La înmormântare a fost enorm de multă lume, fiica lui, care aştepta un copil, femei frumoase care plângeau de ţi se rupea inima, echipa lui, tulburată la maximum, şi un tânăr foarte ingenios care a dat cu oţet florile de pe ne­număratele coroane ca să nu fie furate. Liliecii erau înfloriţi. Era floarea lui prefe­rată”.

Relatiile sale cu Securitatea au inceput in 1956, anul in care a fost numit corespondent al ziarului „Scinteia” si al Agerpres la Paris, si au durat, se pare, pina in 1988, anul mortii. A fost racolat de Directia a III-a, in cadrul actiunii „Ordinul Asumptionist”. Probabil ca s-a dovedit eficient pentru ca Securitatea noteaza: “Dupa recrutare, fiind dirijat corespunzator, a furnizat o serie de informatii importante, care au dus la rezolvarea acestei actiuni”. Dar adevaratele sale misiuni au fost in exterior, in special cele de la Paris. Incepind din 1957 a fost preluat de UM 0920 si folosit cu succes in actiuni pe linia acestei unitati. “Cu ocazia deplasarilor facute in calitate de reporter, cu diverse echipe sportive, a rezolvat mai multe sarcini informative, furnizind informatii din Spania, Belgia si Orientul apropiat, care au fost apreciate ca importante pentru securitatea statului”.

Care au fost aceste sarcini si cum le-a rezolvat Tudor Vornicu nu se va putea afla decit din dosarul lui de retea. Cert este ca Securitatea avea o parere excelenta despre Tudor Vornicu. Iata cum suna unul din rapoarte: “Este caracterizat ca are aptitudini pentru munca de Securitate, curajos, perseverent, cu initiativa in munca, un tip inteligent, volubil, prietenos, avind o buna pregatire politica si de cultura generala”. 
Prin Televiziune a circulat tot timpul zvonul ca Tudor Vornicu ar fi fost chiar mai mult decit un simplu colaborator al Securitatii, purtind trese pe sub costum. O dovada in acest sens exista si in dosarul de obiectiv al Radioteleviziunii. Este vorba de o nota a Securitatii, potrivit careia “Tudor Vornicu a fost ofiter de Securitate pina in anul 1965, cind a fost trecut in rezerva cu gradul de maior. (...) Unul din fratii sai, Vornicu Sergiu, este colonel in cadrul Comandamentului pompierilor”, consemnează Evenimentul Zilei.

Aparent, relatiile de colaborare cu Securitatea se sfirsesc cam prin acelasi an, 1965, cind a fost abandonat din cauza “unor manifestari de indisciplina in munca si neexecutarea sarcinilor”. Aparent doar, pentru ca din alte documente reiese ca totusi colaborarea a continuat, cu mai multa sau mai putina regularite, pina in 1987. De exemplu, intr-un Raport din 1975 se arata ca “in 1973 a informat intimplator, dar superficial ca il cunoaste pe atasatul de presa american Ron Oppen, cu ocazia unei deplasari facute in SUA si ca-l banuieste ca este omul CIA”.

In tot cazul, 1975 este anul in care intervine o incordare in relatiile dintre Tudor Vornicu si Securitate. Greu de spus exact de ce. Asupra lui incepe supravegherea informativa, iar in 1977 i se deschide dosar. Motivul: “In discutiile purtate cu persoane din anturajul sau, face o serie de aprecieri tendentioase la adresa politicii partidului si statului nostru. In unele situatii, pe fondul nemultumirilor determinate de masurile luate in legatura cu o serie de emisiuni pe care le-a realizat, isi manifesta dezaprobarea fata de activitatea unor persoane cu functii de conducere din Radioteleviziune si alte organisme din mediul cultural, facind aprecieri tendentioase la adresa acestora”.

Tudor Vornicu l-a turnat pe Silviu Brucan la Securitate, asa cum reiese din dosarul lui Brucan, publicat recent de Polirom.Notele informative sunt semnate atat cu numele de cod "Epureanu" (dactilografiat), cat si olograf, cu numele real al informatorului, respectiv "Vornicu", relateaza Cotidianul."Il cunosc pe Silviu Brucan din anul 1946, cand am facut impreuna parte din cercul de studii al gazetelor comuniste, el in calitate de redactor-sef adjunct la "Scanteia", eu in calitate de secretar de redactie la agentia Agerpress", explica Vornicu relatia sa cu Brucan intr-una din notele date chiar in ziua de Craciun a anului 1987.Brucan era, pe atunci, in vizorul Securitatii ca urmare a pozitiei critice pe care o adoptase fata de inabusirea revoltei de la Brasov, de pe 15 noiembrie, iar Tudor Vornicu punea la cale, impreuna cu ofiterii, o intalnire cu acesta."In ziua de 25 decembrie, conform combinatiei organizate, ne-am intalnit "intamplator" cu Silviu Brucan, pe Strada Primaverii. Am purtat cu el o discutie pe subiectul declaratiei facute de el unor agentii de presa occidentale.Discutia am orientat-o si catre subiectul cu care fusesem instruit, respectiv efectele negative ale declaratiilor sale asupra comertului exterior romanesc.Am capatat impresia ca este mandru de ceea ce a facut, ca vorbeste cu infatuare si orgoliu si are convingerea ca a obtinut o victorie. Este sigur de el, afirma ca este bine informat asupra reactiilor provocate de declaratiile sale si este multumit de cele intamplate", scria Vornicu, citat de Ziare.com.

Alexandru Matei, în Observator Cultural, scrie: „E limpede că Vornicu avea, cum se spune, un „spate“ şi că el era, pentru alţii, un astfel de reazem. E limpede şi că ceea ce rămînea viu în sistem se datora intervenţiei acestor spinări, al căror elogiu a fost făcut mai ales în cîmpul literar (de la Ov. S. Crohmălniceanu la Paul Georgescu, la Zaharia Stancu, ba chiar şi la Păunescu etc.), cum e la fel de clar că sistemul se menţinea, tot astfel, în limite mai mult sau mai puţin suportabile. În cazul lui Vornicu, avem însă în plus o mărturie incriminantă a lui I.D. Sîrbu, din care rezultă că viitorul realizator l-ar fi anchetat”:

„S-ar putea să greşesc. Nu cred. Citesc la „decese“ în România liberă că a murit fulgerător (în timp ce vorbea la telefon) Tudor Vornicu, pe care toată lumea îl cunoştea ca fiind, la Televiziune, şeful emisiunii Magazin duminical. […] Dar acest Tudor Vornicu, în 1957 şi 1958, era cunoscut a fi „cel mai cult şi cel mai priceput anchetator“ din Ministerul de Interne de atunci… Fusesem supus – la ordinul delicat al tov. Drăghici – să fiu recrutat, cu orice preţ, „colaborator al Securităţii“. A început astfel un lung război cu Fiinţa mea: într-o mînă mi se arăta libertatea, avansarea, viitorul luminos ce mă aştepta dacă accept să fiu „un adevărat fiu al clasei muncitoare“, adică un discret şi informat „intelectual de tip nou“. Şantajele respective au continuat în crescendo. […] Tov. Căpitan Enoiu – şeful anchetei, Secţia scriitori şi intelectuali dificili –, obosit şi înfuriat de refuzurile şi încăpăţînarea mea, într-o zi (noiembrie sau decembrie 1958) m-a chemat la el şi mi-a spus aşa: „Uite, noi nu am reuşit să te lămurim. Te trimitem la un tovarăş care e foarte cult şi foarte informat. El îţi va explica situaţia“. Am fost condus (cu ochelarii negri pe nas) într-o încăpere mai mare. Acolo l-am întîlnit pe cel care cred că era căpitanul Tudor Vornicu. Foarte calm, măsurat, dozîndu-şi hipnotic vorbele şi privirea, mi-a explicat că, dacă nu renunţ la încăpăţînarea mea, organele vor fi nevoite să-mi „rupă şira spinării“. Iată, filmările la Bivoliţele (scenariul meu, premiat în vara lui 1957) nu au fost oprite. Mă pot întoarce direct pe platourile de filmare. Pot să îmi tipăresc ambele cărţi ce le am depuse în edituri (Povestiri petrilene, la Editura Tineretului, şi Şoarecele B, satire, la ESPLA). Iar dacă refuz, absolut tot ce am scris „va fi dat la topit“. Numele meu va dispărea de peste tot, mă şi pot considera dispărut din viaţă.Nu ţin minte ce i-am răspuns. […] Aceasta a fost întîlnirea mea cu marele Tudor Vornicu. (Doamne, sper să nu greşesc!) Tot ce a spus el s-a îndeplinit întocmai. […] Pe Tudor Vornicu l-am reîntîlnit în holul televiziunii, prin 1983 (ultima mea vizită la secţia de teatru a TV). El m-a recunoscut. „Eşti Sîrbu?“, mi-a zis. Am făcut semn că da. „Cum – s-a mirat el – trăieşti!?“ Şi, făcîndu-şi cruce, s-a îndreptat spre ascensor... (Ion D. Sîrbu, „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, Editura Institutului Cultural Român, 2005, vol. II, pp. 367-369).

Urmărit la rândul lui de către Securitate, împotriva lui Vornicu se iau masuri de interceptare a corespondentei si telefonului, mergindu-se pina la a i se monta microfoane in biroul din Televiziune. Supravegherea a continuat pina in 1987, cind se propune inchiderea dosarului. Iata ce spune, in Raportul din 23. 05 1987, maiorul Florea Alexandru: “In ultimii ani, obiectivul a fost folosit de o unitate speciala din cadrul Departamentului Securitatii Statului, pentru realizarea unor actiuni de influenta pe linga oameni de cultura si ziaristi straini care ne-au vizitat tara, precum si pentru rezolvarea unor sarcini specifice acelei unitati, activitatea desfasurata fiind apreciata pozitiv”...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro