Anglia și, peste patru secole, Regatul Unit au avut două Elisabete. Cele două suverane, probabil cei mai străluciți lideri din istoria țării, au o mulțime de lucruri în comun, peste timp, de acum într-o fabuloasă eternitate... Elisabeta I a domnit peste 44 de ani (1558-1603). Elisabeta a II-a a stat pe tron peste 70 de ani (1952-2022).

Aceste exemple de longevitate la conducerea statului nu erau anunțate cu nimic de copilăria fiecăreia dintre ele. Elisabeta I era fiica oarecum renegată (nu era băiat!) a lui Henric al VIII-lea cu Anne Boleyn. Mama ei a fost executată la ordinul tatălui ei. După ce crudul părinte a dispărut, i-a urmat la tron bolnăviciosul frate vitreg al fetiței neglijate de toată lumea, Edward. Acesta a avut o domnie scurtă, care a încetat din cauze naturale. I-a urmat Mary, sora vitregă, care se temea că Elisabeta îi putea amenința poziția. Așa că a dispus să fie închisă în Turnul Londrei! Orice i se putea întâmpla aici! Numai că Mary a pierit și ea curând, din același motiv ca Edward - o sănătate precară. De unde Elisabeta trăia cu spectrul eșafodului în fiecare zi, într-o bună zi ea s-a trezit luată pe sus și dusă la Westminster Abbey pentru a fi încoronată Regină.

Elisabeta a II-a a avut, în schimb, o copilărie fericită în sânul unei familii care nu avea bătăi de cap și se bucura de viața idilică la țară, la conac. Tatăl ei era fratele mai mic al viitorului rege Edward. Când acesta i-a succedat tatălui lor, bunicul Elisabetei, micuța prințesă părea că s-a îndepărtat și mai mult de linia de succesiune dinastică, mai ales dacă unchiul ei s-ar fi căsătorit și ar fi avut copii. Dar nu a fost așa! Abia ajuns pe tron (...nu și propriu-zis încoronat încă!), noul rege a ales, după mai puțin de un an, să abdice! Se îndrăgostise de o americancă divorțată, Wallis Simpson și, în calitate de cap al Bisericii Anglicane, nu se putea în niciun caz căsători cu aceasta. Așa că a ales să renunțe la tron în favoarea iubirii! Iar tatăl micuței prințese cea fără de griji, care, probabil, s-ar fi măritat cândva cu vreun nobil anonim și ar fi dus pe mai departe o viață lipsită de griji, a ajuns deodată Principesă Moștenitoare a principalei monarhii a lumii, ceea ce a impus abandonarea stilului de viață tihnit de până atunci și cursuri intensive, obositoare, de istorie constituțională (în care termenul „Datorie” revenea obsesiv). Iar, peste 15 ani, când tatăl ei a fost răpus, la numai 56 de ani, de o maladie neiertătoare, s-a trezit brusc Regină, pe când se afla într-un turneu în Africa.

Amândouă Elisabetele și-au sacrificat, practic, marile iubiri în favoarea servirii Patriei. Elisabeta I era îndrăgostită, în tinerețe, de maestrul ei de călărie, Robert Dudley, un bărbat căsătorit și membru al unei familii de trădători dovediți și osândiți la pedeapsa capitală. Când soția acestuia a avut un accident controversat, căzând dubios pe niște scări, scandalul a fost imens. Iar Regina nu se putea mărita cu un asemenea bărbat. Așa că a emis o proclamație către Parlament, în care, spre disperarea generală, a anunțat că nu se va mărita niciodată, că nu va avea alți „copii” decât cetățenii țării pe care o conducea și că va rămâne de-a pururea o „fecioară pură” (...istoricii nu s-au pus niciodată de acord asupra împlinirii acestui ultim deziderat, dar nici au pus bază prea mare în inevitabilele bârfe ale epocii).
Viitoarea Elisabeta a II-a se îndrăgostise, pe când avea numai 13 ani, de un verișor îndepărtat, dezmoștenitul Prinț Filip al Greciei. Familia acestuia fusese alungată de pe tron și din țară, surorile lui se măritase cu înalți demnitari naziști în perioada interbelică, el însuși trăia din mila rudelor britanice (familia Mountbatten), nu avea nici măcar o adresă poștală și era doar un simplu ofițer de marină fără avere.

Totuși, Prințesa Moștenitoare Elisabeta nu a conceput să se mărite decât cu el și numai cu el, în ciuda opoziției familiei, a Curții și a elitei politice, în frunte cu Sir Winston Churchill. Dar, când a fost încoronată Regină, la presiunea generală, nu i-a atribuit lui Philip (noul său nume oficial era folosit în această grafie), decât un rol secundar, de Prinț Consort (și, apoi, Duce de Edinburgh), nicidecum pe cel de Rege. Philip a fost obligat de cutume să îngenuncheze la propriu în fața soției lui (cu care avea deja doi copii) la încoronarea acesteia, iar apoi, la toate ceremoniile oficiale, să stea - tot la propriu! - la doi pași în spatele acesteia, o frustrare pe care nu și-a vindecat-o niciodată.
Ambele Elisabete au fost întâmpinate cu neîncredere de clasa politică exclusiv masculină și plină de prejudecăți misogine la începutul domniilor lor. Chiar dacă fiecare avea 25 de ani la urcarea pe tron, ele erau considerate doar niște „copile” incapabile să ducă uriașa povară a conducerii Regatului, unul care începea deja, în fiecare caz, să aibă probleme evidente. Elisabeta I demarase edificarea unui imperiu naval și colonial de proporții, dar asta se făcea prin intermediul manevrelor neortodoxe ale unor Walter Raleigh sau Francis Drake, care au atras ostilitatea generală a marilor monarhii europene. Unde mai pui că, după separarea de Vatican a țării după ce Papa i-a refuzat lui Henric al VIII-lea, tatăl Elisabetei, un divorț, insula britanică era efectiv perpetuu izolată și amenințată cu represalii violente din partea națiunilor catolice de pe Continent.

Ajunsă pe scaunul de Regină după Al Doilea Război Mondial, Elisabeta a II-a a trebuit să facă față amurgului tragic al epocii coloniale și să admită că Regatul Unit pierdea statututul de cel mai mare imperiu al lumii, rând pe rând coloniile ei emancipându-se și declarându-și independența. Părea că se profilează un fiasco total. Numai că, bine sfătuită de către consilerii săi și de primii dintre cei 15 premieri pe care i-a investit în timpul domniei ei, ea a știut să transforme eșecul politic și economic într-un semnificativ succes de imagine, concretizat prin crearea Commonwealth-ului, o asociație de state fără precedent în istorie, care reunea nu mai puțin de 57 dintre fostele colonii britanice sub sceptrul simbolic al Coroanei de la Palatul Buckingham. Mai mult, Elisabeta I și-a putut păstra statutul de șef nominal al unor țări importante, rămânând suzeranul Canadei sau Australiei, dar și al altor 12 state.

Încetul cu încetul, însă, pozițiile politice și de reprezentare socială ale celor două Elisabete s-au consolidat durabil, ele devenind lideri naționali și supra-naționali incontestabili, personaje iubite de popor (față de care au știut să se apropie inclusiv la propriu, fizic, comunicând direct cu acesta și făcând periodic „băi de mulțime”) și repectate de întregul mapamond.

Dincolo de asta sau tocmai din acest motiv, aparent fragilele ființe de sex feminin au dovedit fiecare incredibile aptitudini sportive. Și Elisabeta I, și urmașa ei de peste patru veacuri, Elisabeta a II-a, au fost pasionate de călărie și de vânătoare, pe care le-au practicat cu o dexteritate de nebănuit. Amândouă au mers până la ultimele consecințe, știind să trimită săgeata ultimă sau să apese decisiv pe trăgaciul puștii cu lunetă pentru a-și adjudeca trofeele. Și nu doar niște trofee cinegetice...

Întreaga poveste o găsiți în volumul Cele două Elisabete apărut la Editura Neverland.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro