Se întâmpla în primii ani de după 1990: tânăra și frumoasa actriță Mariana Buruiană, care se remarcase pe scenele teatrelor și în filme („Domnișoara Cristina”, „Să mori rănit din dragoste de viață” etc.) renunța aparent peste noapte la actorie și începea să-și cultive exclusiv vocația religioasă. De ce a luat o astfel de decizie fata cu chip delicat, angelic, care inspira poeții?

Mariana Buruiană s-a născut pe 11 iulie 1955 la Arad și a urmat studiile liceale la Liceul nr. 2 (astăzi „Ghiba Birta”) din localitatea natală, apoi pe cele teatrale la I.A.T.C. București - secția actorie. Joacă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, apoi se transferă prin concurs la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din București, în anul 1981. Joacă o serie de roluri importante, mari și mici, colaborează la emisiuni radio-TV, apare în filme de lung metraj și seriale de televiziune, face turnee în țară și în străinătate, obține premii. În 1995, demisionează de la Teatrul Bulandra pentru a putea colabora la piesa Danaidele de Eschil (regia Silviu Purcărete), pusă în scenă la Teatrul din Craiova. Ulterior, devine profesoară universitară și predă la catedra Arta actorului la Universitatea Spiru Haret din București. 

La câțiva ani după 1990, s-a retras din lumina reflectoarelor. Și-a dedicat viața credinței creștine, fiind și autoarea unei cărți, „Taina mărturisirii”, și a alteia despre „Doctrina Kabbalei”, dar și traducătoarea mai multor volume cu tematică religioasă, între care „Grădina tainică a Adevărului”

Despre Mariana Buruiană poetul Emil Brumaru își amintea cândva cu nostalgie: „Am văzut-o pe Mariana Buruiană de două ori, la Iași. Prima dată juca, cred, într-un spectacol-mamut Molière. În final, a avut un surîs pe care îl voi ține minte toată viața! Așa surîd doar îngerii care ademenesc oameni! A doua oară era Ofelia. Atunci am și vorbit puțin cu dânsa, mi-a scris câteva cuvinte pe carnetul meu de corector cu jumătate de normă... Eu îi scrisesem versuri:

Cântec de iertare

Buruiană de argint,
Dac-ai ști ce trist mă simt
Că trebuie să te mint,
Că sunt vesel și curat
Ca zidul cel luminat
De-amiaza cu soare lat,
Că-s fraged și străveziu
Ca-n bucata de pârâu,
Pe-un prund rumen, un fruct viu,
Că-s cu ochiul larg deschis,
La capăt de vis, spre-abis,
Și ce văd, îngerii mi-s.
Buruiană de argint
Dac-ai ști ce trist mă simt
Că trebuie să te mint...”


Mariana Buruiană s-a retras din teatru dar, contrar unor zvonuri, spre deosebire de colegul ei de scenă, de platou și de grupă la facultate  Dragoș Pâslaru („Drumeț în calea lupilor”), devenit Călugărul Valerian de la Mânăstirea Frăsinei, sau de Alexandru, fiul lui Octavian Cotescu sau al Valeriei Seciu, retras - cu numele Părintele Daniil - într-o chilie de la Mânăstirea Vatoped de pe Muntele Athos, ori de Monica Fermo, care, la sfatul părintelui Calinic Argatu, a luat drumul Ierusalimului și a devenit Maica Ecaterina, nu s-a călugărit niciodată. Se pare că decizia ei radicală ar fi venit și pe fondul unor mari controverse cu directorul teatrului la care lucra, Virgil Ogășanu, care i-ar fi reproșat implicarea în unele activități politice, precum cele din Piața Universității. Ea însăși a refuzat să comenteze prea mult pe marginea acestui subiect, preferând să urmeze „calea rugăciunii, a smereniei şi a iertării”. Smerită, fosta actriță nu şi-a mai dorit aplauze, ci doar linişte, pace şi seninătate. Din când în când, Mariana Buruiană mai mângâie corzile chitarei şi cântă în intimitatea propriului cămin. S-a retras undeva în Apuseni, lăsând cu totul în urmă „lumea dezlănţuită”. Decepţiile ar fi făcut-o să se despartă de lumea filmului, au spus unii dintre foştii colegi de breaslă, nu o chemare anume. O vreme, când încă îşi căuta calea, ar fi vândut chiar lumânări, la o biserică din Capitală.

„Tata scria poezii. Le-am descoperit acum într-un caiet… multe le-am descoperit acum… cuvintele curgeau uşor şi imaginile erau născute dintr-o nevoie pătimaşă de a pătrunde-cuceri necunoscutul, de a depăşi realitatea, prin joc, prin bucurie. Tata scria Pluguşorul pentru fiecare început-sfârşit de an. Mama îl corecta, îi îndrepta viziunile, îl inspira, conducea. Apoi, când a început să picteze – eram încă în cursul primar – mama a devenit foarte preocupată de pânzele ei, astfel că tata a început la rândul lui să o ajute: sfori, cuie, vopsele, şevalet, fixarea pânzelor… aşa că nu prea aveai cum interveni între ei. Creau un fel de cerc magic împreună. Datoria mea era să învăţ bine. O făceam cu multă bucurie. Inspirată de ei am fost o elevă bună. Mi-a plăcut să citesc, să scriu...” Născută într-o familie de tipografi cu înclinații artistice, cu un tată poet (Simion) și o mamă pictoriță (Maria), Mariana Buruiană era predestinată teatrului însă chemarea credinței s-a dovedit mai puternică. Fosta actriță este divorțată și a avut un fiu, Adrian Buruiană (care a dispărut prematur la vârsta de numai 49 de ani). Nepotul ei, Alin Buruiană, în vârstă de 27 de ani, a studiat la Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara, secția canto clasic, și a concurat la X-Factor. Alin Buruiană a mărturisit că talentul l-a moștenit de la tatăl său, care a fost biolog și profesor universitar, însă a trăit mereu aproape de muzică, studiind și la Conservator.

La un moment dat, Mariana Buruiană a făcut destăinuiri presei: „Primele amintiri din copilarie sunt legate de Arad, un oras cu o lumina deosebita, cu oameni linistiti. Bunicii mei locuiau in afara orasului si, in drum spre ei, ma opream la bisericile care imi ieseau in cale: biserica evanghelica, catedrala catolica, biserica ortodoxa… Asta se intimpla dupa ce m-am mutat cu parintii din casa bunicilor, implinisem sapte ani, dar si mai inainte imi placea sa stau acolo… Eram bucuroasa de comuniune… Simteam de fiecare data unirea si pacea si o caldura imensa…
Nu vreau sa se inteleaga ca eram cine stie ce copil. Eram ca toti ceilalti („rideam la toata lumea“, asa isi aminteste mama), ma jucam, mergeam la strand cu parintii, ma bucuram de soare, cintam, improvizam tot felul de jocuri… Insa, dincolo de toate, aveam acest contact deosebit. Nu stiam ca era vorba despre Dumnezeu. Simteam doar ca e un contact deosebit, solar (pacea, sentimentele profunde pe care le simteam fata de oameni aveau legatura cu soarele, in sensul ca soarele, care lumineaza cumva altfel in Arad, participa la starile mele…). Simteam o infratire a tuturor oamenilor sub o pace cereasca.

Primul pas spre actorie l-am facut in liceu. Am o fire mai retrasa, chiar timida si, din cauza asta, iubind foarte mult scoala, mi-am zis ca o sa ma fac profesoara de limba franceza. Dar, prin clasa a X-a, am cistigat nu mai stiu ce concurs de recitari. Atunci profesorii, care ma iubeau foarte mult, au facut un soi de consiliu si au spus: „Uite, ai luat premiul I, esti foarte buna, ai foarte mult talent. Oricine poate sa fie profesor de limba franceza, dar nu oricine poate sa faca ce faci tu. Nu oricine poate deveni actor.“ Poate ca daca profesorii n-ar fi insistat, nu as fi continuat, pentru ca nu doream sa fac asta. Simteam insa ca au dreptate. Asa era drumul meu

Venirea la Bucuresti a fost ceva cumplit. Am dat examen la IATC si am spus ca, daca nu intru din prima, a doua oara nu mai dau. Preferam sa fiu profesoara, sa studiez texte vechi, ma atragea latina... Dar am reusit de prima data, printr-un ciudat joc al destinului, caci erau zece locuri si au intrat 15 candidati. De la pozitia 8 la 15 toti eram cu aceeasi medie si cei de la institut au decis atunci sa mai infiinteze o clasa. Si asa am ajuns colega cu Marcel Iures, cu Adrian Pintea, Mirela Gorea, Dragos Paslaru, Micaela Caracas… Am fost o clasa extrem de daruita meseriei noastre… Venisem doar cu o valijoara… M-am cazat in fostele camine din strada 30 Decembrie (actuala strada Franceza). Eram sapte fete intr-o camera, nu aveam apa, era spatiu putin, dar aveam senzatia asta teribila ca am venit sa cuceresc lumea”.

Prima mare cumpănă în biografia ei a apărut imediat după 20 de ani: „Cind eram in anul III, m-am indragostit foarte tare si am ramas insarcinata. Parintii mei au acceptat cu greu situatia, se temeau pentru mine, caci n-aveam de niciunele. Se gindeau sa am intii o casa, sa ma asez si abia pe urma sa vorbesc de copii. Desigur ca asa e bine, nu trebuie sa fii usuratic. Vreau numai sa spun ca, daca motivatia e puternica, Dumnezeu te ajuta. Asa ca am ales sa las viata sa vorbeasca. Toata viata nu am mizat decit pe acest interior, pe aceasta alegere a adevarului din interior. Este uluitor cind realizezi cum lucreaza in tine acest adevar. Am hotarit deci sa devin mama. Atunci au aparut alte probleme, caci a trebuit sa ma concentrez cum sa o scot la capat”.

După aceea, a avut însă parte de o „întâlnire de suflet” cu totul specială: „Eram in 1987, la Timisoara, si am rostit atunci Scrisoarea a II-a de Mihai Eminescu. Am recitat-o intr-un anume fel, toti imi spuneau ca recit ca un barbat. Am spus-o atunci ca o revolta, nu melancolic, ci ca un refuz al lucrului, ca pe o respingere a starii in care se afla societatea pe atunci… Dupa spectacol a venit la mine un tinar, avea vreo 20 de ani, mi-a spus ca este din Cluj, ca provine dintr-o familie de matematicieni, ca vrea sa ma vada la Bucuresti, in spectacole, si ca - prin acele versuri - i-am creat o stare deosebita. Acest student a venit apoi la Bucuresti la spectacolele in care jucam. A vazut odata Uriasii muntilor, in 1988, si intr-o zi a acelui an m-a intrebat daca nu vreau sa-l cunosc pe părintele Nicolae Steinhardt, caci stam in acelasi cartier si il aduce el, daca doresc. Eu am spus da. Asa am avut parte de acea intilnire. Nu mai tin minte ce s-a vorbit, decit ca am stat linga părinte si simpla sa prezenta imi facea bine. I-am facut un ceai si i-am pus alaturi piine prajita, caci nu minca altceva… Apoi, cind l-am condus inapoi spre casa, l-am sustinut de brat si iar m-am simtit de parca ne stiam de cind lumea. Tot acel tinar m-a dus la Rohia. Eu l-am rugat. Dar nu l-am mai prins in viata pe parintele Steinhardt cind am ajuns acolo, in 1989. I-am trimis insa cu inima multe ginduri bune. (...)Tot atunci am cunoscut o calugarita greco-catolica; ea mi-a aratat primele rugaciuni. Le-am copiat dintr-un caiet al ei pe cele care mi-au placut… „Imparate ceresc, Mingiietorule, Duhul adevarului care pretutindenea esti si toate le plinesti…“ imi era cea mai draga dintre ele…”

Meandrele existenței au făcut-o să se implice tumultuos și în viața societății: „Dupa ce am terminat facultatea, am jucat la teatrul Tineretului din Piatra-Neamt si apoi aici, in Bucuresti, la Teatrul Bulandra. De la Bulandra am fost nevoita sa demisionez in 1995. Pe atunci era director domnul Ogasanu. Cred insa ca decizia privind plecarea mea a avut si un substrat politic, pentru ca eu, alaturi de alti colegi, am participat la manifestatiile din Piata Universitatii, iar domnul Ogasanu avea, din cite imi aduc aminte, o orientare opusa... Atunci tocmai se montau la Craiova Danaidele - Rugatoarele, in regia lui Silviu Purcarete. Cind am auzit titlul acesta mi-a batut inima intr-un anume fel si am dorit sa fiu in acel proiect. N-am facut nimic, doar am dorit si, intr-adevar, am fost chemata sa particip. Spectacolul era facut in 1995 si in el se spunea: „Deznodamintul este de neevitat. Sfirsitul va veni!“ Era asa, ca o profetie pentru perioada aceea foarte speciala dinainte de 2000.
Am cerut voie deci domnului Ogasanu sa pot pleca si el a acceptat colaborarea. Am intrat in repetitii, dar in decembrie, inainte de premiera, am primit un telefon de la domnul director, in care imi cerea sa ma intorc de urgenta la Bucuresti ca sa plecam cu trupa in turneu, la Paris. Trebuia deci sa fie aminata premiera din pricina unei „sarcini de serviciu“, aparuta deodata, urma sa fie oprita munca a peste 60 de oameni pentru ca eu sa vin in Bucuresti si sa joc un rol de 15 minute. I-am spus domnului director ca nu am cum sa vin. Si el mi-a replicat: „Atunci, Mariana, pleaca din teatru!“ Am ramas cu receptorul in mina si i-am spus: „Bine!“ Iar el a zis: „Ah, si trimite-mi repede hirtia, ca sa te pot inlocui!“. Am inchis si m-am gindit: ce hirtie? Cum se poate pleca din teatru? Prin demisie - ca sa fie desfacut contractul de munca la litera i (adica indisciplina) - sau prin transfer? Nu ma vedeam jucind in alta parte. Asa ca am scris demisia. Mi s-a parut ca se surpa o lume… Se inchidea un cerc... Am scris deci demisia si am trimis hirtia. Timp de doua saptamini ne puteam intilni, se putea schimba situatia. Probabil ca niciunul dintre noi nu dorea acest lucru. Probabil, daca as fi insistat, daca m-as fi supus, s-ar fi revenit asupra acestei decizii. N-am putut. Am dat telefon sa intreb, dupa doua saptamini, daca s-a aprobat demisia si mi s-a raspuns ca da. Nu consider pe nimeni vinovat”.

Au urmat ani plini de incertitudini: „M-am pus deci, din nou, in miinile lui Dumnezeu. Au trecut citiva ani si problema existentei se punea din ce in ce mai acut. Nu avea rost sa-mi obtin pensia, caci era atit de mica, incit chiar nu merita. Eu n-am cistigat niciodata multi bani, desi, la cit am lucrat, cineva dinafara ar putea crede contrariul. Cind nu mai era nicio iesire, l-am auzit intr-o zi pe baiatul meu spunind: „Uite, mama, nu te speria, nu te descuraja, or sa fie si bani, ma ocup eu…“ El era in anul IV la Conservator si si-a luat o slujba. Mi-a fost greu. Eram obisnuita sa fac totul singura si acum trebuia sa accept situatia asa cum era. Nu puteam face nimic. Vedeam doar cum se desfasoara lucrurile. Nu puteam interveni in niciun fel. Descoperisem ca aveam o problema si cu ochii si nu ma mai vedeam lucrind nicaieri asa, in starea de stres pe care o traiam cu totii… A fost de necrezut, pentru ca, dintr-o data, balanta s-a inversat, fiul meu a preluat totul cind eu nu am mai putut continua.
Am inceput apoi sa traduc pentru Editura Herald, unde imi publicasem volumul „Taina marturisirii”, am pornit apoi colaborarea, ca asistent universitar, cu Facultatea „Spiru Haret“, unde predam tehnica vorbirii. Dincolo de toate acestea, vreau sa va spun un singur lucru: tot ce am trait in viata, toata experienta mea din teatru, casnicia, copilul, tot ce am scris a fost numai pentru a intelege si a ma intilni cu Dumnezeu inauntrul meu, cu Lumina ce se afla in adincul inimii si care imbraca toate lucrurile… Aceasta lumina face posibila iertarea, stiti… Dumnezeu ne duce foarte in adincuri ca sa o putem descoperi…”

Dincolo de orice  speculații care s-au făcut pe seama ei, Mariana Buruiană a rămas mereu aceeași ființă plină de modestie: „Nu vreau sa ma treceti la „cazuri celebre“, nu vreau sa apar sub un titlu de genul Un caz celebru de apropiere de Dumnezeu sau Alte cazuri celebre de apropiere de Dumnezeu. Totul este mult mai simplu si mult mai adinc. Nu sint un „caz celebru“, ci doar un suflet ce s-a deschis limpezimii lui Dumnezeu. Aâit.”.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro