Despre Caragiale se știe că era un mare iubăreț! De la Veronica Micle, iubita prietenului său Eminescu, la Cellla Delavrancea, fata dramaturgului, alt prieten al său, nu a „iertat” pe nimeni. (A avut și un copil nelegitim, Mateiu, viitorul prozator și estet, autor al „Crailor de Curtea Veche” și nu numai.) Orice femeie frumoasă intra, accidental sau nu, pe radarul sentimental al lui Nenea Iancu cădea negreșit răpusă. Nu era un bărbat frumos dar avea pur și simplu lipici la orice damă bine din urbe...

Un caz aparte este reprezentat de relația lui Caragiale cu nevasta actorului C.I. Nottara, alt bun prieten al său. Actriţa Amelia Wellner, soţia lui Nottara, juca alături de acesta la Teatrul Naţional, al cărui director era chiar Ion Luca Caragiale. Așadar, nu i-a fost prea greu lui Caragiale să o cucerească. Ba mai mult, se pare că întâlnirile romantice aveau loc chiar în casa celebrului actor, când acesta era plecat. Se spune că în anul 1889, Nottara, care era plecat în turneu, s-a întors brusc acasă. Când a deschis ușa casei sale, a dat peste Caragiale într-o ipostază compromițătoare, în plus purtându-i papucii de casă şi halatul. „Coane, am înţeles să-mi iei nevasta, dar şi halatul, şi papucii?!”, ar fi exclamat Nottara.

Apoi, a început să vuiască presa. „Balamuc la Teatrul Naţional din cauza boroboaţelor directorului. Scandalul a pornit de la surprinderea directorului, de către Nottara, în patul soţiei sale, actriţa Amellia Wellner, cu care era căsătorit încă din octombrie 1883”, se putea citi cu litere de-o șchioapă în publicațiile vremii. Ulterior, Costantin Nottara și-a dat demisia de la Teatrul Național și a rupt orice legătură cu Ion Luca Caragiale. Constantin I. Nottara a jucat de-a lungul vremii rolurile lui Ștefan Tipătescu din „O scrisoare pierdută” și Ion din „Năpasta”, ambele piese de teatru fiind scrise de Ion Luca Caragiale.

În categoria iubirilor duioase a neconvenționale ale lui Nenea Iancu se află şi o tânără pianistă din Iaşi. Pentru ea, Caragiale a fost aproape să se împuşte. Mulţumitor pentru toată lumea, fata cu pricina nu era nici soţia, nici iubita altcuiva. Tânăra se numea Leopoldina Reinecke şi era vara primară a muzicianului Eduard Caudella, în casa căruia o şi cunoaşte, în 1883. Caragiale o porecleşte Fridolina, fiind o fată blondă, frumoasă, foarte tânără şi cârlionţată. În acea perioadă, Caragiale era ziarist la gazeta ”Doljul” din Craiova, in timp ce Leopoldina stătea la Iaşi. Pătimaş, dramaturgul din Haimanale, un an cât a iubit-o, şi-a petrecut viaţa mai mult în tren pe ruta Craiova-Iaşi. De asemenea, îşi teroriza cunoscuţii din Iaşi cu scrisori, întrebându-i, bineînţeles, de Leopoldina. „O doresc de-mi seacă sufletul”, îi dezvăluie lui Petre Missir, într-o scrisoare din 1883.

Caragiale suferă cumplit, tânăra blondă şi cârlionţată visând încă la un maior care o părăsise. Caragiale se manifestă pătimaş, plânge în gări şi ameninţă cu gearuri melodramatice. „Te-am părăsit într-o stare de plâns şi inima mi-era străină când se dete ultimul semnal de plecare în gara Iaşi, ca un mizerabil”, îi scrie Caragiale unui prieten junimist din Iaşi, în aprilie 1883. Totuşi, amicul său bun de la Iaşi şi confidentul lui Caragiale, Peter Missir, îi oferă dramaturgului soluţia S-a interesant pentru el şi îi spune lui Caragiale că Leopoldina l-ar accepta, dacă o ia de nevastă şi îi întreţine şi familia. Fără nicio explicaţie, Caragiale se vindecă brusc de iubire. Se refugiază în braţele Mariei Constatinescu, în 1884, o bucureşteancă, din popor, muncitoare la Regia Tutunului. Din această relație se va naşte Mateiu Caragiale, pe care tatăl său îl recunoaşte chiar şi notarial, fără însă a avea vreo intenție de a se căsători cu mama acestuia.

Femeia pe care a iubit-o cel mai mult Ion Luca Caragiale a fost soţia sa, Alexandrina Burelly, fiica celebrului arhitect Gaetano Burelly. O femeie de viţă nobilă, despre care Cincinat Pavelescu scria: „Soţia marelui Caragiale, femeie de o bunătate şi de o supremă distincţie, era nepoata castelanei Parepa”. A cunoscut-o în 1888, când era director la Teatrul Naţional din Bucureşti, într-un moment în care nu-i căzuse cu tronc nicio actriță dintre multele cu care s-a iubit.

„În perioada în care era director al Teatrului Naţional, la Bucureşti era programat un spectacol al cărei vedetă era actriţa franceză Sarah Bernard. Biletele se terminaseră. Caragiale, aflat întâmplător în faţă teatrului, observase o fată frumoasă, zveltă, care voia s-o vadă pe celebra actriţă. Era în anul 1888, când el avea 36 ani. S-a îndrăgostit imediat de fată şi, evident, a vrut s-o cunoască”, spune scriitorul Mihai Ştirbu, în „Iubirile scriitorilor. Caragiale şi Alexandra Burelly”. Pătimaşul Caragiale nu a stat prea mult pe gânduri în ceea ce o priveşte pe Alexandrina. Deşi el era un client fidel al berăriilor şi un om al combinațiilor ciudate, nu s-a sfiit ,cu un curaj tipic, să o ceară fără niciun protocol de nevastă direct de la arhitectul Burelly. „-Mi-o dai, tată socrule?”, l-ar fi întrebat, direct şi fără nicio prezentare, Caragiale pe arhitect.

Specialiştii spun că a fost o căsătorie fericită, chiar şi cu desele infidelităţi ale scriitorului, soldată cu doi copii. De altfel, Alexandrina, care l-a acceptat în casă și pe copilul din flori al soțului ei, i-a fost lui Caragiale aproape tot restul vieţii, chiar şi în exil. Fiica lui Caragiale, Ecaterina Logadi, descrie perfect relaţia dintre Caragiale şi Alexandrina. „Mama era foarte gospodină şi-şi îmbogăţea averea casnică prin schimburi în natură cu chivuţele. Când tata căuta vreo haină veche, de care i se făcuse dor, mama mărturisea scuzându-se: «Dar nu mai era de purtat, n-o mai puteai pune şi nu ştii ce farfurii frumoase cu dungi roz am luat pe ele». Dacă tata era bine dispus – totul se sfârşea cu glume şi râsete, dar dacă tata avea o zi rea, discuţia se transforma într-o adevărată tragedie, exact ca în nuvelă”, scrie aceasta în cartea „Din amintirile mele despre tata”.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro