Arhivele Naționale ale României au prezentat pe pagina oficială de Facebook fragmente din jurnalul Reginei Maria, despre vizita făcută de aceasta în septembrie 1934, la Balmoral. Regina Maria se afla în vizită la vărul său, Regele George al V-lea. „În timp ce cuplul regal George și Mary (May) participa la un eveniment public, distinsei musafire i-a fost aranjat un program de vizite, o expoziție de țesături din lânuri fine – din care Regina a apreciat îndeosebi pe acelea în culorile toamnei – și a luat un prânz fermecător în familia Prințului Albert (Bertie) de York, al doilea în linia succesiunii la tronul Marii Britanii, cu soția sa Elisabeth Bowes-Lyon și fiicele lor.” Regina Maria a fost fermecată de cele două mici prințese, Elisabeta și Margaret, care au improvizat pentru musafira regală un spectacol cu poezii. În special, mica Elisabeta i se pare adorabilă, confirmând întru totul ceea ce se spunea despre ea. „Un copil perfect, prietenos, politicos, ingenuu, amiabil, inteligent și cât se poate de drăguț. Micuța Margaret-Rose este o replică mai mică, un copil la fel de delicios. M-am îndrăgostit de întreaga familie. Elisabeth este dulce dincolo de cuvinte (...)”.
Deși în fotografiile din copilărie apare împreună cu părinții ei iubitori, de fapt, Elisabeta și sora sa, Margaret, au fost crescute de o armată de servitori și profesori și își vedeau destul de rar părinții. Primul ei cuvânt nu a fost mama, ci „Bobo”, numele de alint al uneia dintre bonele care a crescut-o. Aceasta i-a fost alături toată viață și nu a acordat niciodată interviuri. Pentru fidelitatea ei, a fost recompensată cu un statut special în Palatul Buckingham. Alte persoane care au crescut-o au fost, practic, șterse din memoria familiei în momentul în care au vorbit cu presa. Monarhia a fost întotdeauna pe primul loc, înaintea persoanei.
Îngrijirea fetițelor a fost lăsată pe seama a două bone: Clara Knight, o femeie severă, adeptă a unei discipline stricte, care le-a insuflat frica de pedepse dar și bunele maniere, precum și Margaret MacDonald. MacDonald a fost singura persoană din afara familiei regale căreia i-a fost permis să o numească pe Elizabeth prin porecla ei de familie Lilibet și a împărțit un dormitor cu Principesa Moștenitoare până la vârsta de 11 ani. În fiecare dimineață, MacDonald îi aducea Elisabetei o ceașcă de ceai, îi întindea hainele și îi făcea baie zilnică. Exclusă din menajul Prințesei de căsătoria acesteia – dacă ar fi interferat cu noul cuplu asta ar fi costat-o slujba! – MacDonald și-a dedicat, totuși, viața Reginei până la moartea ei în 1993. „În ultimii ei ani, Bobo a ocupat o poziție unică în Palatul Buckingham, având propria ei suită, fără îndatoriri anume, și bucurându-se de o prietenie personală mai strânsă cu Regina decât oricine altcineva, inclusiv unele dintre cele mai apropiate rude ale acesteia”, a scris Douglas Keay, autorul cărții „The Queen: A Revealing Look at the Private Life of Elizabeth II”.
Servitoarea loială nu a acordat niciodată un interviu, nu a discutat niciodată despre relația cu stăpâna ei și a murit cu toate secretele acesteia neatinse. Admirabil, poate. Dar profund frustrant pentru cine încearcă să obțină o perspectivă asupra asupra primei părți a vieții lui Elizabeth Windsor. Bobo nu a fost singurul personaj „plebeu” care a jucat un rol esențial în anii de formare a viitoarei regine.
Pe lângă bone, mai era și o guvernantă, Marion Crawford, pe care fetele au poreclit-o „Crawfie”. Crawfie era chiar o Mary Poppins din York, și-a îndeplinit impecabil atribuțiile față de micile prințese atunci când unchiul lor a abdicat și tatăl lor a devenit pe neașteptate rege. Dacă Bobo era un soi de mamă surogat, Crawfie era o soră mai mare, model și prietenă. Dar prin 1947, nici Elizabeth, nici Margaret nu mai aveau nevoie de o guvernantă și, în vârstă de doar 39 de ani, Crawfie a fost pensionată. Doi ani mai târziu, ea a acceptat o ofertă de a scrie o carte intitulată Micile Prințese, care a făcut furori când a fost publicată în 1950. În ciuda faptului că a aprobat proiectul, Regina Mamă a declarat că alde Crawfie „și-a ieșit din minți”, iar femeia care-și dedicase prima parte a vieții slujirii celor care reprezentau viitorul monarhiei a fost marginalizată fără prea multe menajamente.
Incidentul a fost cu atât mai remarcabil, cu cât cartea a cuprins doar pagini memorialistice total afectuoase și a expus cu delicatețe Familia Regală într-o lumină foarte bună. Soarta guvernantei a fost probabil pecetluită de unul sau două rânduri dintr-o frază care au sugerat temperamentul instabil al Regelui în timpul Războiului. Cu toate acestea, „a face un Crawfie” a devenit în argoul regal un dinonim pentru trădare. Privată de dreptul la orice legătură cu Prințesele, Crawford a dispărut din înregistrările și narațiunile oficiale într-un mod care i-ar fi făcut de rușine chiar și pe propagandiștii sovietici. Impactul acestei situații asupra lui Crawfie nu poate fi trecut cu vederea. Aceasta a încercat să se sinucidă de două ori. Mai târziu, peste ani, ea s-a mutat cu domiciliul aproape de domeniul Balmoral, în speranța că într-o bună zi s-ar putea întâmpla să-și recapete vechile atribuțiuni și că ar putea repara relația cu Familia Regală și, în special, cu Prințesele pe care le adora în continuare. Dar momentul acesta nu a mai sosit niciodată.
Când fosta guvernantă a pierit în cele din urmă în 1988, Familia Regală nu și-a exprimat în vreun fel compasiunea, ci doar a trimis o coroană de flori la ceremonie. Nu știm cum a afectat-o asta pe Elisabeta. Nici nu știm cât de mult s-a implicat ea în perpetuarea anatemei aruncate asupra lui Crawfie. Dar această expediere brutală și insensibilă a unui asemenea confident apropiat și prieten loial spune multe despre familia care este uneori denumită sugestiv Firma. „Instinctul vital al monarhiei este autoconservarea. Nimeni nu este indispensabil. Nimeni nu se poate situa deasupra sau dincolo de principiile de funcționare ale Firmei. De-a lungul domniei Reginei, această tendință de autoconservare nemiloasă – atât de în contradicție cu imaginea ei – s-a făcut simțită din nou, de mai multe ori. În cele din urmă, acesta s-a extins și la unii membri ai familiei în sine”, aprecia Otto English în articolul său din Politico.
Când Elisabeta a împlinit şase ani, părinţii săi au primit Royal Lodge, din Marele Parc de la Windsor, drept reşedinţa lor „de la ţară”. Aici, Elisabeta avea propria ei căsuţă, Y Bwthyn Bach (The Little Cottage), ce i-a fost oferită cadou de către locuitorii din Țara Galilor, în 1932.
Tânăra prințesă era educată acum de guvernanta Marion Crawford, care, cum spuneam anterior, a fost incriminată tacit pentru că în 1950 a publicat o carte despre ceea ce a însemnat creșterea celor două urmașe ale Regelui. În cartea Micile Prințese, Crawford (decedată în 1988, la vârsta de 78 de ani), a povestit multe despre copilăria celor două, inclusiv despre cum le-a dat vestea că se vor muta la Palatul Buckingham, când tatăl lor urma să fie încoronat. „S-au uitat înspăimântate la mine. -Ce?, a strigat Lilibet. -Vrei să spui că pentru totdeauna?, a întrebat Margaret. Dar tocmai ce am învățat să scriu York”, a povestit guvernanta. Prințesele aveau o sesiune zilnică de joacă în dormitorul părinților ce a continuat până în prima dimineață a mariajului Elisabetei, în 1947.
Jucăria preferată a lui Lilibet a fost acea căsuță, pe care a primit-o în dar de la locuitorii din Wales. Casa era completă, cu perdele, bucătărie și lumini care se aprindeau. „Fetele ștergeau praful singure. Și când venea vremea să se întoarcă în casa lor din Londra, Lilibet punea de-o parte, cu grijă, păturile, acoperea mobila în miniatură și împacheta argintăria în ziare”, a mai povestit guvernanta. Chiar de la o vârstă fragedă, prințesa iubea ordinea și își întindea mâinile către Rege în fiecare seară pentru a primi o lingură plină de zahăr.
Guvernanta a mai povestit că micuța Elisabeta își ținea lucrurile imaculate, fiind tipicară. „În fiecare noapte, se dădea jos din pat de mai multe ori pentru a se asigura că pantofii ei erau aliniați unul lângă altul pe podea și că hainele ei erau aranjate cum trebuie. A renunțat la asta doar când Margaret a început să îi imite ritualul de noapte”.
Lilibet avea și o parte amuzantă. Iubea atât de mult caii încât Marion Crawford a fost nevoită adesea să se așeze în patru labe și să ia poziția animalului pentru a se juca. Când era mică, Prințesa i-a spus guvernantei că dacă vreodată va deveni Regină, „atunci voi da o lege prin care nu se călărească în zilele de duminică. Caii ar trebui să se odihnească și ei”. Lilibet a avut o perioadă în care își dorea foarte mult să aibă o fermă. „Aș vrea să am multe vaci, mulți cai și copii”. Parțial a devenit realitate, Regina având patru copii, mulți căței corgie și numeroși cai, favorita sa fiind iapa Burmese...
