Deși a trecut ceva vreme de la dispariția marelui actor Ion Caramitru (9 martie 1942 - 5 septembrie 2021), este imposibil să te împaci cu ideea că acest carismatic personaj al culturii noastre nu mai este printre noi, Înregistrat pe certificatul de naștere cu prenumele Ion Horia Leonida, dar alintat de prieteni și cunoștințe cu „Pino”, a fost nu doar un actor de succes („Hamlet”), ci și om politic (ministru Culturii în perioada 1996-2000), director al Teatrului Național din București, preşedinte al Uniunii Teatrale din România (UNITER) și performer muzical - melodia „Bună seara, iubito!”, de Adrian Enescu pe versurile lui Lucian Avramescu, interpretatî împreună cu Loredana Groza, rămâne una dintre cele mai populare piese din ultimele patru decenii.

S-a născut în Bucureşti, pe 9 martie 1942, într-o familie de aromâni originari din Munții Pindului - mama venea de lângă Salonic, dintr-un sat numit Gramatica, iar tatăl din partea albaneză a oraşului Korcea, ambii fiind de religie creştin ortodoxă. Din 1965 a fost actor şi regizor al Teatrului „Lucia Sturza Bulandra" din București, iar în perioada 1990-1993 a devenit și director general al teatrului. A interpretat peste 60 de roluri în piese de Shakespeare, Cehov, Pirandello, Buchner, Bernard Shaw, Alfred de Musset  şi alţii. A fost șin protagonistul unor memorabile roluri principale în 40 de filme. Pentru prestațiile sale remarcabile, în 1975, 1979, 1981 şi 1985 a fost desemnat „Cel mai bun actor al anului". A obținut și Premiul revistei „Cinema" pentru interpretare (1976); Premiul Asociaţiei Cineaştilor (1980); Premiul special al juriului pentru rolul principal din filmul „Luchian" la Festivalul Naţional al Filmului de la Costineşti (1984). A fost decorat, în 1995, de Regina Elisabeta a Marii Britanii cu titlul de „Cavaler de Onoare al Ordinului Imperiului Britanic", iar în 2008 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Arte „George Enescu" din Iaşi.

În zilele de 21 şi 22 decembrie 1989, Caramitru a fost printre cei care au condus manifestațiile de la Bucureşti. Aflat în fruntea unei coloane de protestari, a pătruns în clădirea Televiziunii Române, fiind cel care a anunțat pe postul naţional de televiziune căderea vechiului regim. A rămas, însă, în istorie și pentru îndemnul „teatral” adresat lui Mircea Dinescu, aflat și el în studio: „Mircea, fă-te că lucrezi!”. De asemenea, s-a vehiculat ideea că el a fost cel care l-a instruit din punct de vedere al expresivității mediatice pe Emil Constantinescu la dezbaterea televizată cu Ion Iliescu înaintea alegerilor prezidențiale din 1996 (inventarea „Călugărului Vasile”, întrebarea adresată preopinentului - „Credeți în Dumnezeu?:” etc.). Totuși, acel zvon popular care afirma că, fără să știe că a fost filmat, Caramitru i s-a adresat lui Dinescu spunând: „Mircea, fă-te că lucrezi!", pare să fi fost, în fapt, o defăimare pusă la cale de către adversarii politici. Potrivit cercetării lui Alex Mihai Stoenescu, în ciuda faptului că a trecut în folclorul contemporan, o astfel de expresie nu a fost niciodată rostită, cel puțin nu în această formă; în schimb, cuvintele folosite par să fi fost „Mircea, arată că lucrezi”", la care Dinescu ae fi răspuns „La un apel!" („[Lucrez] la un apel [către popor]!") - indicând mai degrabă precipitarea lor și preocuparea de a redacta rapid un document adecvat.

„Pino” Caramitru a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, la clasa profesoarei Beate Fredanov, în 1964. Ion Caramitru a fost un actor strălucit încă de la începutul carierei, preferat și pentru expresivitatea sa aparte. A debutat în 1964 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în "Eminescu", de Mircea Ştefănescu, regia Sică Alexandrescu. Apoi, a fost protagonist într-o serie de producții teatrale ale unor regizori precum: Liviu Ciulei, Moni Ghelerter, Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Sanda Manu, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu și Sică Alexandrescu (jucând în piese precum Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Moartea lui Danton de Georg Büchner, Orestia de Eschil, Antigona de Sofocle, Un tramvai numit dorință de Tennessee Williams, Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, Mincinosul de Carlo Goldoni și în multe piese ale lui Shakespeare). Ca regizor, Caramitru a pus în scenă lucrări de Frederick Loewe (My Fair Lady), Marin Sorescu (A treia țeapă), Benjamin Britten (Micul coșar), Aleksei Nikolaevici Arbuzov (Minciuna) și Shakespeare (Neguțătorul din Veneția); adaptările sale regizorale pentru La Tragédie de Carmen a lui Bizet în viziunea lui Peter Brook și Evgheni Oneghin de Piotr Ilici Ceaikovski au fost găzduite de Grand Opera House din Belfast.

Caramitru a jucat în peste 40 de filme de lung metraj, făcându-și debutul cu un rol secundar în Pădurea spânzuraților, în regia lui Liviu Ciulei (1964). Printre cele mai cunoscute roluri ale sale sunt Gheorghidiu din adaptarea cinematografică a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război al lui Camil Petrescu - Între oglinzi paralele (1978), cel al personajului principal din pelicula biografică dedicată pictorului Ștefan Luchian (1981) și cel al simpaticului profesor poreclit Socrate în seria Liceenii (1985-1987). Talentul său, remarcat de producătorii din străinătate, l-a recomandat pentru roluri în filme precum Kafka (1991), regia Steven Soderbergh, alături de Jeremy Irons și Theresa Russell, Mission: Impossible (1996), regia Brian de Palma, sau Amen (2002), regia Costa Gavras.

A fost căsătorit cu actrița Micaela Caracaș și a avut trei băieți: Ștefan, Andrei și Matei Caramitru. În copilărie și adolescență, viața sa a fost marcată de dramele familiei, specifice epocii, tatăl său fiind încarcerat de mai muklte ori din motive politice. „În toamnanului 1949, m-am dus la o şcoală elementară unde-am stat doar un an, pe lângă restaurantul Budapesta. La sfârşitul primei zile, învăţătoarea ne-a dat câte o foaie de hârtie, cerându-ne s-o aducem a doua zi completată de părinţi. I-am dat-o mamei, tata era închis deja... A doua zi dimineaţă, când m-am dus la şcoală, mama mi-a spus: „Uite, aici erau nişte întrebări ciudate şi periculoase. Eu n-am putut să răspund la ele cu adevărul, ci cu minciuni. Dacă spui adevărul, o să ai probleme la şcoală." N-am înţeles foarte bine atunci... Abia mai târziu am realizat că era o primă foaie dintr-un dosar de origini sociale. Erau întrebările clasice ale epocii: „Ce-a fost mama, ce-a fost tata, ce avere au avut, ce politică au făcut înainte de '44, dacă aveai rude în străinătate"... La toate astea, mama a trebuit să răspundă, aşa cum mi-a spus, cu minciuni. Tata era mic-burghez, ai mei veniseră din Cadrilater în '40... A verificat cineva atunci răspunsurile mamei? Mama, şi ea naivă, n-a prea ştiut ce să răspundă... N-a spus că înainte de '44 a făcut oarece politică ţărănistă, n-a spus că are două surori în America, ori că a avut avere, vezi Doamne, în Cadrilater... Şi în naivitatea mea, moştenind aceste răspunsuri, şi eu, la rândul meu, am spus la fel, şi în liceu, şi‑n facultate. Fără să-mi dau seama că era inutil, căci despre familia mea se ştia totul. Doar tata fusese arestat de-atâtea ori... Şi riscam pedepse pentru minciună în documente oficiale...”

A absolvit liceul la „Mihai Eminescu”, pe Calea Rahovei, apoi a dat admitere la IATC, favultate de unde sora lui, cu nouă ani mai mare fusese exmatriculată în 1956, duă evenimentele din Ungaria. „Soră-mea nu a fost condamnată, trimisă la Canal, dar a fost dată afară din toate facultăţile, cu şedinţă de demascare... I s-au inventat şi alte vini şi a fost trimisă la reabilitare timp de trei ani, la o fabrică de ţesături, unde a măturat halele şi unde, în fiecare pauză, era înfierată, ca „duşman de clasă",. După trei ani, ar fi putut să se întoarcă la facultate. Dar, de conivenţă cu mama, a zis să mă lase pe mine să dau examen - vă daţi seama, dădeam la aceeaşi facultate din care ea fusese dată afară! Calculul nostru era aşa: dacă intram, ea avea să mai aştepte. Dacă nu intram, ea se întorcea la facultate. Asta era în anul 1960, când s-a petrecut o oarecare destindere. Dacă toate astea aveau loc în 1959, n-aş fi intrat la facultate. Dar am intrat, mai ales că participasem la nişte cursuri de pregătire, iar eu îmi făcusem un fel de nume în faţa unor profesori care m-au plăcut, să zic aşa”.

Admiterea la IATC nu a fost întâmplătoare: „Din familie, noi aveam o mare disponibilitate pentru artă. Doi unchi şi una din mătuşile mele au fost cântăreţi de operă cu reale calităţi. Sora mamei mele a făcut doi ani de Conservator, a fost colegă cu cele mai importante voci ale epocii, dar s-a căsătorit, a născut şi n-a mai putut să continue. Alt frate al mamei s-a pensionat, în schimb, din Corul Operei Române, pe care l-a condus ani buni înainte. Iar la noi acasă, în frunte cu bunicul, toată lumea cânta... Dar să ştiţi că povestea e mult mai lungă, de fapt. Eu am făcut la liceu, la juniorat, între 14 şi 16 ani, sport de performanţă: atletism. Am fost mai întâi săritor şi apoi alergător la cursele de garduri. Am fost chiar campion naţional şcolar, membru în lotul României, şi o luasem pe calea asta. De unde a pornit pasiunea pentru sport? Din liceu, mai precis de la profesorul de sport, Georgescu îl chema. Ne punea să alergăm: ne ducea pe stadion, ne cronometra şi a văzut că am viteză mai bună, că sar bine şi am început „cariera" asta, „de amator" (zâmbeşte), cu săritura în înălţime. Au fost nişte concursuri şcolare - pe raioane, pe Bucureşti - şi le-am câştigat pe toate. Am fost trimis apoi la clubul Dinamo, iar după două luni de pregătire am câştigat concursul de juniori, profesionişti de data asta. Şi am câştigat apoi campionatul naţional cu echipa. Tot profesorul de sport m-a şi salvat dintr-o situaţie nasoală, când am fost prins citind pe sub bancă o carte interzisă. Ce carte era? Era un volum de Lucian Blaga. (...) Am avut o serie întreagă de profesori, începând cu un bătrân cu nume istoric, Stroganoff, căruia era să-i provocăm un atac de cord. Umblam cu pistoale cu dopuri, aşa se chemau, şi, ca să-l speriem pe bătrân, trăgeam toţi cu pistoalele în clasă. După aceea, s-au tot perindat diverşi profesori, niciunul n-a rezistat prea mult. Iar examenele de limbă rusă le treceam cântând! Învăţam cântece şi le reproduceam la examen; şi-acum mai ştiu imnul URSS şi „Paşli Dietina Rabotu" (n.r. - transcriere fonetică, „Se duc copiii la muncă")...”.

La actorie, a ajuns, practic, dintr-o întâmplare, fiindcă, de fapt, voia să dea la Regie: „Un alt noroc al meu a fost că acasă a sosit în gazdă un student la Regie, numit Paul Barbăneagră. De la el am învăţat rapid foarte multe lucruri: să citesc expresiv un text, să interpretez ce citesc, gustul pentru arta cinematografică... În timp record m-am depărtat de sport şi m-am apropiat de teatru. Ideea mea era să dau la Regie, nu la actorie. Numai că în '60, cu două luni înainte de examen, s-a anunţat că se închid cursurile de regie pentru un an. Paul mi-a spus: „Încearcă la actorie, n-o să-ţi strice! Faci un an, apoi te transferi contra unor examene şi o să-ţi folosească, pentru că un regizor trebuie să ştie ce să ceară actorilor". Şi am ales această cale. Şapte ani nu s-au mai reluat cursurile la Regie! Am terminat apoi, am gustat din farmecul acestei profesiuni, am debutat devreme, am mers din aproape în aproape, am stat un an la Naţional, am plecat la Bulandra, iar acolo am rămas 38 de ani... (...) Beate Fredanov, nu era o mare actriţă, dar era o mare profesoară... Ea avea o metodă foarte corectă: nu ne învăţa cum să spunem o replică, ci de ce trebuia să o spunem într-un fel pe care trebuia să-l căutăm noi singuri. Şi să citim literatura din jurul unei opere pentru a construi un personaj, obicei pe care-l păstrez şi acum. Din acelaşi motiv, în anul II am început studiul lui „Hamlet". În anul III am pregătit în primul semestru un act, în al doilea - alt act, iar la sfârşitul anului IV am susţinut examenul de stat cu „Hamlet". L-am reluat 20 de ani mai târziu la Teatrul Bulandra”.

...Paradoxal sau nu, în anii 80, a renunțat la unul dintre cele mai populare roluri ale sale: „Acest film a avut vreo cinci părţi, iar eu nu am jucat decât în primele două. După aceea nu am vrut să mai fiu Socrate! Am spus că nu mai vreau să joc în astfel de filme convenţionale. Nu e mai puţin adevărat că am modificat scenele, replicile, mai ales când jucam cu Tamara Buciuceanu, astfel încât să fie mai naturale, mai realiste... Regizorul m-a lăsat în pace, pentru că filmul ieşea mai bun. Dar pentru mine e un mare mister de ce filmul mai are succes şi astăzi, pentru că lumea încă îl mai cumpără şi-l mai urmăreşte...”.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro