Negru Vodă a fost, potrivit legendei, fondatorul și primul domn al Țării Românești. Existența lui reală este controversată, făcând subiectul mai multor cercetări mai mult sau mai puțin istorice. Potrivit legendei, Negru Vodă apare ca un personaj care, pe la 1290 (1292?), se presupune că a trecut Carpații din Făgăraș și s-a stabilit la Curtea de Argeș sau Câmpulung, unde a întemeiat un voievodat. Se crede că a îngăduit orășenilor sași să-și mențină pe comesul (liderul) lor, Laurențiu, care a decedat în 1300 și a fost înmormântat în Biserica Bărăției din Câmpulung. „Descălecatul" său ar fi pus bazele Țării Românești, a cărei independență avea să o statueze Basarab I, în anul 1330. „Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798, fiind în Țara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao” — se consemnează în Letopisețul Cantacuzinesc. „Când au fost cursul anilor de la Adam 6798, Radul Vodă Negrul, care avea scaunul său la Făgăraș de la moșii și strămoșii rumânilor, carii venise de la Roma, în zilele lui Traian împăratul Romii s-au socotit ca să-și mute scaunul dencoace, peste plai” scrie și Cronica Bălenilor.

În diverse tradiții și legende, Negru Vodă se suprapune peste următorii voievozi: Tihomir/Thocomerius, Basarab I, Radu I, Neagoe Basarab. Legendele si povestirile cu privire la „descălecarea" Negrului Vodă în Muntenia, undeva în jurul anilor 1290-1310, apar nu numai în hrisoavele medievale valahe ci și în cele străine, fapt ce scoate din discuție lipsa de autenticitate a acestui eveniment. Este cert că un personaj important a venit atunci din „Țara Ungurească" pentru a-i supune pe liderii locali sub o unică stăpânire, eveniment favorizat, probabil, și de tensiunile politico-militare din Europa (Ungaria era cuprinsa de puternice tulburări interne, în timp ce tătarii își continuau ofensiva către Porțile de Fier). De ce trebuie ăa acceptăm o astfel de teorie? Un motiv important îl constituie chiar Diploma Ioaniților, document întocmit în anul 1247, cu numai cinci decenii înainte de presupusa „descălecare", document prin care regele ungur Bela al IV-lea vorbește, printre altele, de prezența voievozilor locali Litovoi și Seneslau, precum și de cea a cnejilor Ioan și Farcas. Este cert că orice personaj din afara sferei de influență a coroanei ungare care ar fi încercat să se impună în fața acestor lideri locali nu ar fi putut fi decât unul care să o facă prin forța armelor și mai puțin prin diplomație.

Un argument în plus al luptelor duse de misteriosul Negru Vodă cu voievozii și cnejii munteni îl constituie și scrisoarea ambasadorului Regelui Dulan al Serbiei, Nicolo Luccari, cel care scria, în anul 1352: Negro Voeuoda din natione Ungaro padre di Vlaico nel 1310 s'era impadronito di quella parte di Valachia („Negru Vodă, de națiune ungară, tatăl lui Vlaicu, cucerise în 1310 acea parte din Valahia”). Înainte de a aprofunda această afirmație, trebuie să menționăm și numele personajelor asupra cărora planează bănuiala „întemeierii Țării Românești". Este vorba de cunoscuta primă dinastie domnitoare valahă alcătuită din Thocomerius/Tihomir (circa 1290 - circa 1310), Basarab I (1310 - 1352), Nicolae Alexandru (1352 - 1364) și fiii acestuia din urma, Vlaicu (1364 - 1377) și Radu I (1377-1383). Ei sunt cei care domină politica internă valahă pe toată durata secolului al XIV-lea, deci, doar unul dintre ei poate fi misteriosul Negru Vodă. „Revenind la scrisoarea ambasadorului Nicolo Luccari, nu putem decât să concluzionăm că diplomatul în cauză se afla în fața unei grave erori (nu singura, din păcate, Luccari făcând grave confuzii între geți și goți și între daci și dani). Vlaicu, cel la care face referire italianul, este fiul lui Nicolae Alexandru, dar, nici măcar acesta din urma nu putea cuceri Valahia în anul 1310 (an asupra căruia italianul pare destul de sigur), atâta vreme cât a fost asociat la domnie cu tatăl său de abia în anul 1342. Mai mult ca sigur că, în anul 1310, Nicolae Alexandru nu era decât un copil. Rămâne, astfel, prezumpția că doar Basarab I sau tatăl sau, Thocomerius/Tihomir, ar fi putut fi acel atât de enigmatic Negru Vodă. În aceeași ordine de idei, Patriarhul Macarie de Antiohia trimite data descălecării înapoi în anul 1290, în vreme ce un hrisov din vremea lui Matei Basarab indica și el același an 1292 ca an al întemeierii Țării Românești.

Prima încercare a voievodului Litovoi de a întemeia un stat independent (1277) a fost urmată de o alta, pe care tradiția istorică, ajunsă până la noi prin opera cronicarilor (Ion Dobrescu ș.a.) din secolul al XVII-lea, o numește „descălecat”. Conform tradiției, Negru Vodă, un voievod român din Țara Făgărașului, a trecut Carpații întemeind un stat nou în regiunea Câmpulungului (1290-1292). Ulterior, puterea voievodului s-a extins întâi către apus (zona Olteniei) și apoi către răsărit. Capitala s-a stabilit la Curtea de Argeș. Tradiția istorică se baza pe mărturiile oamenilor în vârstă transmise pe cale orală și, probabil, pe documente scrise care nu au mai ajuns până la noi. Ea este confirmată de descoperirile arheologice. În acea vreme, atât Câmpulungul, cât și Curtea de Argeș erau așezări înfloritoare; aici s-au descoperit vestigiile unor curți domnești. Cercetarea ADN-ului corpului din mormântul lui Negru Vodă nu a dus însă la elemente care să îl lege în plan genetic cu cumanii, în ciuda teoriei lui Neagu Djuvara.

„Negru Voda, acest providențial descălecator din Munții Făgărașului, a existat oare cu adevărat sau este doar o închipuire a sute de ani, o plăsmuire a imaginației oamenilor simpli ori a cărturarilor?” Concluzia celor mai mulți istorici români este că Radu Negru Vodă, „descălecatorul de țară”, întemeietorul Țării Românești, nu a existat în realitate. Negru Vodă ar fi fost „o simplă invenție a strămoșilor noștri, dornici de a da un plus de eroism începuturilor statalității medievale la sud de Carpați. Aici era nevoie de o varianăa a mitului moldovenesc al descălecatorului”. În Muntenia îl avem în acest rol mesianic pe Radu Negru Vodă, un personaj legendar, care, după cum spun poveștile din popor, a venit de peste munți, din Țara Făgărașului (dominată de români), punând bazele statului medieval de la sud de Carpați. De-a lungul timpului, istoricii români au tot încercat să dea de urma acestui voievod legendar, să afle cine a fost cu adevărat. Așa se face că Negru Vodă a fost confundat sistematic cu alți domnitori munteni. Ba chiar confuzia a fost uneori intenționată, pentru că voievozii munteni și-l doreau ei înșiși ca strămoș, care-i putea legitima.

În secolul al XIX-lea, istoricul Bogdan Petriceicu Hasdeu era de părere că misteriosul Negru Vodă este Radu I Basarab, al treilea domn al țării, și afirma îa porecla „Negru" ar fi de fapt denumirea populară a dinastiei Basarabilor. A.D. Xenopol credea că Negru Vodă a existat cu adevărat, fiind un nobil transilvănean român, care a fost nevoit să se refugieze în Muntenia din cauza persecuțiilor la care îl supuneau catolicii. Nicolae Iorga era de părere că Radu Negru Vodă este Neagoe Basarab, din cauza asemănarii între „Negru" și „Neagoe". Mai există unele ipoteze privind identificarea lui Negru Vodă cu cneazul Bălu, care, potrivit legendelor, voia să unifice toate cnezatele valahe într-unul singur. Negru Vodă a mai fost identificat și cu Vladislav al II-lea, iar confuzia a fost alimentată de cronicarii munteni, care scriau în funcție de cerințele puternicilor zilei. Domnitorii Țării Românești și-au dorit întotdeauna un plus de noblețe pe linie genealogică, așa ca au încercat să devină, măcar pe hârtie, urmași ai primului domn al țării, al întemeietorului legendar de țară.

Nicolae Tomoniu a venit cu propria sa variantă de interpretare istorică a misterului din jurul lui Negru Vodă, situându-se radical împotriva teoriei cumanice a lui Neagu Djuvara. „Istoricii au în cazul legendarului Negru-Vodă o lipsă de informaţii şi totodată o abundenţă de ipoteze. În aceste ipoteze, regula folosită este următoarea: se încearcă a se suplini lipsa informaţiilor, analizându-se contextul istoric al perioadei când Negru-Vodă a fost identificat într-o anumită zonă a ţării, şi, pe cale logică, se pun datele în acord. Dacă unele date nu concordă cu contextul istoric al întregului spaţiului românesc (şi aici este greşeala), atunci se vehiculează ideea că aceste date sunt eronate şi se potrivesc” în consecinţă.” Tradiţia istorică a Ţării Româneşti leagă pe Negru Vodă de anihilarea autonomiei Făgăraşului în 1291 loc „de unde şi-a mutat scaunul”. Dar anul 1291 este prelucrat conform regulii amintite anterior şi el „este dat, forţat, înainte”, conform „unei păreri” cum că „s-a greşit o inscripţie la rescriere”. Acest „personaj a cărui identitate reală e necunoscută” este însă un Basarab.

„De ce se elimină ideea apartenenţei lui Negru Vodă la marea familie a Basarabilor, ba chiar la existenţa lui reală?” Nicolae Tomoniu crede că din cauza superficialităţii cu care a fost tratată „confuzia de la Tismana” pe care dezbate argumentat. Să specificăm doar că, aşa cum vom vedea, marele istoric Nicolae Iorga „a dat soluţia” enigmaticei adăugări a cuvântului „Negru” alături de voievozii ce preced pe Basarab I, dar acestui lucru nu i s-a dat importanţă. „Dacă i se dădea, acum în istorie ar fi linişte şi s-ar vorbi fără polemici de Negru-Vodă de la Câmpulung, de Radu Negru de la Tismana şi despre stră-strămoşul său Negru-Vodă, un predecesor trăind în jurul controversatului an 1215.” Teritoriul dintre Strehaia, Severin şi Haţeg din care făcea parte şi Tismana trebuia să fi fost condus, după anul 1200, de mai mulţi „vlădici locali” (în zonă, „vlădică" are sensul de domn) , acei „majores terrae” din neamul Basarab pomeniţi de Diploma Ioaniţilor din 1247. De ce? Este exact momentul în care se presupune că unul dintre aceşti Basarabi începe construcţia bisericii de la Tismana, acel lăcaş de dinaintea venirii lui Nicodim! Să ne aducem aminte că Paisie, patriarhul Ierusalimului, încă de la 3 iulie 1638 afirma că Tismana fusese fundată „de mult, ca de 400 de ani". Cam prin anii 1200 deci! Tot din perioada aceea este estimată a data şi temelia veche, descoperită la restaurările recente, sub Mânăstirea Tismana iar dacă aceste săpături ar fi fost făcute mai demult, nu era nevoie de improvizaţii.
„Nu printr-un mutat de scaun sau descălecat la zori de zi, s-a întemeiat Ţara Românească, ci printr-un proces îndelungat şi foarte complicat, în timpuri arhipline de evenimente.” Şi tot pe atunci „între anii 1230-1235, ungurii cuceriseră de la români Mehedinţul, cel mult cu o fâşie mărginaşă a Gorjului şi a Doljului (zona de la Costenii de Tismana la Topolniţa) înfiinţând un Banat al Severinului” (Hasdeu).

Eveniment care, se presupune, ori pusese capăt iniţiativei de la Tismana, ori o continuase într-un moment de bune relaţii cu Litovoi. Dar întâi trebuie pusă întrebarea: cine să fie acest Basarab care începuse temeliile Tismanei? Acest Basarab ar putea fi Negru Vodă ce ctitorise Câmpulungul „în anul de la Adam 6723", adică 1215 (sau 1214, daca evenimentul avusese loc între 1 septembrie si 31 decembrie, după cum remarcă istoricul Djuvara) dacă nu s-ar acredita ideea că inscripţia de la Câmpulung este greşită! Dacă Negru-Vodă e acelaşi cu cel de la Câmpulung, corecţia în 1291, a anului 1215, ar trebui să fie anul 1231, la un an de când ungurii înfiinţează acest Banat al Severinului, iar Negru-Vodă abandonează forţat Tismana pentru „a descăleca” la Câmpulung. Dacă Negru-Vodă nu e acelaşi cu cel de la Câmpulung, înseamnă că el este un cneaz ce precede pe Litovoi şi din acelaşi neam al Basarabilor. Poate e vorba de Bălu, vlădică (cneaz) puternic în zona Izverna, Ponoare, Baia, Brebina, a cărui putere i-o dădea arama adusă de la minele din Bratilovo şi din care prelucra o parte, sub dealul Tihomirului (conform Ion Conea). Bălu avea putere dar şi gânduri mari de întemeiere a unui cnezat care să unească toţi valahii. De accea, poate el era acel Negru-Vodă căruia poporul îi reţinuse doar supranumele, legat de gândul tuturor vlahilor de a-şi întemeia o ţară a lor şi având în frunte un viteaz în stare să se lupte ca zmeul cel Negru contra „balaurilor" ce ne ameninţau din toate părţile. Acest Negru-Vodă, spune legenda, îşi luase numele de la vulturii negrii din Sohodol şi se certase cu Litovoi, tânăr fără minte, ce nu voia cu nici un chip să plece cu el ca să facă ţară mare. „Fii tu cu domnia ta, Eu cu ciobănia mea!” Şi nu trecu multă vreme şi lui Litovoi îi veni mintea la cap, el însuşi ajungând mare cneaz, continuă povestea. Răsfoind documentele vremii legenda nu e departe de adevăr! O răsturnare radicală a echilibrului de forţe se produsese în Balcani. Asăneştii creaseră, la sud de Dunăre, al doilea imperiu bulgar (1186-1394), iar hegemonia bizantină fusese distrusă. Dar a patra cruciadă, iniţiată în anul 1202 de către Papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216), sfârşită prin prădarea Constantinopolelui în 1204, înspăimântă însă ţarii bulgari prin cruzimea cruciaţilor.

În aprilie 1205, la numai un an de la întemeierea Imperiului latin al Constantinopolului (1204-1261), armatele ţarului vlaho-bulgar Ioniţă Caloianul au învins trupele primului împărat latin al Constantinopolului, Baulduin Întâiul. Ioniţă îl prinse pe acesta prizonier şi-l închise într-un turn unde Baulduin şi muri. Dar Ioniţă nu se opri aici. În anul 1207 l-a învins în luptă şi pe conducătorul cruciaţilor, Boniface de Montferrat. Şi, totuşi, Ioniţă Caloianul primise coroana din mâinile Papei Inocenţiu al III-lea! Neamul „Băsărăbeştilor” de la nord de Dunăre îşi dădu seama că era momentul prielnic pentru acţiuni diplomatice având ca scop şi o mişcare întemeietoare. Dar nu ştim încă pe cine se bizuia în acţiunea lui, acest legendar cneaz, Negru-Vodă. S-ar crede că pe misionarii dominicani care pornind din noua cetate a Severinului, „predicau în mijlocul românilor din judeţele oltene” cum spune Iorga. Am înţelege atunci că ei puseseră banii pentru temelia de piatră şi tot ei aduseseră aici cărămizi romane din cetatea Severinului. Să se fi aliat Basarabii cu „misionarii ungureşti”? S-ar părea că misionarii sunt confirmaţi prin documente, după tentativa lui Negru-Vodă de a face biserica Tismanei. Mai degrabă, Basarabii îşi alegeau strategiile conform situaţiei create în Oltenia datorată teatrului de lupte deschis la sud de Dunăre de Asăneşti, ţarii vlaho-bulgari. Sub imperiul lor puternic, aceştia pendulau între Bizanţ şi Roma şi centrul de interes al Europei se mutase aici.

Exact în vremea aceea, Papa Grigore al IX-lea îl convinge pe Regele Ungariei Bela al IV-lea să pornească cruciadă asupra lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241) al cărui teritoriu era „infectat de eretici” şi ajuta „schismaticii”. Ţarul bulgar scăpă însă prin acţiuni diplomatice (să fi ocupat temporar teritoriul Basarabilor şi acum îl ceda regelui maghiar?), iar cruciada nu mai fu pusă în practică. Tot ce e sigur, este că Regele Bela se alese cu ceva. Puse stăpânire pe zona Tismana – Severin, iar „schismaticul” Negru-Vodă, fu nevoit să plece în anul 1230 din acest nou „Banat al Severinului”. Acţiunile lui Negru-Vodă avură însă mare răsunet în rândul vlahilor şi aşa intră el în legendă. O lecţie pentru tânărul Litovoi, care în scurt timp îşi întări cnezatul său, numit de unguri Ţara Lytua, şi avu chiar puterea să ţină piept mongolilor conform cronicii ruse Voskresenskaia. Ba chiar şi cronica persanului Ulah al Raşid-ed-Din evidenţiază pe acest „Bezeramban” din Ţara „Ilaout”. Posibil că Litovoi chiar fu încurajat de regii unguri să-şi întărească cnezatul. De la răsărit plutea ameninţarea hoardelor tătare şi nu era exclus, la aşa pericol, chiar un pact de colaborare cu ungurii.

Se poate merge mai departe, consideră Tomoniu. Aceea cetate legendară „Tismeana”, ar fi putut fi întărită pe timpul acestui „Banat al Severinului” cu ziduri. Nu este deci exclus, ca pe timpul „Banatului Severinului”, Litovoi să fi fost în relaţii bune cu ungurii. În orice caz, din lupta contra tătarilor, Litovoi se alese cu recunoaşterea regilor unguri ce introduseră celebra frază „afară de teritoriul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm vlahilor aşa cum l-au stăpânit aceştia şi până acum” în Diploma Cavalerilor Ioaniţi de la 1247. Revenind la Mânăstirea Tismana, în sens strict, numele „Radu Voievod Negru” de pe lespedea nouă de pe mormântul lui Nicodim de la Tismana este o eroare. (Deşi este luat după pomelnicul vechi al mânăstirii.) Acest personaj enigmatic scris pe lespede, Radu V(oie)v(od) Negru, de care vorbeau călugării că e primul ctitor de la Tismana nu este un personaj real. Radu V(oie)v(od) scris simplu, este Radu I domnitor între 1377 - 1383 (fiul lui Nicolae Alexandru) care a sfinţit biserica construită de Nicodim. Dacă se adaugă Negru, aşa cum scrie pe mormântul lui Nicodim de la Tismana, aceasta este o asociere de nume! Fiindcă s-a adăugat „Negru” în amintirea acelui Negru-Vodă care cu adevărat începuse primul construcţia bisericii de pe Valea Tismanei!

Nicolae Iorga găseşte aceeaşi explicaţie la Argeş: „Radu, fiul lui Vladislav, avu însă o grijă deosebită pentru biserică, şi numele lui, pe langă care s-a adus acela al Negrului-Vodă, fiindcă biserica era foarte veche, e în strânsa legătură cu aceasta biserica” (N. Iorga - Istoria Bisericii Româneşti). Această adăugare de nume crease deja polemici între cărturari, chiar la distanţă de două secole de la întemeierea Tării Româneşti. Confuzia s-a adâncit şi mai mult când primii Basarabi cu acţiuni şi intenţii întemeietoare intră toţi, în tradiţia populară, ca un singur personaj: Radu Negru Vodă. Nu e singura încurcătură de pe mormântul lui Nicodim, consideră Tomoniu. Şi localizarea moaştelor sfântului „în ţara Slavoniei, în mitropolia din Munte Negru” e ciudată! De remarcat că toţi cei care au citit lespedea nouă, de la 7 iulie 1843, de pe mormântul lui Nicodim, le-a fost indusă părerea greşită că Radu I = Negru Vodă, inclusiv lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Calistrat Hogaş, George Coşbuc sau Alexandru Ştefulescu, ale căror relatări de la Tismana, le-au folosit şi le mai folosesc mulţi. Pentru aceştia, Radu I şi Negru-Vodă trăind în două secole diferite, devin un personaj unic. Nu însă şi pentru un mare istoric cum era N. Iorga, care precizează scopul adăugirii sintagmei „Negru”, pentru că, spune el, acesta era adăugat din cauza vechimii bisericii. Explicaţia altor istorici este următoarea: „Radu I fiind trecut în pomelnicele primelor mânăstiri româneşti şi pierzându-se amintirea înaintaşilor săi, călugării şi-au zis că acela care e primul în pomelnic trebuie să fi fost şi primul voievod al ţării, adică Negru Vodă.” În primul rând, aceştia au învinuit călugării Tismanei şi de aceea cercetările unora s-au îndreptat aici. Dar, în fapt, nu Radu I este trecut primul în pomelnicul Tismanei, ci tatăl său!

Asocierea celor două personaje diferite într-unul singur este deci rezultatul încercării călugărilor de a atrage atenţia asupra faptului că bisericii Tismanei i se pusese temelia cu mult înainte de venirea lui Nicodim! Tismana este mult mai veche iar această tendinţă de „aducere la zi” a documentelor prin „prelucrarea” lor se observă şi în încercarea lui Ştefan Ieromonahul de a pune de acord istoria cu tradiţia folclorică, încercând să identifice şi domnitorii. Această încercare, făcută probabil şi de alţii înaintea lui, duce la o pleiadă de inadvertenţe care au adus grave prejudicii istoricului Tismanei. El afirmă că „nu iaste acum cea dintâi care s-a făcut” dar aduce prima biserică făcută cu două secole mai înainte, şi de care probabil auzise, în vremuri apropiate adăugând „prin strădania Sfântului (Nicodim)”. Sugerând că biserica lui Nicodim ca şi Mânăstirea Cozia au fost dărâmate şi „iarăşi s-au prefăcut de iznoavă la loc”. Or se ştie bine că biserica lui Mircea cel Bătrân se vede şi astăzi la Cozia. Cu siguranţă, nimic nu s-a întâmplat nici cu biserica „lui Nicodim”, care era gata pe vremea lui Mircea cel Bătrân, acesta adăugând doar „cele nedesăvârşite”, probabil chiliile şi alte construcţii anexe monastice. Revenind la construcţia primei biserici, dată fiind conjunctura istorică legată de vâlvătaia cruciată, unde Tismana era în mijlocul focului dintre Bizanţ şi catolicismul maghiar, avem motive să credem că primul lăcaş de cult de la Tismana a fost abandonat la temelie sau poate distrus de misionari unguri la îndemnurile Papei sau de cumani pentru a fi protejaţi de regalitatea ungară contra pericolului mongol. Sub ameninţarea mongolă, cumanii au solicitat, în 1235, protecţia lui Bela al IV-lea (catolicizarea cumanilor este menţionata în anul 1227); este de precizat, ca „în realitate, Cumania n-a fost niciodată, o noţiune geografica propriu-zisa, ci a însemnat, întotdeauna, numai pământul locuit vremelnic de cumani - (...) regiunea Donului, înainte de invaziunea [tătarilor] din 1241, regiunea cursului inferior al Tisei sau parte din ţarile subcarpatine, dupa invaziune". „Episcopia Cumaniei" era locuita, majoritar, de români, care aveau proprii ierarhi ortodocşi, numiţi „falşi" sau „schismatici" de catre Roma şi, probabil, organizări politice proprii, în ţări-cnezate sau voivodate. Luând deci în calcul aceste informaţii, Tomoniu presupune că Basarabii au trăit timpuri grele după ocupaţia ungară dintre 1230-1235 şi atunci a fost distrusă s-au nu s-a mai continuat construcţia, vechii „biserici schismatice” de la Tismana. Ce facem însă cu ipoteza de mai înainte prin care, din contră, ungurii ar fi întărit cu zid cetatea lui Negru Vodă?

Oricare ipoteză s-ar lua în calcul, un lucru este cert: în final, Litovoi a renunţat la planurile de a o construi mai departe. Nu e greu de ghicit de ce. Se știe precis că Grigore al IX-lea pare să fi înţeles până la urmă refuzul autorităţii române, încercând sa se adapteze, prin instituirea unui ierarh catolic, care sa fie „potrivit acelei naţiuni". Adică, un mic truc propus Ţării Litua, pentru a-şi pune Papa piciorul aici! Însă Litovoi era sătul de cruciadele papilor care se terminau rapid în războaie de cucerire. După ce Papa porni, în anul 1235, cruciada împotriva Bosniei „infectată de erezie”, construi în vara 1238, o biserică catolică la Sarajevo în cinstea victoriei, iar toamna, anunţă că banul bosniac Ninoslav „căzuse iar în erezie”. La sud de Dunăre, Ioan Asan, care era la 1235 cel mai puternic monarh din Balcani, hotărățte să scoată Biserica Bulgară de sub tutela Romei şi ameninţă direct regatul latin al Constantinopolului. De aceea Litovoi se feri să primească oferta cu tâlc a Papei. Construi biserici simple din lemn, umplu dealurile cu troiţe sfinţite, iar cimitirele le stabili în locuri ferite de cruciaţi. Renunţă la construcţii de biserici şi cetăţi din zid preferând să-şi mute reşedinţa când la Novaci, când la Strehaia, când la Severin, şi pregăti o oaste flexibilă, capabilă să poarte acţiuni de hărţuire. Această tactică va fi folosită mai târziu de Basarab I (1310-1352), care a renunţat strategic la bătăliile în zona Severin lăsând duşmanii „înlăuntru”. Iar bătaia dată regelui maghiar pe Valea Loviştei a dus până la urmă la întemeierea Ţării Româneşti. Dar, după Posada, Basarabii îşi lărgiseră aria de acţiune şi se mutaseră pe Olt şi dincolo de Olt, cu planuri noi de întărire şi expansiune. Ţinutul Severinului şi Tismana, leagănul Basarabilor, erau vremelnic uitate dar Dumnezeu nu uita Tismana. Harul lui e îndreptat, două secole mai târziu, spre Sfântul Nicodim, os din neamul Basarab, care va săvârşi construcţia şi va consfinţi pe vecie acest sfânt loc de pe teritoriul românesc.

La tron, Basarab lăsa pe fiul său Nicolae Alexandru (1352-1364) dar vechiul teritoriu al dacilor lui Burebista era departe de a fi întregit. Ungurii erau încă puternici, Serbia şi Bulgaria se întremaseră şi ele, iar de departe venea o nouă ameninţare, turcii. Pentru a-şi asigura flancul sudic, Basarab mărită pe Ruxandra cu un cneaz sârb iar pe Teodora, altă fiică a sa născută în 1302, cu Ivan Alexandru, Țarul Bulgariei. Strategia nu dă decât rezultate temporare. Departe de meleagurile natale, Teodora se închide în sine, ascetă dar şi plină de virtuţi, sfârşeşte prin a se călugări sub numele de Teofana, la Vidin. Ea va influenţa şi viaţa lui Nicolae, cel ce va deveni şi el la rândul lui prin tunderea la monahism, călugărul Nicodim. Mama lui, trăgându-se la fel, din Basarabi, trăia şi ea departe de ţară. În 1328, Nicolae renunţa la „lumea aceasta înşelătoare … plină de slave deşarte” şi la „slujbele politiceşti”, şi părăseşte casa tatălui său de la cetatea Prilepului, îndeptându-se spre Athos, la Cutulmuş. Devine „foarte iscusit întru amândouă scripturile”, slavonă şi greacă iar Nicolae rămâne definitiv călugărul Nicodim. El va reveni totuşi la meleagurile natale ale Basarabilor de la Tismana şi va pune umărul alături de rudele sale, Vlaicu Vodă, Radu şi Dan la întărirea ortodoxiei în Ţara Românească. Dar ce nu-i reuşeşte pe deplin lui Basarab, măritându-şi fetele pentru a-şi asigura graniţele, îi va reuşi fiului său Nicolae Alexandru (1352-1364). Acesta îşi mărită o fiică, Ana, cu Ioan Sracimir, fiul ţarului bulgar Ivan Alexandru, alta, Anca, cu Ştefan Uroş cneazul sârbilor, fiul lui Ştefan Duşan, o alta, Elisabeta, cu Ladislau de Oppeln, palatinul Ungariei, numărul doi după regele maghiar, el însuşi căsătorindu-se a doua oară cu o unguroaică, Clara Dabokay, catolică. Acesteia îi converti fratele la ortodoxism, dându-i o moşie pe Jaleş (Dăbăceştii), în apropierea Tismanei dar şi Clara influenţează pe Nicolae Alexandru să facă unele concesii catolicismului. În funcţie de acestea, el era când aliat, când duşman cu regii unguri. Nu degeaba zicea regele ungur că el „luase obiceiurile rele ale lui tatăl său”, acestea spunându-se şi pentru cele de mai înainte dar mai ales pentru faptul că-şi luase „titlul de domn, fără să ne recunoască de stăpân natural".

Strategiile Basarabilor de a crea un stat puternic al românilor mâniau rău regii maghiari care se vedeau puşi în faţa unui fapt împlinit. Dar numai regele maghiar nu vedea cu ochi buni strategiile Basarabilor. În ochii celorlalţi vecini şi în rândul propriei clientele politice, Basarabii dobândiseră o mare faimă de strategi şi diplomaţi, singurii în măsură să asigure liniştea la graniţe şi pacea cu turcii. Basarabii se impuseseră definitiv ca mari conducători ai noii Ţări Româneşti. Şi din punct de vedere politic dar şi din punct de vedere religios, prin ruda lor apropiată Nicodim, canonizat mai târziu ca Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana.

Negru Vodă este considerat și ctitorul Bisericii Domnești de la Câmpulung. Potrivit tradiției, „descălecătorul” ar fi construit biserica în 1215. În 1636, Matei Basarab a restaurat biserica din Câmpulung, care fusese distrusă de un puternic cutremur produs la 4 aprilie 1628. În pisania pe care a rescris-o, apare numele legendarului Negru Vodă ca fiind cel care ridicase pentru prima dată acolo un lăcaș de cult. Legendele și izvoarele menționeaza posibilele nume ale soției lui: Marghita (Margareta) sau Ecaterina. Legenda lui Negru Vodă a fost întreținută nu numai de domnitorii munteni, care își doreau o ascendență cât mai nobilă, ci și de călugării care, punându-l pe Negru Vodă în fruntea ctitorilor propriilor lăcașe de cult, încercau să-și întărească drepturile sau să-și recupereze proprietățile confiscate. „Tradiția istorică a descălecatului Țării Românești, păstrată de vechile noastre cronici, a fost într-adevăr de câteva decenii îndelung discutată de istoricii români. Alexandru Lapedatu, într-o comunicare la Academia Română, a expus cum s-a alcătuit tradiția națională despre originile Țării Românești și, implicit, ale Bucureștilor. El a putut stabili un îndoit proces de confuzie între povestiri și realitate", afirmă profesorul Ionel Zănescu, de la Muzeul de Istorie și Artă al Bucureștilor. „Pe de o parte, spune el, există un «Negru-Vodă» al datinei populare, învingător al tătarilor și soț al doamnei catolice Marghita, pe care împrejurările istorice îl identifică cu Basarab, cel dintâi voievod al Țării Românești, a cărui amintire au păstrat-o documentele contemporane, iar pe de alta partă, forma literară: o invenție pur cărturărească, întemeiată pe vagi cunoștințe istorice și pe anumite noțiuni politice ale timpului când a fost alcătuită. Substituirea lui Radu-Vodă de la Arges, a lui Negru Vodă de la Câmpulung, s-a făcut deci pe cale literară. Este o constatare care întărește părerea istoricilor noștri că «descălecatul» aparține legendei și tălmăcirii ei cărturărești, pe când realitatea istorică e alta", susține profesorul Ionel Zănescu. „A existat așa-zisa «perioada critică» în istoriografia românească în care teza descălecatului a fost considerată o simplă legendă. Ea a fost reevaluată de Gheorghe Brătianu, care a arătat că există un fundament real pentru această legendă, și anume situația existentă în Regatul Ungariei la începutul domniei lui Carol Robert de Anjou. Transilvania s-a restrâns foarte mult și atunci grupuri de români au trecut Carpații și au desprins acest teritoriu, care până atunci era într-o stare de vasalitate față de cel mai puternic stat din zonă. S-a întemeiat astfel o formațiune politică ce și-a câștigat «independența» în 1330", afirmă istoricul Ovidiu Cristea, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. „Chiar campania lui Carol Robert împotriva lui Basarab este interpretată în sensul acesta. Carol a trebuit să accepte situația creată pentru că avea de rezolvat în plan intern o serie de probleme, în primul rând să-și asigure domnia. El a venit la tron după ce i-au trebuit ani buni ca să se impună. Abia după ce a reușit să-și consolideze domnia a căutat să anuleze independența Țării Românești, dar a eșuat. Practic, raportul dintre Ungaria și Țara Românească s-a păstrat încă de la descălecat, eveniment atribuit unui legendar Negru Vodă. Unii istorici zic că este vorba despre Basarab, alții zic că este tatăl lui Basarab. Nu s-a putut identifica sub acest nume o figură istorică precisă", este convins istoricul.

Mediul academic românesc, ca și cel al simplilor iubitori de istorie, a fost prins de discuțiile aprinse, purtate datorită identificării lui Thocomerius cu Negru Vodă, de către istoricul Neagu Djuvara. „Pe de o parte, problematica aportului cuman la cristalizarea vechii aristocrații românesti este una de dată veche, binecunoscută istoricilor noștri, fără a reprezenta, în niciun caz, acel element de noutate absolută pe care o apariție editorială bombastică - adevărat exercițiu de marketing - a încercat să ni-l servească. Pe de altă parte, tocmai reacțiile provocate de lansarea lucrării dovedesc faptul că subiectul în cauză era unul demult așteptat, cel puțin în rândul marelui public, și aceasta pentru cp, indiferent de stadiul cunoașterii sale în mediul profesionist al istoricilor, a fost prea multă vreme mușamalizat la nivelul istoriei oficiale. Din această perspectivă, considerăm că apelul domnului Djuvara, scos din contextul comercial al lansării, este unul binevenit. Ceea ce i se poate reproșa, totuși, onorabilului autor, este lipsa unei argumentații științifice adecvate, pe care un subiect de importanța celui vizat o revendică în mod prioritar. Numeroasele sale prezumții, chiar dacă inspirate, sunt insuficient susținute cu probe documentare, ceea ce a și permis unora dintre vocile contestatare să-și fundamenteze poziția. (...) Întemeietorul Țării Românești nu este altcineva decât descălecatorul înregistrat de tradiție, acel Negru Vodă pe care îl identificăm cu Thocomer, tatăl lui Basarab, din documentele angevine. Simplul fapt că Thocomer era receptat în mediile culte ale cancelariei regale îl recomanda pe acesta ca un personaj binecunoscut în epocă. Certa sa ascendență cumană îl va pune, în circumstanțele atât de speciale ale sfârșitului domniei lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290), într-o relație particulară, nu doar cu regele maghiaro-cuman, ci și cu Nogai, atotputernicul emir mongol de la Isaccea.”

Thocomer intrase, într-o conjunctură cu totul aparte, în posesia moșiilor Făgăraș și Sâmbata, care aparțineau, de jure, familiei Csák, respectiv fostului voievod transilvan, Ugrinus, decăzut din grațiile regelui. Până la asasinarea lui Ladislau al IV-lea, protectorul lui Thocomer, Ugrinus nu îndrăznește să reclame raptul, deși documentele vremii atestă o mulțime de puneri și repuneri în posesie, chiar prin voința lui Ladislau. Imediat după dispariția regelui, „în zilele lui Andreiaș craiul" (1290), Ugrinus își revendică posesiunile făgărășene, iar Thocomer se vede obligat să-și transfere „scaunul" la sud de Carpați. Renegat de românii făgărășeni, care îi recunosc lui Ugrinus statutul de posesor legitim al Făgărașului și Sâmbetei, Thocomer va fi însțtit în trecerea sa de un grup de sași, excomunicați ca urmare a agresiunii lor la adresa episcopiei de Alba Iulia. Va descăleca, în prima instanță, la Câmpulung, care, prin instalarea sașilor și a reședinței voievodale, se dezvolta rapid, pe coordonate urbane specific transilvănene. Confirmând, din nou, informațiile cronicărești, în oraș a fost atestată arheologic acea „biserică mare și frumoasă și înaltă", ctitorie a lui Thocomer și Basarab, în care cei doi vor fi, probabil, depuși, așa cum o sugerează un act de danie emis la mijlocul secolului al XIV-lea de voievodul Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab și, respectiv, nepotul lui Thocomer/Tihomir. Ajungând în acest punct al raționamentelor, se ridică un important semn de întrebare: cum a reușit descălecătorul făgărășean să-și impună autoritatea în fața unor voievozi munteni și olteni, atestați, fără dubiu, în actele vremii? Răspunsul ni-l dau, încă o dată, documentele: exact la finele anului 1290, Nogai, suzeranul lui Thocomer, întreprinde o acțiune de amploare în vest, până la Porțile de Fier, impunându-și necontestat hegemonia pe linia Dunarii inferioare. Este faptul care va determina pentru o bună bucată de vreme dispariția banului de Severin din ierarhia funcțiilor regatului arpadian, pecetluind și sfârșitul suzeranității ungare asupra Țării Severinului. Formațiunile politice locale, sud-carpatice, intră, cu acest prilej, ca și țaratul bulgar, în aria de dominație efectivă a hanului mongol, pe care acesta obișnuia să și-o exercite, însă, prin interpuși, de preferință cumani. Repetând mutarea din 1280, instalarea cumanului Gheorghe I Terter la conducerea țaratului de Târnovo, peste fix un deceniu, la finele anului 1290, îl impune pe Thocomer cumanul voievozilor de la sud de Carpati. Aceștia nu îl aleg ca domn al lor, așa cum s-a afirmat până acum, ci i se vor subsuma, prin voința atotputernicului Nogai. Acesta este sensul închinării voievozilor olteni, „cu toată boerimea ce era mai nainte peste Olt", așa cum a înregistrat-o tradiția. În ultima decadă a secolului al XIII-lea, dar și ulterior, Thocomer și Basarab vor gravita spre folosul menținerii independenței statale, în raport cu regalitatea ungară, în aria de influență a hanilor mongoli. Conservarea autorității lor s-a datorat, în fapt, în deceniile care au urmat dispariției lui Nogai, perpetuării practicilor sale politice, de către Tokta și Özbek. Sub Tokta, mai ales, această procedură devenise una imperativă, în condițiile acutizării instabilității politice a regiunilor pe care le stăpânise, cu o mână de fier, hanul de la Isaccea.

„Modificările structurale, pe care le cunoscuse de curând aria de hegemonie a Hoardei de Aur, în spațiul carpato-balcanic, au făcut ca regele ungar să întâlnească drept apărători ai menționatei arii geografice fruntași autohtoni, sprijiniți, firește de contingente tătare. Rezistența domnului român de la Argeș și a despotului de Vidin, respectiv a țarului de Târnovo au fost nu numai paralele, ci, în mare măsură, corelate" afirmă istoricul Virgil Ciocâltan.

Recunoașterea autorității dobândite de Basarab în toți acești ani, precum și a poziției sale proeminente în puterile regionale dirijate de han, sunt ilustrate într-un document din 1325: Ștefan, fiul comitelui cuman Parabuh, își ponegrește propriul stăpân, preaslăvindu-l în schimb pe Basarab transalpinul, „spre vătămarea respectului regesc". Puterea regelui, zicea el, nu se poate compara cu aceea a lui Basarab! Iata, așadar, cum epopeea cumanilor făgărășeni, protejați de Nogai, se va identifica, treptat, cu destinul proaspetei lor creații statale. Asumându-și cu responsabilitate și îndârjire, misiunea trasată de han, Thocomer și Basarab își vor atrage, curând, supușii autohtoni într-un proiect politic de anvergură, care se va numi Țara Românească.

Dincolo de multiplele speculații, nu este totuși clar care au fost cauzele trecerii din Ţara Făgăraşului şi Amlaşului în Țara Românească a lui Radu Negru Vodă, cel pomenit în cronică ca mare „herţeg”, termen germanic preluat de maghiari, cu sensul de mare domn sau principe, termen utilizat şi de Mircea cel Bătrân, în actele domneşti. Pentru a putea întelege mai bine acest eveniment, Cornel Bârsan a analizat situaţia existentă în Transilvania, la sfârșit de secol XIII. Pe fondul vechilor neînţelegeri dintre românii şi maghiarii din Transilvania, între anii 1285 şi 1290 acestea se transforma în conflicte armate. Refuzul constant de a acorda drepturi populaţiei româneşti, începutul restrângerii autonomiei voievodatelor şi cnezatelor româneşti, privilegii speciale acordate celorlalte trei naţii favorizate, maghiarii, secuii şi saşii, vor duce la generarea unor adevărate războaie civile. Toate acestea vor culmina cu anul 1290, când însuşi voievodul Transilvaniei, Roland Borşa, se revoltă împotriva regelui maghiar. Borşa împreună cu fraţii săi, şi sprijiniţi de o parte din nobilii români și cumani, organizează o ambuscadă şi îl asasinează pe Regele Ladislau al IV-lea (1272 – 1290), la Cheresig, localitate în actualul judeţ Bihor. Frații Borșa sperau în câstigarea unei autonomii totale a Transilvaniei faţă de coroana maghiară sau chiar a separării de aceasta. În aceste confruntări este mai mult ca sigur că va fi fost implicat şi Radu Negru, voievodul Ţării Făgăraşului. Se pare însă că implicarea lui se va dovedi foarte ostilă regelui maghiar Andrei al III-lea (1290-1301), astfel încât împotriva lui se va demara o campanie de intimidare. Magistrul Ugrinus, va solicita în faţa Adunării Obşteşti a Nobililor, a Saşilor, Secuilor şi Olachilor, întrunită în a şasea duminică înainte de Paşti a anul 1291 la Alba Iulia, restituirea a două moşii din Făgăraş şi Sâmbata, de care fusese candva deposedat. Andrei al III-lea, având ca motiv, plângerea supusului maghiar, va restitui acestuia cele două moşii, anulând în acelaşi timp autonomia Ţării Făgăraşului, aceasta fiind trecută în posesia coroanei maghiare.

Edictul emis de cancelaria regală în primavara anul 1291 este primul document care face referire indirectă la Negru Voda, şi la conflictele existente în acele timpuri între români şi maghiari. Voievodul Ţării Făgăraşului devine persona non-grata, având de ales, între a fi închis de către regele maghiar sau a merge pe calea surghiunului. Acesta este momentul prezentat de către cronicarii români, când voievodul Ţării Făgăraşului şi Amlaşului, Radu Negru, însoţit de supuşii lui, trece graniţele Transilvaniei şi se așază în Ţara Românească, în vara-toamna anului 1291. Cronicile maghiare nicio reacţie la un asemenea gest al voievodului român, deoarece anul 1292, aduce o nouă mare invazie tătară care devasteaza sudul Ungariei şi Banatul de Severin. Ocupat cu invazia tătară, Regele Andrei, nu mai avea resurse să intervină pentru a-i urmări şi pedepsi pe Radu Negru şi supuşii lui. Acceptarea în Muntenia a lui Radu Negru Vodă s-a facut în baza bunei relaţii existente, din timpuri, între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor. Un fenomen similar se va produce şi în Moldova, unde Dragoş Vodă va fi acceptat de către conducătorii locali, chiar dacă acesta venea în numele coroanei maghiare, dar el era maramureşan, vorbitor nativ de limbă română. Existenţa acestui Radu Negru, Herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului, va fi cheia, pretenţiei, ulterioare a viitorilor Domni ai Ţării Românesti de a-şi justifica dreptul de proprietate asupra celor doua provincii româneşti din Transilvania. Pentru că altfel nu se poate explica acest fenomen, regii maghiari niciodată nu au dăruit provincii, ci doar le-au luat în proprietatea lor. Letopiseţul Cantacuzinesc face precizarea că „decălecatul” şi „întemeierea” ţării au fost de lungă durată. Cronica menţionează întemeierea oraşelor Câmpulung şi Argeş, construirea de biserici şi de case domnești, extinderea teritoriului până la apa Siretului şi la Brăila, întemeierea unor orașe şi sate în zona Dunării. Toate acestea nu s-au putut realiza într-un an sau doi, iar cronicarul face specificaţia că acestea s-au făcut pe toată durata domniei lui Radu Negru Voievod: „...şi au domnit ani 24 ”. Dacă facem un simplu calcul matematic, adunând la anul descălecatului, 1291, cei 24 de ani, ne rezulta 1315. Știm sigur din documente că în anul 1317 Basarab I era domn al Țării Românești, ceea ce ne duce la identificarea anului în care devine domn, 1315.

Cronica rimată a lui Ottokar vorbeşte depre luptele interne, pentru ocuparea tronului după moartea Regelui Ungariei, Wenceslav al III-lea de Boemia (1301 – 1305), asasinat la vârsta de doar 17 ani în timpul unei călătorii în Polonia. În lupta celor doi candidaţi la tronul Ungariei, Otto al III–lea de Bavaria şi Carol Robert de Anjou, va interveni şi puternicul voievod al Transilvaniei, Ladislau Kan. După doi ani de domnie a lui Otto al III-lea de Bavaria (1305 – 1307), acesta intră în conflict cu Ladislau Kan, în anul 1307, care-l ia prizonier şi-l trimite în prizonierat lui Radu Negru Vodă, „domn (Herr) peste ceilalţi” şi al cărui ţinut se numea „Țara Valahilor” (Walachen lant). Este mai mult ca sigur ca încredinţarea prizonieratului lui Otto de Bavaria, lui Negru Vodă s-a făcut pe considerente de încredere. Ladislau Kan îl cunoştea pe Radu Negru încă din timpul evenimentelor mai sus menţionate, petrecute între anii 1285 și 1291. Acest fapt denotă din nou legăturile existente între cele două provincii şi conducătorii lor români. Să amintim că, în urma morţii lui Ladislau Kan, fii acestuia se vor refugia în Ţara Românească în timpul lui Basarab I. Cronica lui Ottokar mai specifică şi faptul că domnul Valahiei, după ceva timp de la acest eveniment, s-ar fi îmbolnăvit şi ar fi murit, poporul considerând acest lucru ca o pedeapsă divină împotriva nedreptăţii comise şi cerând eliberarea prizonierului. Să nu uităm însă că cronicarul era de origine germană şi a încercat să-i creeze o aură romantică conaționalului său, Otto de Bavaria, punctează Cornel Bîrsan. Prin informaţiile date de acest cronicar, corelate cu Letopiseţul Cantacuzinesc, se confirmă, anul 1315, ca ultim an al domniei lui Radu Negru Voievod şi prim an al domniei lui Basarab I.

Cronica menţionează că, la începutul descălecatului, Radu Negru Vodă poruncise construcţia unei biserici la Câmpulung, iar apoi la Curtea de Argeş. Anul începerii acestor construcţii este 1291 sau 1292. Anul terminării construcţiei primei biserici este 1315, an inscripţionat pe pisanie.

Letopiseţul Cantacuzinesc face afirmaţia că Radu Negru, la trecerea lui în Ţara Românească a fost însoţit de „mulțime de noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao”. Radu Negru a fost însoţit în afară de români şi de alte persoane aflate în conflict cu coroana regală, fie că au fost unguri sau saşi. Pentru „întemeierea” ţării, Radu Negru avea să se sprijine pe cnezii şi voievozii munteni, dar şi pe oamenii lui fideli din Ardeal, indiferent că erau maghiari, saşi sau români transilvăneni.
O altă confirmare a existenţei unui stat valah, în jurul anilor 1300, condus de către un principe valah, ne-o ofera istoricul bizantin Nicefor Gregoras (1295 - 1360), care în lucrarea sa Istorii Bizantine, elaborată în 37 de cărţi, scriind despre despotul Serbiei, Ştefan Milutin, (1282 - 1322), nu uita să specifice necazurile matrimoniale ale acestui domnitor: „Ştefan Milutin peţi cam pe la 1300 pe Evdochia, sora Împăratului Andronic, cerere care aduse pe Împărat în mare încurcătură, fiindcă, deşi el ţinea la prietenia regelui, sora lui însă refuza să-l iee în căsătorie, deoarece regele fusese căsătorit încă de trei ori. Cu cea dintâi femeie, fiică a principelui Valahiei, nu trăise decât puţin timp şi o retrimise în patria ei. Luând în căsătorie pe sora soţiei fratelui său, pe care o scoase dintr-o mânăstire; dar biserica nevoind să recunoască legitimitatea unei atare însoţiri, principele fu nevoit s-o lepede curând după aceea și el luă în căsătorie pe fiica domnului Bulgariei, Sfendislav; dar răcindu-se iubirea şi către aceasta din urmă, căuta acuma o încuscrire mai strălucită" (conform A.D. Xenopol - Istoria Românilor din Dacia Traiană). Cronicarul bizantin nu face confuzie între Valahia şi Vlaho-Bulgaria. Conducătorul Valahiei este numit principe, „herţeg", aşa cum este prezentat Negru Vodă în toate documentele. Menţiunea lui Gregoras despre „principele Valahiei”, ne aduce o informaţie foarte importantă, existența unei fiice a lui Radu Negru Vodă, a-l carui nume nu-l cunoaştem din păcate. În ajutorul celor prezentate mai sus vine şi informaţia dată de către Nicolo Luccari, cel care scria, în anul 1352 urmatoarele: „Negro Voeuoda di natione Ungaro padre di Vlaico nel 1310 s'era impadronito di quella parte di Valachia" respectiv, Negru Vodă cucerise la 1310 o parte din Valahia.

Se confirmă din nou durata domniei lui Radu Negru, Luccari specificând clar că în anul 1310, domn al Ţării Româneşti era încă Negru Vodă, şi nu Basarab I. Cronicarul îl identifică pe Negru Vodă ca fiind de „naţie" maghiară, adică român supus coroanei maghiare. Legat de fiul lui Radu Negru, Vlaicu, istoricii actuali afirmă că Luccari ar fi făcut o confuzie, atribuindu-i nepotului lui Basarab, fiul lui Alexandru Nicolae, pe nume Vladislav I, numit în istorie şi Vlaicu-Vodă, identitatea fiului lui Negru Vodă, Basarab. Or, Vladislav I avea să domnească între anii 1364 – 1377, ani ulteriori scrierii lui Luccari. Basarab este pomenit doar în cronicile maghiare cu acest nume, Luccari îl numește Vlaicu, iar în cronicile sârbeşti este numit Ivancu Basarab (conform lui A.D. Xenopol). Care este numele adevărat def apt ? Aceasta atribuire de nume se va întâmpla şi în cazul lui Negru Vodă, care va fi amintit în diplomele maghiare sub forma de Tihomir - Thocomerius, forma latinizată, numele tatălui său. Un fapt de care trebuie să ţinem cont este filiaţiunea bunic - nepot. Nicolae Basarab îşi va numii fii, Vladislav (Vlaicu), Radu şi Nicolae. Conform tradiţiei vechilor români, foarte încetăţenit şi la domnitori, copii sunt botezați cu numele bunicului sau străbunicului. Astfel Nicolae Basarab şi-a botezat un fiu cu numele bunicului său, Radu, după Radu Negru Vodă, un altul cu numele de Vlaicu, dupa numele tatălui, Vlaicu Basarab, , si, al treilea dupa numele lui, Nicolae.

„Originea ardeleană a întemeierii statelor noastre dunărene e de asemenea un fapt ce trebuie reţinut, confirmat în mod precis în cazul descălecatului Moldovei, pomenit numai de tradiţie în acel al Ţării Româneşti… Și acolo, împrejurarea face posibilă ipoteza descălecatului din Ardeal – și chiar verosimilă – este, după cum am vazut, acelaşi proces de înlăturare a valahilor din Transilvania din drepturile lor strămoşeşti, şi pătrunderea instituţiilor şi autorităţilor străine de drept feudal, sub egida Coroanei <<maghiare>>, în domeniul rezervat vechilor aşezări ale cnezatului şi voievodatului. Este logic să presupunem că un alt fruntaş al vieţii româneşti din Ardealul de miazăzi să fi făcut atunci, ceea ce ştim sigur că a făcut Bogdan din Maramureş cu o jumătate de secol mai târziu. Aceleaşi cauze duc astfel în mod necesar la aceleaşi efecte, iar drumul libertăţii a fost, într-un caz ca şi în celălalt, dincolo de trecătorile munţilor… Nu putem afirma cu precizie că descălecătorul a fost Radu-Negru Vodă, sau dacă l-a chemat altfel; data de 1290 e foarte posibilă, dar nu avem nici un document contemporan care să o înregistreze. Ştim însă două lucruri: că în Transilvania, în ultimul deceniu al secolului al XIII-lea şi al domniei Arpazilor în Ungaria, privilegiile şi drepturile populaţiei româneşti erau tot mai mult încălcate de noua ordine feudală. De altă parte, la miazăzi de Carpaţi începuse o acţiune de regrupare şi de unire a micilor stăpâniri, risipite prin văi şi peste plaiuri. Amândouă aceste condiţiuni fundamentale ale întemeierii statului, tradiţia le cuprinde, în deosebitele ei versiuni; ea adaugă faptul, ce rezultă logic din dezvoltarea împrejurărilor, al plecării unor fruntaşi ai vieţii româneşti din Ardealul de miazăzi, peste munţi şi al descălecării, care încheagă într-o singura formaţiune de stat cnezatele şi voievodatele din dreapta şi stânga Oltului…. Dar vechea noastră tradiţie istorică, de este să-i aflăm noi temeiuri şi să-i redăm crezare, mai are un rost, pe care, la capătul acestei încercări de a o apăra împotriva tuturor criticelor care au contestat-o, nu se cuvine să-l nesocotim. Ea restituie Ardealului rolul său firesc de leagăn al statului, după cum cercetarile filologice şi lingvistice i-au restituit acel de leagăn al limbii şi al poporului român” (Gheorghe I. Brătianu – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti).

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro