„Ducele” mitic Menumor(o)ut a fost menționat în cronica notarului Anonymus, pe timpul venirii ungurilor (896). Despre țara lui Menumorout, cronicarul preciza: „Iar țara care este între Tisa și pădurea Igfron care se află în Erdeuelu, de la fluviul Mureș până la fluviul Zomus, o ocupase pentru sine Ducele Morout, al cărui nepot este numit de unguri Menu Morout, fiindcă avea mai multe iubite și țara aceea o locuiseră neamurile sale...”. Forma actuală „Menumorut” este cea pe care Anonymus o folosește în cronica sa. „Menumorout” a fost nepotul lui Morout, Duce în Bihor, iar echivalarea corectă ar putea sa fie Menu Morout, adică „Menu al lui Morout”.

Dușmanul istoric al lui Menumorut a fost Arpad, conducătorul ungurilor, care avea intenții expansioniste evidente. „Arpad a primit sfat de la nobilii săi, după care a trimis doi soli Usubuu, tatăl lui Zoloucu ,și Veluc către fortăreața Biharia.” Mesajul lui Arpad către Menumorout era sa-i cedeze „pământul de la râul Someș până la hotarul Nyr și până la Poarta Mezesyna”. Trimișii lui Arpad, Usubuu și Veluc, au traversat Tisa și sosind în fortăreața lui Menumorout, i-au prezentat darurile pe care le trimisese Ducele Arpad, dar și cererile amintite. Menumorout i-a umplut cu daruri și în cea de a treia zi i-a lăsat să plece spunându-le următoarele: „Spuneți-i lui Arpad, Ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare, fiindcă este om străin, și de multe duce lipsă. Teritoriul însă pe care l-a cerut bunăvoinței noastre nu i-l vom ceda niciodată, cât vom trăi. Ne-a părut rău că Ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, după cum se spune, fie de frică, ceea ce se tăgăduiește. Noi însă nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ, chiar și cât cuprinde un pumn, deși a zis că este dreptul lui. Și vorbele lui nu ne tulbură inima, deși ne-a arătat că descinde din neamul Regelui Attila, care se numea Biciul lui Dumnezeu, și chiar dacă pe calea violenței a răpit acest teritoriu de la strămoșul meu, dar acum însă grație stăpânului meu, Împăratul din Constantinopole, nimeni nu poate să mi-l smulgă din mâinile mele”. Și zicându-le acestea, le-a dat permisiunea să plece. Solii s-au grăbit spre Arpad, și au raportat întâmplările petrecute în Cetatea Biharia.

Nobilii lui Arpad , auzind spusele lui Menumorout au fost cuprins de mânie și au poruncit să trimită o armată împotriva Ducelui bihorean. În fruntea armatei se aflau „Tosu, tatăl lui Lelu, și Zobolsu, fiul lui Eleud din care coboară neamul lui Saac, și, de asemenea, Tuhutun, tatăl lui Horca”. Ungurii au trecut înot Vadul Ladeo, unde nu au întâlnit niciun inamic, a doua zi au început să călătorească pe lângă Tisa, spre Someș, unde și-au așezat taberele. Conform lui Anonymus locuitorii de aici și-au dat copiii ca ostatici ca nu cumva sa pățească ceva rău ori s-au predat de bunăvoie pentru că au auzit ca tatăl lui Arpad este din neamul Regelui Attila. Puțini oamenii care au ajuns la Menumorut i-au povestit cele întâmplate și Ducele a fost cuprins de spaimă și nu a îndrăznit să ridice mâna împotriva invadatorilor. După cucerirea Bihariei, secuii s-au alăturat armatei lui Usubuu și Veluc, conform lui Anonymus. Ajunși în fața Bihariei ungurii au auzit că Ducele Menumorut ar fi fugit cu soția și fica sa în pădurea Igfron.Ungurii după ce au asediat timp de 12 zile Biharia, au umplut șanțurile cetății. Înțelegând care era forța armată a ungurilor, soldații s-au predat și au deschis porțile lui Usubuu și Veluc. Menumorut, auzind acestea. a trimis daruri cuceritorilor. Mai mult, în schimbul păcii, Menumorut a dat-o drept soață pe fiica sa lui Zultan, fiul lui Arpad. Auzind acestea, Arpad s-a bucurat ca fiul său va avea o astfel de soție, iar Menumorut a recăpătat Cetatea Biharia. Menumorut a murit fără a avea un moștenitor de sex masculin, iar ducatul său a fost integrat Ungariei pe cale matrimonială.

Menumorut este considerat unul dintre primii voievozi cunoscuţi în istoriografia românească. Deşi i s-a atribuit mult timp o origine autohtonă, cronicile medievale îl descriu ca fiind de neam turanic şi stăpânind peste o populaţie amestecată, de români, slavi şi turcici. Menumorout, Gel(o)u, Glad sau Ahtum au fost prezentaţi generaţiilor întregi de elevi şi studenţi drept adevăraţi întemeietori ai statalităţii româneşti în Transilvania şi cea mai bună dovadă a prezenţei româneşti în această regiune înainte de sosirea triburilor maghiare. Numele lor apar inclusiv în vechile cronici medievale, iar cel despre care se găsesc cele mai multe referinţe este Menumorut. Până după 1990, acest personaj al Evului Mediu Timpuriu românesc a fost considerat şi prezentat de istoriografia naţională ca fiind român get-beget şi lider al unei populaţii româneşti. Studiile mai recente dar şi o privire mai atentă asupra cronicii maghiare care îi pomenește numele şi faptele indică o origine controversată a acestui lider transilvănean dar şi o diversitate etnică a supuşilor săi, intraţi în conflict cu războinicii maghiari revărsaţi în Câmpia Panonică.

Despre Menumorut ca şi despre ceilalţi lideri transilvani din secolul al IX-lea, aflăm de la cronicarul maghiar Anonymus. Acesta a fost un cleric erudit, secretar al Regelui Bela, al Ungariei. Se bănuieşte că renumita sa cronică a fost scrisă cel târziu în secolul al XIII-lea. Cronica, care se doreşte a fi prima istorie oficială a ungurilor, se numeşte Gesta Hungarorum („Faptele Ungurilor”) şi arată originea mitică a triburilor maghiare, constituirea uniunii tribale sub conducerea lui Almus şi mai apoi Arpad şi în cele din urmă drumul acestora prin trecătorilor munţilor în Câmpia Panonică. În ultimele capitole se vorbeşte despre cuceririle făcute de unguri şi întemeierea primei lor stăpâniri în zonă. Nu lipsesc informaţiile deosebit de preţioase pentru istoria românilor şi anume o descriere a cuceririi în etape a Transilvaniei, de către diferite căpetenii maghiare. Nu se ştie cu exactitate dacă, toate aceste căpetenii tribale sau şefi războinici, acţionau în numele lui Arpad sau pur şi simplu s-au desprins din corpul principal al hoardei. Cert este că Anonymus, pomeneşte o serie de căpetenii locale atacate de aceşti războinici unguri. Cel despre care se vorbeşte cu mai multe amănunte şi mai pe larg, este un Menumorut sau Menu Morout. Specialiştii au identificat spaţiul stăpânit de acesta ca fiind cuprins între Tisa, Mureş, Someş şi Carpaţii Occidentali, cu reşedinţa într-o cetate numită Biharea, Biharia sau Byhor. Teritoriu era destul de întins pentru o căpetenie locală din perioada respectivă. Cel care conducea acest teritoriu, era numit după tradiţia rangurilor nobiliare occidentale, Dux, adică duce.

În legătură cu numele său au fost emise numeroase ipoteze. Datele sunt însă contradictorii. Prima dată aflăm că este nepotul lui Morout, un nume care după filologii maghiari ar avea o origine moravă, adică a slavilor din ramura vestică şi ar deriva din Moravia. Fiind nepotul lui Morout, s-a avansat ideea că Menumorout ar fi la rândul său slav. Totodată Anonymus dă de înţeles că acest Menumorout ar trăi după o tradiţie a populaţiilor de stepă şi pe deasupra ar avea legătură şi cu un neam numit „cozar”. Menumorout ar fi, astfel, de origine kazară, un trib turcic care stăpânea în stepele estice şi care a migrat şi către vest. Mai târziu, în aceeaşi cronică, Anonymus îi atribuie lui Menumorout şi o altă caracteristică. Mai precis acesta i-ar fi răspuns lui Arpad, liderul triburilor maghiare, cu „inimă bulgărească”. Cu toate acestea, aici ar putea fi vorba mai mult de o metaforă, iar „inima bulgărească” să reprezinte de fapt o trăsătură de caracter. Tot de la Anonymus aflăm că acelaşi Menumorout era supus al împăratului bizantin. În aceste condiţii este greu de precizat, ce origine etnică avea de fapt Menumorout. În prezent există trei variante puse în discuţie de specialişti. Fie era slav din Moravia, fie turcic, fie valah. Noile opinii, mai ales pe baza numelui îi atribuie origini turcice, fără să existe însă certitudini.

Până în 1990, nici nu se punea problema ca Menumorout să fi stăpânit peste altceva decât români. Cronica lui Anonymus dar şi cercetările arheologice din zonă, arată că de fapt Menumorout stăpânea peste un amestec de populaţii, între care evident se distingeau valahii. Din start, Anonymus precizează că pe teritoriul lui Menumorout trăiau şi cozarii”, adică un neam turcic. Când vorbeşte despre Transilvania, Anonymus sesizează ca grupuri reprezentative de populaţii pe valahi şi slavi, locuind împreună. De altfel şi cronici, din perioade apropiate prezintă aceeaşi realitate pe teritoriul carpato-danubiano-pontic şi cu precădere în Transilvania. De exemplu Cronica lui Nestor, aminteşte despre trecerea ungurilor prin zona de nord a teritoriului României de astăzi şi pătrunderea lui în Pannonia. Cu acestă ocazia, Nestor vorbeşte despre luptele ungurilor cu românii şi slavii care locuiau teritoriile transilvane. Moise Chorenati şi Gardizi, în secolul XI, amintesc de valahi la nord de Dunăre, mai numeroşi dar mai slabi din punct de vedere militar faţă de călăreţii unguri. Descoperirile arheologice atestă prezenţa acestor populaţii pe teritoriul Transilvaniei, inclusiv a turanicilor. Este vorba în special despre necropole de tip Clu”, care atestă prezenţa kazarilor, pecenegilor, bulgarilor, în primul grup, până în 896 d. Hr. Se poate conchide că Menumorout stăpânea un teritoriu locuit de valahi şi slavi, acest grup majoritar fiind împestrițat cu elemente ale unor neamuri de stepă. Despre Menumorut, cronicarul anonim, în lucrarea sa, vorbeşte că ar avea de fapt obiceiuri turcice şi nicidecum valahe. Mai precis cronicarul anonim vorbeşte despre nepotul lui Morout, ce stăpânea peste Crişuri şi care avea un adevărat harem!

Majoritatea populaţiei după cum arată descoperirile arheologice locuia în zone rurale, fără aşezări urbane. „O statistică a numărului de aşezări încadrate în perioada secolelor VIII-IX de pe teritoriul Crişanei a fost întocmită mai recent de I. Crişan, care dă un număr de 133 de situri arheologice, dintre care 128 sunt aşezări de tip sătesc şi 5 peşteri. În perioada secolelor IX-X, numărul aşezărilor este mai mic, fiind cartate doar 61 de aşezări săteşti şi 3 peşteri”, precizează Doctor Florin Sfrengeu, de la Universitatea din Oradea. Totodată s-au efectuat şi cercetări la o cetate de pământ cu palisadă, de pe grindurile Crişului, atribuită de istorici lui Menumorut. Mai precis este vorba de o întăritură cu valuri de pământ şi cel mai probabil cu palisade. A fost atestată documentar în 1075, când a fost numită „Civitas Bichor”. Această fortificaţie a stârnit numeroase controverse în mediul ştiinţific. În urma cercetărilor de teren s-au găsit suprapuneri de aşezări şi fortificaţii începând din epoca bronzului. Arheologul Sever Dumitraşcu a efectuat săpături în interiorul incintei cetăţii şi susţine că a descoperit pe lângă vesticii din neolitic, epoca bronzului şi epoca fierului, mai multe etape de locuire medievală. Mai precis este vorba de un cimitir creştin, datat de arheologul orădean ca fiind din secolele VIII-X d Hr. Totodată Sever Dumitraşcu spune că a identificat şi o incintă de biserică, plus numeroase artefacte de proveninenţă bizantină, în special ceramică. Acestea descoperiri par să indice faptul că a fost locuită de o populaţie vlaho-slavă, cu legături în lumea bizantină, iar edificiul ar fi o biserică aparţinând arealului creştin răsăritean. Există deasemenea şi dovezi de locuire aferente secolelor XI-XIII, atunci când cetatea intră în sistemul defensiv maghiar.

Menumor(o)ut, acest lider local, care stăpânea peste o populaţie vlaho-slavă şi turanică, a intrat în contact cu ungurii. În prima etapă, maghiarii au făcut schimb de daruri cu Menumorout şi i-au propus paşnic să le devină supus. Ducele bihorean a refuzat vehement. Anonymus spune că, atunci, Arpad a trimis o armată formată din războinici unguri şi secui pentru a-l elimina pe Menumorout. Raidul călăreţilor unguri bagă spaima în localnici, se arată în cronică. Deşi au luptat cu curaj, luptătorii lui Menumorout au deschis porţile cetăţii şi s-au predat. Menumorout cere pacea şi spune Anonymus, ajunge să primească înapoi Biharea după ce îşi dă fiica drept soţie lui Zoltan, fiul lui Arpad. Dincolo de legende, istoricul Ion Aurel Pop spune că această cucerire a teritoriului stăpânit de Menumorout a avut loc în trei etape şi nu a fost deloc facilă pentru unguri. În prima etapă, arată istoricul, războinicii unguri atacă teritoriul dintre Er şi Someş, ocupă Sătmarul şi ajung din Meseş până în zona Zalăului. În a doua etapă, o altă expediţie care o continuă pe cea dintâi este mai puţin fericită pentru unguri. Mai precis, războinicii maghiari sunt înfrânţi la Szeghalom. În sfârşit a treia expediţie la care participă şi secuii, duce la cucerirea cetăţii Biharia.

Mai apoi, în regiune este semnalată o altă unitate teritorială românească – Țara Beiușului. Orașul Beiuș este menţionat în documente pentru prima oară în anul 1263. Cu siguranţă, localitatea a existat cu mult timp înainte, iar o probă în acest sens poate fi relatarea invaziei tătarilor, din anul 1241, când se vorbeşte de un „district al Beiuşului". Ţara Beiuşului (Terra Belinis) este atestată în anul 1308, când Principele bavarez Otto trece prin acest ţinut în fuga lui spre Maramureş, după ce a scăpat din captivitatea Voievodului de Deva. În documentele din perioada 1291-1422, localitatea apare cu toponimele Benenus, Benenes, Belenus, Belenes, Voyuoda de Bivinis, Belenyes. Până la începutul secolului al XX-lea, s-a folosit mai mult denumirea de Binş. Un document din anul 1363 vorbeşte despre Voievodul loan de Beiuş (Wayaoda Iwan de Belenus) şi fraţii săi Bok şi Balk, care s-au împăcat cu Nicolae, fiul lui Candea din Zlatna în urma unei judecăţi. Avem deci confirmarea existenţei unui voievodat al Beiuşului la 1363. Episcopul de Oradea, Ladomer, acordă beiuşenilor în anul 1346 unele privilegii în legătură cu exploatarea aurului şi argintului din minele de la Băiţa cunoscute şi exploatate încă de pe vremea dacilor şi romanilor.

În anul 1410, documentele menţionează Beiuşul ca oppidum cu jude şi juraţi. Tot în anul 1410 este menţionat oraşul liber Beiuş (liberi civitas Belynes), iar la 28 octombrie 1451 episcopul loan Vitez de Zredna declara Beiuşul oraş liber cu drept de judecată şi sigiliu. Între anii 1442-1456, voievozii de Beiuş şi Remetea participă împreună cu oştile lor la bătăliile purtate de Iancu de Hunedoara împotriva turcilor. În 1487, este atestat în localitate un voievod cu numele Petru Bothos, decedat în 1491. Diferite Diplome amintesc Beiuşul în anii 1454, 1478, 1495 şi 1503. În district sunt menţionaţi mai mulţi cnezi sau voievozi români, cu numele Simion Ordas, Marizsan, Herczalter, Ilie, Ilie Bonta, Petru Rodomem. În 1513, sunt menţionaţi cnezii Mihail, Iufa, Ivan Bassa, Ioan Mihail şi un alt Ivan, Cigan. În anul 1551, mercenarii lui Castaldo, sub conducerea lui Componius Bernardo d'Aldana, au prădat Beiuşul şi satele de pe valea Crişului Negru. În 1569, este atestat în localitate un voievod cu numele Baltazar Baxa. În 1591, este atestat voievodul Ioan Beiuşeanu.

Însuşi Mihai Viteazul a poposit apoi pentru două zile în oraşul Beiuş. În anii 1618 şi 1660, Beiuşul este devastat de turci, iar în anul 1661 ajunge sub stăpânire turcească fiind anexat paşalâcului Orăzii Mari până în anul 1686, când armata austriacă îi va alunga pe turci din Beiuş şi din Cetatea Finişului. Din anul 1692, stăpânirea turcească a fost înlocuită de cea austriacă. În timpul răscoalei antihabsburgice cunoscută sub numele de Răscoala curuţilor, condusă de Principele Francisc Rakoczi al II-lea (1711) cetăţile Beiuş şi Pomezeu devin baze ale curuţilor, iar cete de sârbi, aliaţi ai Habsburgilor, dau foc şi pradă oraşul Beiuş în două rânduri. În anul 1828, Samuil Vulcan deschide aici un gimnaziu românesc. Episcopul Mihai Pavel numit de Nicolae lorga „“emeritul binefăcător prin şcoli şi danii” dă în folosinţă la 1 septembrie 1891 „Internatul pavelean" pentru elevi şi localnici români, după ce la 1887 adăugase la lăcaşul iniţial încă un corp de clădire. Tot Mihai Pavel deschide la 22 septembrie 1896 o şcoală medie de fete şi un internat pentru „o sută de copile”, destinat tot românilor. La 19 aprilie 1919, oraşul Beiuş este eliberat de trupele române conduse de generalul Traian Moşoiu. În perioada cuprinsă între anii 1940-1944, cât a durat stăpânirea horthystă asupra nord-vestului Transilvaniei, cedat de România Ungariei în urma Diktatului de la Viena, oraşul Beiuş a fost centrul politic-administrativ pentru partea de judeţ Bihor ce rămăsese României.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro