Legendele din Maramureş despre comori au captivat întodeauna şi continuă s-o facă. Poveştile spuse la gura sobei parcă au un farmec aparte în Maramureş. Pintea Viteazul, - cu comorile lui și planorul din șindrilă a născut o serie de povești fascinante.

Despre Haiducul Pintea au circulat şi continuă să circule, chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate, o serie de legende, care mai de care mai fanteziste. Despre Pintea sau „Haiducul zburător” se crede că ar fi îngropat o comoară, în Munţii Gutâi, într-o peşteră săpată într-o stâncă. „Bătrânii povestesc că şi astăzi poate fi văzută acea pivniţă, ale cărei uşi se deschid o dată la şapte ani. Unii susţin chiar că au văzut uşile deschise. Iar când pivniţa e deschisă, în ea se vede fum, nişte limbi de foc şi o strălucire mare, ca a Soarelui. Existenţa comorii apare în folclorul transmis pe cale orală până în zilele noastre, chiar dacă amplasamentul ei diferă”, arată unii istorici.
Pintea a fost supranumit „Haiducul zburător” în urma altei legende, care spune că şi-ar fi construit o pereche de aripi, în realitate, o formă rudimentareă de planor, din şindrilă, astfel reuşind să scape de urmăritori. Într-un text descoperit în 1934, despre care se crede că datează de la 1701 se arată că „de pe Mogoşa, Pintea au sburatu cu sburătoare, făcută de elu, până în Dăneşti. Elu îi învaţă pe pandurii săi să sboare. Scris-amu io Petre Fătu, în anu 1701”.

O altă legendă vorbeşte despre Uriaşii din Rozavlea, dar în termeni care simplifică povestea de bază. Legenda spune că în Cuhea trăia un uriaş care avea o fată pe nume Rozalia. Într-o zi, ea a văzut pe o pajişte doi oameni care arau cu plugul. Crezând că sunt jucării, a luat oamenii cu tot cu plug şi i-a adus acasă, însă tatăl său i-a spus fetei să-i ducă înapoi de unde i-a luat, pentru că oamenii vor fi cei care vor stăpâni Pământul. Însă a numit locul acela Rozavla, după numele fetei. Legenda a fost consemnată de Ileana Pop în Calendarul Maramureşului de la 1980.

Şi despre originea oraşului Cavnic au circulat o serie de legende, cea mai amuzantă fiind cea legată de provenienţa denumirii de Cavnic. „Se spune că un bulgăre de aur a fost descoperit în apa râului, iar pe locul unde a fost găsit bulgărele de aur, era un cioban cu capul foarte mic. Cel care a găsit aurul, gândindu-se la bogăţia ce ar exista acolo, ar fi chemat şi pe alţii şi astfel s-ar fi populat localitatea”, spune profesorul Ilie Gherheş. Astfel, ciobanul cu cap mic ar fi fost un punct de reper, care a dat denumirea localităţii. „Mai târziu, când au venit tot felul de proprietari de mine, în Cavnic au ajuns şi nişte englezi. Aceştia au preluat legenda a ciobanului cu capul mic şi i-au dat o întărsătură ironică. Ei au spus că a fost botezat pentru că nu şi-a dat seama ce avere există în apă şi în munţii respectivi”, mai explică istoricul Ilie Gherheş.
Satul Mănăstirea este subiectul unei alte legende, pe cât de interesante, pe atât de stranii. Acolo se spune că nişte călugări alungaţi din sat au blestemat satul să nu moară, dar nici să nu să poată dezvolta. Ciudat este că satul are aproximativ aceeaşi populaţie de zeci de ani.

Despre Haiducul Pintea circulă, pe lângă legenda conform căreia, pentru a scăpa de urmăritori, acesta ar fi zburat de pe înălţimile Maramureşului cu un fel de planoare făcute din şindrilă, și cea conform căreia sătenii din zonă ar fi avut de protestat împotriva acestor zboruri tip Leonardo da Vinci din pricini deloc legate de revoluția tehnologică, ci din cause mult mai lumești. Au fost descoperite texte datând de la 1701, respectiv 12 august 1702, care fac vorbire despre zborurile haiducului și despre plângerile provocate de aceste experimente aviatice avant la lettre. Potrivit informaţiilor furnizate de către Consiliul Judeţean Maramureş, aceleaşi texte mai fac referire şi la unele reclamaţii venite din partea localnicilor care erau supăraţi că planoarele haiducului le culcau holdele la pământ. „Legenda spune că, atunci când era pe punctul de a fi prins, Pintea şi-a confecţionat aripi din şindrilă (o formă rudimentară de planor) . Cu ajutorul lor şi-a luat zborul de pe înălţimi, reuşind să scape de urmăritori. La fel, se spune că în arhiva Primăriei Baia Sprie s-ar găsi încă plângeri ale unor localnici, supăraţi că aparatele ciudate ale haiducului le ...calcă și le distruge grâul. Au fost şi cercetători care au căutat argumente în sprijinul variantei haiducului zburător”, au anunţat cei de la CJ Maramureş.
În lucrarea de doctorat a profesorului Valeriu Avram se face referire la arhivele transilvane, dar şi la câteva documente din Ungaria, în care se vorbeşte despre Gligor Pintea, supranumit Viteazul din Mogoșa Maramureşului. Datele vremii arată că Pintea chiar era şi un haiduc al aerului. Prima atestare este cuprinsă în textul unei note din 1701, scrisă pe o pagina liberă dintr-un Apostol românesc, păstrat într-un manuscris fragmentar la biserica maramureşeană din Bontăieni. Textul cu pricina a fost descoperit în anul 1934, printre altele acolo arătându-se că „de pe Mogoşa, Pintea au sburatu cu sburătoare, făcută de elu, până în Dăneşti. Elu îi învaţă pe pandurii săi să sboare. Scris-amu io Petre Fătu, în anu 1701”. Al doilea text a fost descoperit în 1944 la Biserica Jank, din Ungaria, pe pagina 48 a unui Evangheliar românesc: „Pintea şi cu panduri de-ai săi au sburat pe imaşuri şi fâniţe de-ale oamenilor de la Viile Satu Mare. O sburătoare ce au fostu araduitu de tri cai s-au opritu şi pre fâniţa vărului meu Popanu Irimie. Toată lumea s-au miratu de frumuseţea şi sborurile acestor sburătoare. Ele au fostu făcute din lemnu de paltinu, plopu, bradu şi stâjinaru. Roţile lor au fostu căptuşite cu piele de cerbu din codru. Io ierohomanul Genadie încă am văzut cu mirare tot ce am scrisu aicea de pomenire, astăzi în ziua de 12 luna lui cuptoru, anul 1702".

Se spune că, în Maramureş, fiecare deal are misterele şi comoara lui. Iar dacă nu există comori, cu siguranţă există legenda unei comori. Ulciorul, brebințele sau lăzile cu galbeni şi aur reprezintă himere care – secole de-a rândul – au atras căutătorii de comori.
Însă, multe dintre ele sunt „păzite” de blesteme crâncene. Bătrânii spun că sunt comori „cu blestem” şi comori „fără blestem”. Dacă acelea fără blestem se mai găsesc din când în când, cele cu blestem pot atrage boala, nebunia sau chiar moartea căutătorilor. Nu face excepție nici comoara care ar fi aparținut celebrului haiduc Pintea Viteazu, ascunsă pe muntele Gutâi, într-o pivniță săpată în stâncă.
În noapte dintre ani, câteodată, se văd focuri pe dealurile din Maramureş. Uneori ard cu flacără mai slabă, alteori mai puternică. Bătrânii spun că acolo au fost îngropate comori de „oameni gazde, de călugări sau de hoţi”. Unele dintre ele au fost descoperite, altele nu.Comorile nu pot fi descoperite de oricine, oricând. Conform credinţei populare, comorile sunt păzite de draci, iar căutătorii pot profita de „neatenţia” paznicilor doar în două momente din an: la sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi la Anul Nou, pentru că în aceste nopţi dracilor – puşi să păzească aceste comori – li se îngăduie să încingă o horă. Din depărtare, oamenii pot vedea nişte focuri imense, dar care nu pârjolesc nimic în jur. Atunci, dacă e noapte cu lună plină, înainte de cântatul cocoşilor, pot scormoni pământul după aur. Dacă scot o vorbă în timp ce sapă, nu vor mai găsi comoara niciodată.
Una dintre cele mai vechi legende spune că vechii călugări din satul Mănăstirea au fost alungaţi şi schingiuiţi de săteni pentru o comoară ascunsă şi astăzi într-o fântână, care se numeşte „fântâna călugărului”. Călugării au blestemat satul „să nici nu crească, să nici nu scadă”. Iar lumea şi timpul în acel sat chiar că par a sta pe loc.

Se spune că o altă comoară a fost lăsată de călugării din Bârsana, în locul numit „Dealu’ lui Filip”. Filip era un localnic, care găsind comoara, a ascuns-o sub nişte vreascuri, pe care nişte copii le-au aprins. Văzându-şi comoara arzând, Filip a înnebunit.
La fel, se spune că haiducul Ion Godja din Văleni, zis „Oul”, a ascuns o comoară în locul numit „Săcătura” şi multă lume a săpat acolo ca să caute comoara. Și că tot acolo şi-ar fi ascuns comorile şi alți haiduci de pe vremea lui Pintea.
Despre haiducul Pintea se spune că îşi ascundea prada pe Muntele Gutâi, lângă satul Crăceşti (actualul Mara). Acolo, într-o stâncă era săpată o pivniţă mare, în care acesta îşi ţinea berbinţele cu galbeni. Pivniţa era încuiată cu o uşă mare de fier, ale cărei chei le avea doar Pintea. Bătrânii povestesc că şi astăzi poate fi văzută acea pivniţă, ale cărei uși se deschid o dată la şapte ani. Unii susțin chiar că au văzut uşile deschise. Iar când pivniţa e deschisă, în ea se vede fum, nişte limbi de foc şi o strălucire mare, ca a Soarelui. Existența comorii apare în folclorul transmis pe cale orală până în zilele noastre, chiar dacă amplasamentul ei diferă: „La Budeşti, între hotară/ Este-un fag cu frunza rară/ Şi la umbra fagului,/ Pintea cu ortacii lui,/ Să uită cătă Gutâi,/ C-acolo-i pivniţa lui/ Pă săraci îi miluieşte,/ Pă bogaţi îi jefuieşte”.

De numele lui Grigore Pintea sau Pintea Viteazul (25 februarie 1670 – 14 august 1703), supranumit de Ovid Densușianu „cel mai important român al secolului al XVII-lea”, se leagă o serie de legende dar şi adevăruri istorice. Haiducul care a trecut și prin ținuturile Sătmarului a fost împușcat mortal în timpul asediului cetății Băii Mari, în apropiere de Bastionul Măcelarilor.
Născut în 25 februarie 1670, în satul Măgoaja (Mogoșa) din Ţara Lăpuşului, localitate situată azi la graniţa de sud dintre judeţele Cluj şi Maramureş, Pintea Viteazul a provenit dintr-o familie de mici nobili, fiind un bun cunoscător al tacticilor militare, al artei negocierii, dar şi al mai multor limbi, spun istoricii şi culegătorii români de folclor.

Intrând în conflict cu nemeşii din zona, s-a hotărât să se ridice împotriva nedreptăţilor sociale, fugind în codrii Maramureşului, ca să haiducească. Terorizaţi, nobilii au încercat să-l prindă, dar, potrivit legendelor, el a reuşit să scape de fiecare dată de urmăritori.
Potrivit știrilor istorice, primele apariții ale lui Pintea sunt semnalate în Baia Sprie în anul 1694. În lucrarea sa, Oszoczki vorbește de o scrisoare datată la Turda la 16 septembrie 1695, pe care Nicolae Bethlen i-ar fi adresat-o judelui orașului Baia Mare, prin care îl informa de acțiunea de jefuire intreprinsă de Pintea și încă 35 de oameni asupra unor negustori greci în Munții Maramureșului.
Potrivit documentelor din secolul al XVII-lea, haiducii lui Pintea erau puternic sprijiniți de locuitorii satelor maramureșene, în special de cei din Mara și Hoteni, din fosta plasă Sugatag. Una dintre cele mai de seamă acțiuni ale lui Pintea și ale oamenilor săi este descrisă de judele orașului Baia Sprie la 21 iulie 1698. În descrierea înaintată judelui din Baia Mare, omul afirmă că haiducii lui Pintea au atacat castelul din Rona, județul Maramureș. Aici, ei au omorât 250 de oameni și au luat cu ei 150 de cai și foarte multe lucruri de valoare. Destinația banilor luați de la bogați erau săracii. Într-o legendă din zonă Năsăudului, care circulă pe la 1898, se spune că Pintea ar fi plătit orașului Bistrița dările comunelor Telciu și Branchis și i-ar fi pedepsit pe trimișii autorităților în același mod în care aceștia îi chinuiau pe țărani.

În anul 1697, haiducii lui Pintea s-au retras către Lăpuș în speranța acestui sprijin. „La 14 august 1697, conducerea comitatului Maramureș face cunoscut comitelui din Solnoc-Dobâca acțiunea de urmărire a haiducilor, menționând că haiducii au fost sprijiniți și de către locuitorii satelor Kracsfalva (Mara) și Hotinka (Hoteni) din plasa Șugatag.”
Din aceeași lucrare mai aflăm că în anul 1699 atacurile haiducilor devin din ce în ce mai periculoase, lucru care face ca căpitanul cetății Sătmarului, Fredericus, să se ocupe personal de prinderea și persecutarea haiducilor.
„După cum rezultă dintr-o scrisoare datată din 2 ianuarie 1700, Pintea, împreună cu câțiva ortaci, este prins în Satu Mare, însă Fredericus îl grațiează, semnând chiar o înțelegere cu el, potrivit căreia Pintea primește ajutor pentru întreținerea cetelor sale, se interzice folosirea denumirii de tâlhar la adresa oamenilor săi, haiducii, în schimb renunță la acte prin care ar provoca dezordinea. Totuşi Împăratul Leopold promite pentru capul lui Pintea în anul 1701, 500 de taleri imperiali”, se arată într-o lucrare istoricp.
Grigore Pintea a fost împuşcat mortal, într-o ambuscadă, la 14 august, în faţa porţii de miazăzi a cetăţii, în apropiere de Bastionul Măcelarilor. Legendele spun că a fost răpus cu glont de argint, în urma trădării unui haiduc, pentru 500 de taleri, bani făgăduiţi de Împăratul habsburgic Leopold I. 

Pe seama celui cunoscut ca Pintea Viteazul s-au ţesut numeroase balade şi legende. O legendă a consemnat şi Tache Papahagi, în 1925, pe vremea când cerceta graiul şi folclorul Maramureşului: „Pintea o fost un viteaz mare. El o avut un cal năzdrăvan. Apoi, oamenii împaratului o vrut să-l prindă. El o stat călare pe cal, sus, pa Piatra Gutâiului. Calu o stat într-un picior de d-înapoi, ca s-amu se vede în piatră urma piciorului unde o stat calu. Apoi, o dată o zburat calu de pă Gutâi, cu Pintea călare, colo, pa Vârfu Pietrii de cătă Şugatag; de-aiciuca, ca gându, o zburat pă Piatra Săpânții. C-apoi viteaz ca acela n-o fost altu-nime”.

De asemenea se spune că ar fi inventat un aparat de zbor, dar și că ar fi ascuns în munți comori care nu au fost găsite nici astăzi, deși sunt încă căutate.Este vorba de comoara ascunsă în munții Gutâi: „Într-o stâncă era săpată o pivniță mare, în care acesta își ținea berbințele cu galbeni. Pivnița era încuiată cu o ușă mare de fier, ale cărei chei le avea doar Pintea. Ușile acelei pivnițe se deschid o dată la șapte ani”. Existența comorii apare în folclorul transmis pe cale orală până în zilele noastre, chiar dacă amplasamentul ei diferă: „La Budești, între hotară/ Este-un fag cu frunza rară/ Și la umbra fagului,/ Pintea cu ortacii lui,/ Să uită cătă Gutâi,/ C-acolo-i pivnița lui/ Pă săraci îi miluiește,/ Pă bogați îi jefuiește”“, potrivit specialiștilor în folclor de la Consiliul Județean Maramureș.
Vitejiile lui Pintea n-au dispărut însă o dată cu el, multe locuri din Maramureş purtându-i încă numele, precum „Izvorul Pintii” (se crede că are puteri tămăduitoare, graţie apei termale), Schitul „Şatra Pintii”, „Vârfu Pintii”, „Peştera Pintii” (unde se presupune că şi-ar fi ascuns Pintea o parte din comorile furate de la nobili) etc., toate aflate în Ţara Lăpuşului.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro