Familia Ghica reprezintă un caz istoric insolit prin care se poate demonstra demonstra cum, în trei secole de o mare densitate culturală, politică și istorică, se poate ajunge de la un modest boier albanez la numărul de aur care a înrâurit opera lui Salvador Dali! E drept, tranziția se face prin biografiile a zece domnitori, doi premieri și alți oameni politici, doi scriitori, un explorator, o alpinistă, un martir al credinței beatificat de Vatican (Monseniorul Vladimir Ghika) și, în fine, un estetician genial (Matyla C. Ghika).
Familia Ghica (Ghika, Ghyka) este o veche familie de boieri din Țările Române, originară din Albania, care a dat domnitori în Țara Românească și în Moldova, mari politicieni, oameni de știință și de cultură români.

Una dintre marile figuri ale familiei Ghica a fost o femeie deopotrivă talentată și aventuroasă, alpinistă de excepție într-o vreme în care damele de familie bună nu aveau nicio treabă cu sporturile extreme. Elena Ghica (22 ianuarie 1828, București – 17 noiembrie 1888, Florența), este numele de naștere al ducesei Helena Koltsova-Massalskaya, scriitoare cunoscută sub pseudonimul Dora d'Istria.
A fost fiica marelui ban Mihail Ghica și nepoata domnitorului Grigore al IV-lea Ghica. A fost prima femeie care a escaladat vârful Moench din Alpii (4105m) elvetieni la 11 iunie 1855, după trei zile de expediție. Elena Ghica a escaladat și vârful Mont Blanc, la 1 iunie 1860. A călătorit mult prin Europa Occidentală, prin Balcani, sau în cele două Americi. A fost membră a multor Academii, societăți savante, institute, asociații din Grecia, Italia, Turcia, Franța, Austria sau Argentina.

După completarea studiilor, Elena Ghica se întoarce în România, în 1849, unde se căsătoreşte cu ducele rus Alexander Koltsov-Massalski. Locuieşte, pentru câţiva ani, în Rusia, la Sankt Petersburg, dar pleacă apoi în Europa Centrală, în Elveţia, din motive de sănătate. Călătoreşte mult în Grecia, Anatolia, Franţa, Irlanda şi Statele Unite. Ca scriitoare, a publicat numeroase lucrări care demonstrau nu numai expertiza sa în materie de limbi străine: italiană, germană, franceză, latină, greacă veche şi modernă, rusă şi albaneză, dar şi cunoştinţe aprofundate pe teme ştiinţifice, vederi liberale cu privire la anumite teme religioase şi politice, de asemenea elocvenţă şi talent în prezentarea şi argumentarea punctelor sale de vedere. Principalele intenţii ale scriitoarei erau de a apropia cultura occidentală de cea orientală şi pledarea pentru emanciparea femeii. Publică prima carte semnată Dora D’Istria în 1855, intitulată La vie monastique dans l’Église orientale („Viaţa monastică în Biserica de Răsărit”), în care susţine abolirea ordinelor monastice. Un an mai târziu, publică La Suisse allemande („Elveţia germană”), în care realizează o descriere a poporului elveţian. În tratatul Les Femmes en Orient („Femei în Orient”, 1859), scriitoarea pledează pentru emanciparea femeilor din Levant.

Totodată, în lucrarea Des femmes, par une femme („O femeie, despre femei”, 1869), D’Istria analizează problema statutului femeii comparând situaţia din Europa Latină cu cea din Germania şi încercând o susţinere a drepturilor egale între bărbaţi şi femei. O altă lucrare importantă a autoarei este Excursions en Roumellie et en Moree („Excursii în Rumelia şi Moreea”, 1863), în care discursul pleda pentru afirmarea unei similarităţi în rolul jucat de Grecia antică şi între cel al Germaniei în ceea ce priveşte spiritul civilizator. Între lucrările beletristice apărute sub semnătura D’Istria, se numără prozele scurte Au bord des lacs helvétiques („Navigând pe lacurile elveţiene”, 1861), Gli Albanesi in Rumenia („Albanezii din România„, 1873) – o istorie romanţată a familiei Ghica pe parcursul secolelor XVII-XIX, şi La poésie des Ottomans („Poezia otomanilor”, 1877). Elena Ghica a scris de asemenea numeroase lucrări de istorie literară, politică, reflecţii pe teme sociale, religioase şi artistice publicate în ziare internaționale. A fost, în acelaşi timp, pictoriţă, membră a Academiei Italiene şi cetăţean de onoare desemnat de parlamentului grecesc. 

Familia Ghica a mai avut, pe lângă Dora d’Istria, încă un explorator temerar, care a dat numele său unor peisaje spectaculoase din Africa. Dimitrie Ghica-Comănești (31 decembrie 1839 - 1923), cunoscut și sub numele de Ghika Comăneșteanu, a fost un jurist, doctor în drept, politician, aventurier, unul dintre cei mai faimoși exploratori români.

Descendent din Ghiculeștii moldoveni, a fost un iubitor al frumuseților naturii țării, pe care a cunoscut-o din copilărie și adolescență, străbătînd-o apoi repetat — în munți, cîmpie, Deltă — ca participant la acțiuni vînătorești de amploare, care l-au situat printre fruntașii cinegeticii românești din a doua jumătate a secolului trecut. A călătorit prin țări diferite țări europene, dar faima de explorator i-a adus-o expediția organizată în anii 1895—1896, împreună cu fiul său Nicolae Ghica-Comănești, în „cornul oriental al Africii", regiune ce cuprinde astăzi teritoriul Somaliei și sud-estul Etiopiei. Acțiunea s-a desfășurat sub impulsul a două motive: explorarea, în folosul științei românești, a unor teritorii necunoscute și curiozitatea cunoașterii faunei exotice.Traseul, pe un spațiu vast al continentului african, de la nord la sud, cu abateri către zonele vestice, a debutat în Anglia. Aici a fost pregătită expediția din punct de vedere material, prin cumpărarea alimentelor, îmbrăcămintei, armelor, corturilor, medicamentelor și aparaturii necesare. La Trieste (3 octombrie 1895) a avut loc îmbarcarea pe vaporul „Imperatrix" al companiei britanice Lloyd, cu destinația India. Navigînd pe Mediterană (Brindisi, insula Creta, Port Said) și traversând Canalul de Suez, românii au ajuns prin Marea Roșie în portul Aden.

După un scurt popas, au trecut dincolo de Bab el Mandeb, oprindu-se la Berbera (19 octombrie 1895), unde îi așteptau bagajele, cămilele, personalul caravanei și Eggc Nerlayo, conducătorul acesteia. Punându-se în mișcare, convoiul a părăsit Berbera la 22 octombrie 1895. A fost ajuns din urmă de prinții români și de șicarii (vînătorii principali) Gheli și Duale venind călări pe cai iuți crescuți în garnizoanele din India. Drumul s-a dovedit lung, greu, cu peripeții și a traversat regiunea Guban, situată între Golful Aden și munții Golis, Leferung, Hargeisa, râul Mandera, Udjiwadji, Buhalgașan, peste Harar, de-a lungul limitei nordice a platoului Haud, Jiga-Jiga, valea Jererului, Gaburo, rîul Dagato, Munții Djigo din ținutul Ogaden, trecătoarea Durdurului. La 21 decembrie 1895, după 61 de zile de la pornirea din Berbera, a fost atins Webi Shebeli („Fluviul leoparzilor"), pe care expediționarii l-au trecut la 26 decembrie într-un loc aflat aproape de vărsarea râului Madesso. Au mers, în continuare, mereu spre sud, încât, la 1 ianuarie 1896, au depășit limita atinsă de expediția condusă de Hoys, iar la 3 ianuarie au campat în pădurea ecuatorială de lângă localitatea Delni, punctul cel mai îndepărtat al itinerarului stabilit inițial. Ghica-Comăneșteanu, fiul său și cei doi șicari au coborât, însă, pentru vânarea unei girafe, și mai spre sud, până la un reper situat nu departe de întretăierea meridianului 43° est cu paralela 5° latitudine nordică. Locul acesta e situat pe o colină înaltă de peste 500 m. El a fost marcat ulterior, pe harta întocmită de Institutul cartografic din Gotha, cu numele de Lahovary. Întoarcerea la Hargeisa s-a făcut, pînă la „Fluviul leoparzilor", pe drumul cunoscut, iar de aici, peste platoul Haudului, printr-o zonă locuită de triburile somalilor din Ogaden. Românii s-au înapoiat la Berbera la data de 22 februarie 1896, după patru luni de marș prin ținuturi aride, timp în care s-au confruntat cu dificultăți ce li s-au părut adesea insurmontabile. Revenirea în țară a avut loc pe un traseu prin Aden, Cairo, Marea Mediterană, Marea Neagră, Constanța.

Expediția aceasta în „țara somalilor" s-a soldat cu trofee cinegetice demne de pasiunea celor doi vânători. S- a adunat un material bogat, cuprinzînd exemplare din 55 specii de plante, studiate mai tîrziu de G. Schweinfurt și G. Volkens, specialiști de renume. Multe dintre speciile colecționate de români nu mai fuseseră întâlnite, pînă atunci, de cercetătorii perimetrului geografic somalez. La propunerea botaniștilor germani, unui soi de plante necunoscute, o specie din familia Sclophularisceelor, distinsă prin mărimea și frumusețea florilor, i s-a dat numele de Ghikeea. De altfel și alte specii au primit denumiri românești. Cei doi exploratori nu s-au manifestat numai ca vânători și botaniști. În cele peste patru luni petrecute pe pământul african, ei au consemnat, de trei ori pe zi, date cu caracter meteorologic, au notat presiunea atmosferică, temperatura aerului, viteza vânturilor, au desenat profilul mai multor lanțuri de munți și au descris, din punct de vedere geografic și peisagistic, diferite regiuni.

Un savant german, profesorul dr. Philip Pauliscke, s-a ocupat de totalitatea releveelor expediției Ghika, le-a calculat și, pe baza lor, a întocmit o hartă la scara 1: 1000000 și un memoriu științific. El a arătat că deși expediția românească a avut un număr mare de predecesori în domeniul cartografiei Somaliei, abia acum s-a reușit să se realizeze o lucrare geografică importantă. Același savant a ținut să noteze: „Dimitrie și Nicolae Ghika înainte de a porni spre Africa au urmat cursuri de topografie și botanică pentru a putea fi astfel cât mai utili științei".

Documentatul studiu al lui Pauliscke, tradus de Ghica-Comăneșteanu. și publicat ca anexă la descrierea expediției, se încheia astfel: „În cunoștința împrejurării că sunt cei dintîi români care au întreprins o călătorie științifică în Africa, șefii acestei expediții erau conduși, în toate explorările și releveele lor topografice, de un entuziasm patriotic care i-a îndemnat să dea numiri românești la patru puncte mai marcante, nou descoperite sau explorate de ei. Trecătoarea peste Webi Shebeli (Fluviul leoparzilor), la est de gura Madesului și la sud de Sonmoretu, descoperită de exploratorii români, ca cea mai bună trecătoare, întrebuințată pînă astăzi de indigeni, a fost denumită, în onoarea prezenței celor doi Ghika pe malurile acestui fluviu, Vadul Ghika". Alături de Vadul Ghika și Culmea Lahovary, au mai fost consemnate și alte denumiri românești. De remarcat că, în timpul expediției africane, Nicolae Ghika-Comănești a urcat, în chip de alpinist, muntele înalt de 1371 m, căruia i-a dat numele primului rege al României.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro