Emil Racoviță, primul român care a ajuns în Antarctica, a pus piatra de temelie a ştiinţei care studiază fauna şi flora peşterilor. În 1920, când această ştiinţă se cristalizase pe deplin, tot Emil Racoviţă a întemeiat, la Cluj, cel dintâi Institut de Speologie din lume, adevărat centru al cercetărilor biospeologice mondiale. Visele sale şi spiritul său de aventură l-au purtat în Insulele Baleare şi Caraibe, America Latină şi în diferite colțuri din Europa. Doctor al Facultăţii de Ştiinţe din Soborna, a semnat, în 1907, actul de naştere a biospeologiei, definită de el ca ştiinţă a formelor de viaţă din mediul subteran, prin publicarea studiului „Essai sur les problémes biospéologiques“.
Emil Racoviţă a participat la explorarea Antarcticii, a fondat ştiinţa numită biospeologie şi a creat primul Institut de Speologie din lume. ARistocratul cu origini ilustre a murit însă, după cel de-Al Doilea Război Mondial, la Cluj, în frig şi sărăcie...

Una dintre cele mai interesante figuri din istoria ştiinţei româneşti este cea a Prinţului(!) Emil Racoviţă. Descendent al unei familii princiare care a dat o serie de domnitori Moldovei, Prinţul Emil Racoviţă a devenit unul dintre cei mai respectaţi savanţi din lume. El a participat, în calitate de naturalist, la una dintre cele mai rodnice expediţii ştiinţifice în Antarctica şi a fondat ştiinţa numită biospeologie. După decenii petrecute în Franţa, el s-a întors în România şi a fondat la Cluj, în anul 1920, primul Institut de Speologie din lume. În perioada interbelică, Emil Racoviţă a fost senator al României, preşedinte al Academiei Române şi rector al Universităţii din Cluj. Marele savant a plecat la Timişoara în anul 1940, după ce Transilvania de Nord a fost ocupată de Ungaria horthystă. Emil Racoviţă a revenit apoi la Cluj, unde a murit, la 79 de ani, în condiții umilitoare.
Prinţul s-a născut în Iaşi, în anul 1868, adică la nouă ani după Unirea Principatelor Române. Emil Racoviţă şi-a petrecut copilăria la moşia străbunilor săi, din Şurăneşti, judeţul Vaslui. Este vorba de aceeaşi moşie pe care el o va împărţi, mai târziu, ţăranilor, înainte de reforma agrară care i-a expropriat pe marii latifundiari din România. Emil Racoviţă a fost dat la şcoală la Iaşi, unde l-a avut ca învăţător pe Ion Creangă, iar apoi, ca profesor, pe Grigore Cobălcescu. Micul prinţ l-a îndrăgit atât de tare pe profesorul său încât, la două decenii după terminarea şcolii din Iaşi, Emil Racoviţă avea să boteze una dintre insulele descoperite în Ţara de Foc cu numele de Insula Cobălcescu. Prinţul a fost trimis, în tradiţia familiei, pentru a studia Dreptul la Paris, la Universitatea Sorbona. În paralel, Emil Racoviţă a audiat şi cursurile Şcolii de Antropologie. După ce şi-a luat licenţa în Drept, Emil Racoviţă s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Sorbona, apoi, după finalizarea studiilor, prinţul român a început să lucreze în domeniul oceanografiei, în laboratoarele Arago din Banyuls sur Mer. Pentru a studia mai bine viaţa subacvatică, Emil Racoviţă s-a specializat şi a devenit scafandru.
Emil Racoviţă a decis însă să părăsească viaţa confortabilă din laboratorul francez pentru a se alătura expediţiei ştiinţifice belgiene în Antarctica, în anul 1897, în calitate de naturalist. Expediţia „Belgica" era condusă de Adrien de Gerlache. Emil Racoviţă a strâns un mare număr de obiecte care i-au servit drept material în cercetările ştiinţifice. Rezultatele ştiinţifice ale cercetărilor realizate de Emil Racoviţă au fost publicate în 60 de volume. Cantitatea de informaţie obţinută de savantul român era mai mare decât cea adunată în toate expediţiile precedente la un loc. Întoarcerea lui Emil Racoviţă a fost una triumfală în Franţa. În anul 1900, savantul român a devenit director-adjunct al Laboratorului Oceanografic Arago. Însă, treptat, Emil Racoviţă avea să renunţe la studiul oceanografiei şi să se dedice noii ştiinţe, biospeologia, pe care a fondat-o oficial în anul 1907, după ce studiase mai multe peşteri inundate.
Este recomandat (1897) să participe ca naturalist al Expediţiei antarctice belgiene (1897-1899) la bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache. Această expediţie, care porneşte din Anvers la 10 august 1897, avea un caracter internaţional, pe lângă belgieni, la ea participând şi norvegianul Roald Amundsen ca ofiţer secund, medicul american Frederick Cook, meterologul polonez Antoine Dobrowolski şi geologul Henryk Arctowski.
Cu prilejul escalelor făcute în Chile şi pe ţărmurile strâmtorii Magellan, efectuează cercetări complexe şi asupra florei şi faunei. În apropierea Ţării Palmer din Antarctica, expediţionarii descoperă o strâmtoare care a primit numele navei „Belgica” şi câteva insule (una numită de Racoviţă Insula Cobălcescu). Expediţia mai înscrie pe harta încă incompletă a Antarcticii şi insula Wiencke şi Ţara lui Danco, după numele celor doi membrii ai expediţiei care au pierit în această călătorie.
În perioada când „Belgica” a fost prizoniera gheţurilor (martie 1898 – februarie 1899) naturalistul expediţiei, împreună cu ceilalţi oameni de ştiinţă, au înteprins numeroase observaţii şi cercetări ştiinţifice. Materialul adunat a constituit obiectul unui număr de 60 volume publicate, reprezentând o contribuţie ştiinţifică mai mare decât a tuturor expediţiilor antarctice anterioare luate la un loc.
Savantul român a înteprins un studiu aprofundat asupra vieţii balenelor, pinguinilor şi altor păsări antarctice, care i-a adus o reputaţie bine meritată.
Cueva del Drach era deja o vedetă turistică a insulei spaniole Mallorca atunci când Emil Racoviță a venit s-o viziteze. Dar cum un adevărat cercetător nu e niciodată în vacanță, în timp ce plutea cu lotca pe Lacul Martel, Racoviță, în loc să admire mirificele bolți, iscodea adâncul apei.
Deodată, a zărit un crustaceu, un fel de garid alb, depigmentat și orb. Pentru crustaceu, aceasta întâlnire s-a sfârșit prost, într-una din sticluțele cu formol ale naturalistului. Dar pentru lumea științifică ea a fost bogata în consecințe. Ajuns acasă, la Laboratorul Arago, de la Banyuls-sur-Mer, pe malul Mediteranei, unde era subdirector, Racoviță și-a dat seama că micul crustaceu era o specie nouă (pe care a botezat-o Typhlocirolana moraguesi). Dar, mai ales, a observat că strania viețuitoare prezenta caractere primitive, ancestrale, care o făceau să fie net diferită de rudele sale care trăiesc la lumina soarelui.
Deşi, în Franţa, savantul român Emil Racoviţă ajunsese să fie unul dintre cei mai apreciaţi oameni de ştiinţă, el a decis să se întoarcă, împreună cu familia sa, în ţară, după Marea Unire a Transilvaniei cu România, din anul 1918. Fostul său discipol, profesorul Iosif Viehmann, spune că Emil Racoviţă a fost chemat insistent să ocupe un post de profesor la nou-înfiinţata Universitate a Daciei Superioare din Cluj, fondată de autorităţile române după ce corpul academic al fostei Universităţi austro-ungare „Franz Josef” a refuzat să lucreze pentru statul român. Printre cei care l-au chemat pe Emil Racoviţă să lucreze la Universitatea din Cluj se numără Onisifor Ghibu şi Sextil Puşcariu. „Emil Racoviţă s-a hotărât cu greu să se întoarcă în ţară. Vă daţi seama, în Franţa era stabilit de o perioadă atât de lungă. Însă, atunci când a acceptat să discute mai serios despre întoarcerea în ţară, el a pus o condiţie: să poată să îşi continue activitatea ştiinţifică la un nivel înalt", a spus Iosif Viehmann, fostul asistent al lui Emil Racoviţă. Savantul român nu a venit singur la Cluj, ci a adus o adevărată echipă de savanţi. Din aceasta făceau parte francezii Jules Guiart şi Rene Janel, dar şi elveţianul Alfred Chapuis. De altfel, ultimul era unul dintre cei mai buni prieteni ai savantului român. Alfred Chapuis a devenit şi consul al Elveţiei la Cluj. Cu ajutorul acestor savanţi, Emil Racoviţă a fondat primul institut de speologie din lume, în anul 1920. Alfred Chapuis a devenit director adjunct al institutului. Echipa de savanţi condusă de Emil Racoviţă s-a ocupat, pe lângă pregătirea tinerilor studenţi de la Universitatea din Cluj, de program intens de explorare şi de cercetare a peşterilor din Munţii Apuseni. Acolo, ei au descifrat cele mai importante dintre tainele unei lumi subterane despre care savanţii nu ştiau aproape nimic. (www.romaniatv.net)
Emil Racoviță (10 august 1868, Iași – d. 17 noiembrie 1947, Cluj) a fost un savant, explorator, speolog și biolog român, considerat fondatorul biospeologiei (studiul faunei din subteran - peșteri și pânze freaticede apă). A fost ales academician în 1920 și a fost președinte al Academiei Române în perioada 1926 - 1929.
Emil Racoviță s-a născut la Iași în 1868. Tatăl său, Gheorghe Racoviță (1839-1913), era magistrat și membru fondator al societății literare Junimea și se trăgea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, iar mama sa, Eufrosina Al. Racoviță (născută Stamatopol) era o talentată pianistă. A avut un frate, Alexandru Racoviță și o soră, Margareta Racoviță.
Emil Racoviță și-a petrecut copilăria la Șurănești, la moșia familiei. Și-a început educația la Iași, ca elev al lui Ion Creangă și mai târziu al lui Grigore Cobălcescu, continuând apoi la liceul „Institutele Unite”. Fostul elev al geologului Grigore Cobălcescu studiază la Facultatea de Drept din Paris, după dorința tatălui său, dar audiază concomitent și cursurile Școlii de Antropologie. După obținerea cu succes a licenței în drept, se înscrie și la Facultatea de Științe din Universitatea Sorbona, Paris, după absolvirea căreia (1891) lucrează la laboratoarele Arago în cadrul stațiunii de biologie marină de la Banyuls-sur-Mer, unde efectuează o serie de scufundări la adâncimea de 10 m cu un echipament clasic Siebe-Gorman, pentru a studia viața subacvatică. Prezintă teza de doctorat în 1896 cu subiectul Le lobe céphalique et l'encéphale des annélides polychètes.
La vârsta de numai 25 de ani este ales membru al Societății Zoologice din Franța. Este recomandat (1897) să participe ca naturalist al Expediției antarctice belgiene (1897-1899) la bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache. Această expediție, care pornește din Anvers la 10 august 1897, avea un caracter internațional, pe lângă belgieni, la ea participând și norvegianul Roald Amundsen ca ofițer secund, medicul american Frederick Cook, meteorologul polonez Antoine Dobrowolski și geologul Henryk Arctowski.
Cu prilejul escalelor făcute în Chile și pe țărmurile Strâmtorii Magellan, efectuează cercetări complexe asupra florei și faunei. În apropierea Țării Palmer din Antarctida, expediționarii descoperă o strâmtoare care a primit numele navei „Belgica” și câteva insule (una numită de Racoviță Insula Cobălcescu). Expediția mai înscrie pe harta încă incompletă a Antarcticii și Insula Wiencke și Țara lui Danco, după numele celor doi membri ai expediției care au pierit în această călătorie.
În perioada când Belgica a fost prizoniera ghețurilor (martie 1898 - februarie 1899), naturalistul expediției, împreună cu ceilalți oameni de știință, au întreprins numeroase observații și cercetări științifice. Materialul adunat a constituit obiectul unui număr de 60 volume publicate, reprezentând o contribuție științifică mai mare decât a tuturor expedițiilor antarctice anterioare luate la un loc. Savantul român a întreprins un studiu aprofundat asupra vieții balenelor, pinguinilor și a unor păsări antarctice, care i-a adus o reputație bine meritată.
În 1920 ,a fost invitat ca profesor la Facultatea de Științe a Universității din Cluj, unde a înființat primul institut de biospeologiedin lume.
A fost căsătorit cu Hélène Boucard și a avut trei copii, Renée Racoviță (n. 1908), Ion Racoviță (1909-1938) și Andrei Racoviță (n. 1911).
Cele 1.300 de exemplare din flora și fauna regiunilor cercetate adunate de Racoviță au fost studiate de numeroși cercetători, care au descris sute de forme necunoscute până atunci în lumea vegetală și animală. La întoarcere a publicat o lucrare importantă despre Cetacee, în special balene.
În 1900, devine director-adjunct al Laboratorului Oceanologic „Arago” din Banyuls-sur-Mer, Franța.
Ca urmare a descoperirii unor noi specii de crustacee în peștera Cueva del Drach din Mallorca, vizitată în 1904, domeniul îl fascinează și renunță la cercetarea în oceanologie pentru a se dedica ecosistemelor subterane. La intrarea în oraș există o statuie a lui Emil Racoviță.
În 1907, va publica „Essai sur les problemes biospeologiques”, prima lucrare importantă dedicată biospeologiei din lume. După aceea, va iniția un program internațional de cercetare numit „Biospeologica”, care să studieze fauna peșterilor, la început ca o activitate privată, dar în 1920, înființează la Cluj primul Institut Speologic din lume. Pe lângă numeroși cercetători români, Racoviță aduce la Cluj și o echipă de prieteni biologi de renume, doi francezi (Jules Guiart, René Jeannel) și un elvețian (Alfred Chappuis).
Ideea lui Emil Racoviță de a se organiza o instituție de stat pentru un turism care să respecte natura, se materializează în anul 1926 când fondează Oficiul Național de Turism (ONT), oficializat la 4 ianuarie 1936 prin decret regal.
Între timp, scrie de asemenea un tratat evoluționist, cu anumite abordări originale asupra subiectului.
În august 1940, prin Dictatul de la Viena, Clujul a devenit parte a Ungariei, iar Emil Racoviță se va muta la Timișoara, în timp ce Institutul Speologic va fi condus de prietenul său elvețian (deci neutru) Alfred Chappuis. După reîntoarcerea nordului Transilvaniei ca teritoriu al României, se va întoarce la Cluj, dorind să reorganizeze institutul, dar va muri înainte de a termina aceasta, la vârsta de 79 de ani.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro