„În spaţiul românesc – ca şi în toată Europa –, hanul este o autentică instituţie premodernă (preponderent medievală). Pe drumurile comerciale, la intrarea şi la ieşirea din târguri, hanul e un reper pentru toţi. Cu o pivniţă încăpătoare sub nivelul solului (în care la început de februarie se aduceau blocuri de gheaţă ce rezistau, învelite în paie, pînă prin iulie!), cu o sală mare de mese plus acareturi, bucătării şi grajduri pe pământul bătătorit (şi amestecat cu pleavă de grâu) ce funcţiona ca podea, cu o duzină de camere de dormit la etaj, cu mese de lemn, grătare, adăpătoare pentru cai şi pomi bătrîni în curte, cu tacâmuri din lemn şi cu veselă de pămînt ars, hanul românesc rămâne una dintre moştenirile istorice – aş spune – iremediabil pierdute”, constată nostalgic istoricul Adrian Cioroianu.

„Azi, hanul lui Manuc, din Bucureşti, sau hanul Ancuţei, de pe şoseaua ce leagă Suceava de Iaşi, sunt ersatz-uri drăguţe şi frecventabile, desigur – dar care nu mai oferă imaginea fidelă a hanurilor de altădată. La începutul secolului al XIX-lea se producea mutaţia: cârciumile din tîrguri încep să fure din clienţii hanurilor. Mai uşor de gestionat decât un han, cârciuma este locul de întâlnire al oamenilor care (teoretic) la noapte vor dormi acasă. Cârciuma nu este doar altceva decât un han – ci şi altfel: ele apar atât în târguri, cât şi în sate; apar pe drumurile principale, dar şi prin mahalalele desfundate. În teritoriile româneşti, cârciuma evoluată – precursoarea restaurantelor de azi – se dezvoltă treptat după un model central-european. Vinul – care era carburantul principal al hanurilor în epoca medievală – este concurat, treptat, de rachia de prune, de fructe sau de struguri (raki este un cuvânt turcesc, balcanic; rachiul nostru de boască de struguri este cu totul similar grappei italiene) şi mai ales de berea va răzbate tot mai mult dinspre Europa Centrală (statele germane şi Cehia, mai ales). Cârciuma are nevoie de un spaţiu mult mai mic decât un han – un parter de casă e suficient, iar dacă există o curte sau o ieşire la stradă, cât să pui cîteva mese, cu atât mai bine. Aşadar: în măsura în care hanul este locul de întâlnire din epoca târgurilor premoderne, cârciuma este reperul urbanităţii incipiente, al bulevardului incipient dar şi al mahalalei de la periferie. Meniul se schimbă: tăria (cinzeaca de rachiu = 50 mililitri de alcool de fructe) şi berea în pahare de sticlă concurează vinul în vase de lut de odinioară; în locul fripturilor din hanuri, în cârciumă apar mezelurile (după reţetar central-european). Spre deosebire de han, la cârciumă nu mai vii (şi nu mai pleci) cu calul şi nu mai ajungi să dormi (decât, eventual, cu capul pe masă)…”
Primele locuri de popas, amenajate pentru distracţia şi odihna călătorilor, au apărut în preajma târgurilor, unde îşi desfăceau negustorii mărfurile, În astfel de aşezăminte, aceştia se puteau odihni, mânca şi spăla, dar mai ales îşi puteau adăposti mărfurile pe timp de noapte, respectivele lăcaşuri fiind, de obicei, înconjurate de ziduri şi prevăzute cu porţi. Cele mai multe dintre ele dispuneau atât de magazii pentru depozitarea mărfurilor, cât şi de grajduri pentru animale de povară. Aceste popasuri au continuat să se dezvolte, cunoscând o creştere deosebită în Evul Mediu când nu numai hanurile îi primeau pe călători, ci şi mănăstirile îi ospătau cu generozitate. La finele secolului al XIX-lea, deci în plină epocă a dispariţiei lor, numai în Focşani erau cunoscute, nici mai mult, nici mai puţin, decât 21 de astfel de aşezăminte, la care se adăugau şi câteva hoteluri precum Hotelul Pompic, Caramlău, sau Cimbru. Dintre hanuri mai cunoscute erau Hanul Pastia, Hanul Ridichi, Hanul Bălan, Hanul Crângu, Hanul Romaşcanu, Hanul Pisaltu Tache, Hanul Bene şi Hanul Stamatin. Mai funcţionau la vremea aceea Hanul Preotul Carp, Hanul Barca, Hanul Borcan, Hanul Dascălu Stefanache, Hanul Niţă Dinu, Hanul Pantazi Mănăilă, Hanul Sava Neagu, Hanul Mândrilă, Hanul Zaharia Ion, Hanul Rălescu, Hanul Daniel Şandor, Hanul Gheorghiu şi Hanul Ghiţă Constantin. O parte din aceste hanuri erau negustoreşti, iar celelalte erau hanuri boiereşti. Chiar şi mânăstirile aveau hanuri împrăştiate prin oraş, cum erau stabilimentele mănăstirilor Vărzăreşti, Dălhăuţi ori Sfântul Ioan. Secolul al XIX-lea este, deci, momentul declinului acestor hanuri, când cârciumile din târguri încep să fure din clienţii vechilor localuri.
Adevărate cetăţi militare, hanurile bucureştene de demult găzduiau mai ales negustorii care căutau sălaş și protecție pentru ei şi pentru mărfurile lor.
Cei mai vechi negustori bucureşteni erau rachierii. Cum oraşul de pe Dâmboviţa avea pe dealurile din preajmă numeroase vii dar şi livezi cu pomi fructiferi, se spune că nu exista uliţă care să nu aibă o cârciumă sau o pivniţă. Băcanii erau şi ei la mare căutare. Aduceau fel de fel de produse de peste Dunăre şi, în plus, vindeau şi articole de drogherie, farmacie şi cărţi, aduse tocmai de la Viena. Băcanii îmbiau muşteriii cu felurite mirodenii, untdelemn, măsline, portocale sau lămâi. În secolul al XVIII-lea măcelarii – numiţi şi casapi – aveau prăvălii numite „scaune de carne” şi puteau fi găsiţi în preajma Mânăstirii Colţea, în apropierea bisericii din spatele actualului spital, numită Scaune Vechi. Zarafii au avut şi ei un rol important în viaţa locuitorilor Bucureştilor, în mod special în perioada 1750-1850, însă negoţul de bani a apărut timpuriu, ca o necesitate a comerţului de pe aceste meleaguri, unde circulau numeroase monede de aur şi argint, întrucât, o sumedenie de negustori străini vindeau şi cumpărau mărfuri. Cei mai pricepuţi zarafi erau grecii, evreii şi armenii. De obicei, micii zarafi mergeau cu un galantar în inima târgului şi făceau schimbul de bani acelora care aveau nevoie. Zarafii mari aveau cantoane în marile hanuri. Să nu uităm însă că, un mare rol în neguţătoria secolelor XVII şi XVIII l-a avut cel cu ţesături şi galanterie, breslaşii cei mai avuţi şi mai bine organizaţi fiind lipscanii, mătăsarii, bogasierii – care vindeau pânzeturi şi mătăsuri colorate aduse – dar şi... mărgelarii. „Meşteşugurile şi negoţul bucureştean au găsit foarte mare sprijin în isnafuri şi bresle. Acestea erau organizaţii meşteşugăreşti şi negustoreşti, create pe principiul specificului muncii din care făceau parte meşteşugarii şi neguţătorii ce îndeplineau anumite condiţii. Conducerea breslei era încredinţată unui staroste, un breslaş mai în vârstă, fruntaş în meseria lui, care se bucura de încrederea domniei, ajutat de un vătaf şi de un consiliu de breslaşi. Starostele şi consiliul respective aveau anumite privilegii şi erau judecători în toate pricinile iscate între breslaşi”, subliniază George Potra în volumul Istoricul hanurilor bucureştene, de la care aflăm că între 1788 şi 1800 Bucureştii aveau peste 50 de bresle, dintre care 18 erau negustoreşti.
Aflat pe drumul dintre Dunăre şi munţi, oraşul de pe Dâmboviţa înfiinţează o vamă în momentul în care urbea ajunge scaun de domnie. Aşa se face că marii negustori care aduceau mărfuri de la Viena, Lipsca (Leipzig), Gabrovo, Adrianopole dar şi din Rusia ori Polonia, erau vămuiţi la Bucureşti. O dată intrate în oraş, carele mari, trase de câte şase sau opt cai, acoperite cu coviltir, se opreau în locurile special amenajate în jurul târgurilor, pentru a plăti taxele. Din 1778, carvasaraua s-a mutat în Hanul Colţei. Cum oraşul s-a mărit, au apărut noi pieţe de desfacere: Traian, Matache Măcelaru, Moşilor şi altele, mai mici, iar negoţul şi meşteşugurile au fost la tot mai mare căutare. Cei care aduceau mărfuri de la Viena, Lipsca, Veneţia şi din alte centre renumite ale vremii, aveau nevoie de găzduire dar şi de pivniţe în care mărfurile lor să fie în siguranţă. Aşa au apărut hanurile cu un rol extrem de important în dezvoltarea oraşului. „Construcţii solide de cărămidă cu mortar de var cald, impunătoare şi masive, cu ziduri groase ce se reazimă pe contraforturi puternice, cu porţi grele de stejar ferecate în fier, hanurile ridicate în preajma anului 1700 păreau mai degrabă cetăţi militare (...) Constructorii lor, fără să fie neguţători, cum au fost Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, au voit să facă din ele un adăpost sigur împotriva hoţilor de tot felul, dar n-au izbutit să le ferească de incendii şi cutremure”, spune George Potra. Hanurile erau „împărţite” pe categorii. Cele construite în apropierea târgurilor erau domneşti, mănăstireşti şi bisericeşti, boiereşti şi neguţătoreşti, dar existau şi alte tipuri de hanuri, de mahala, periferice, risipite pe tot cuprinsul urbei, unde cei aflaţi în tranzit găseau o odaie de dormit, o cârciumă şi o curte largă în care puteau să tragă carele cu marfă ţărănească.
Noul Pod al Calicilor/Craiovei/Rahovei, conform hărții din 1770 (considerată cel mai vechi document cartografic al Bucureștilor și în care Podul Calicilor apărea notat „Podul Caliței”), pornea de la „poarta de sus" a Curţii Domneşti, poartă căreia Şerban Cantacuzino îi construise un turn semeţ, distrus de cutremurul din 31 mai 1738, și se sfârșea cam pe locul unde azi începe actuala Șosea a Alexandriei. În zona riverană Dâmboviței, turnul prăbușit la cutremur a fost înlocuit cu un foișor de foc vopsit în roșu, care, la 1799, a fost dărâmat de marele ban Radu Golescu, care a clădit acolo Hanul Roşu, numele fiind împrumutat de la culoarea construcției de dinainte. (În vremea ciumei şi holerei din 1831, în acest han a fost cantonat cel dintâi regiment de infanterie al Armatei române!). Alături, Nicolae Trăsnea, epitropul de la Sfântul Pantelimon, ridică o baie publică, însă ambele construcții se prăbușesc după cutremurul din 1847. Se pare, totuși, că locația hanului era una mult prea profitabilă ca să fie abandonată, așa că un alt Han Roșu apare imediat acolo, lângă el ridicându-se și un al doilea hotel popular, Hanul Verde, în care a locuit până în anul 1867 pictorul şi fotograful Carol Popp de Szathmari, cel care a imortalizat în imagini plastice („dagherotipuri”) o serie impresionantă de clădiri și panorame stradale ale orașului. Hanul Golescu, rebotezat Hanul Garni şi, din 1863, Hotel Nierescher, a confirmat axioma rentabilității, fiind demolat abia în 1984. Despre acest han, un călător german, W.Derblich, spunea în 1859 că în el se desfășura un comerț „pestriț și vioi”, cu vreo 50 de negustorași trebăluind pe-acolo. Hanul Golescu era unul dintre cele șapte mari hanuri fără biserici. Pe la 1870, dintr-una din prăvăliile sale, se răspândeau prin mahalalele din jur salepgiii, care vindeau o băutură preparată din salep (praf de amidon extras din tuberculii uscați ai unor specii de orhidee), miere și apă.
Iar pe amplasamentul „Băii Sfântul Pantelimon” s-a ridicat o construcţie care există şi astăzi şi care a adăpostit de-a lungul vremii cazinouri şi restaurante, perpetuând dualismul Sacru-Profan care a reprezentat combustia internă, adesea contradictorie, ce a pus dintotdeauna în mișcare mașinăria Orașului. De altfel, încă din 1856, și la parterul Hanului Roșu se afla un cazinou, frecventat mai cu seamă de tagma ofițerească. Hanul este marcat explicit și în planul orașului desenat, publicat în 1891, de faimosul ofițer Papazoglu (nume ortografiat inițial „Pappasoglu”), cel care, anterior, realizase cu succes și primul Atlas geografic şi statistic al României (1864). Cel mai important element istoric legat de Hanul Roșu este, însă, reprezentat de faptul că, sosit la București în 1859, pentru a-și prelua noile atribuțiuni conferite de dubla alegere ca domn al Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza locuiește mai întâi aici, nu în vreo reședință oficială...
Despre Manuc și Hanul cu Tei a auzit toată lumea. Poate și despre Hanul Gabroveni sau Kretzulescu. Dar Bucureștii secolelor XVIII-XIX aveau, pe lângă nenumărate biserici, aproape la fel de multe hanuri. O mulțime! Atât în centru, cât și la periferie. Iată câteva nume pitorești: Hanul lui Băltărețu, Hanul Câmpineancii, Hanul Cișmeaua Roșie, Hanul Colței, Hanul lui (În)Jugă-Urs, Hanul Grecilor, Hanul Roșu, Hanul Galben, Hanul Verde, Hanul Piteșteanului, Hanul Pescarului, Hanul Urlă-n sus (!).
Cuvântul „han” provine se pare din limba turcă, însemnând birt sau casă unde călătorii primeau găzduire și mâncare în schimbul unei sume de bani. Acest tip de clădire are origini destul de vechi, fiind întâlnit aproape în toate orașele balcanice. George Potra făcea la 1943 o descriere generală a hanurilor, pornind de la documentele și mărturiile din secolele trecute: „Hanurile erau niște construcțiuni mari, de lemn la început, care serveau ca depozite pentru mărfurile neguțătorilor și ca locuințe pentru cei veniți din altă parte. Mai târziu, aproape toate hanurile aveau înfățișarea următoare: la mijloc o curte mare împrejmuită de jur împrejur de ziduri înalte și groase ce serveau pentru apărarea hanului. Aveau numai o singură intrare și ieșire care în timpul nopții era închisă printr-o mare ușă de stejar, ferecată, ca să opuie o cât mai mare rezistență în caz de primejdie”.
Exista și o ierarhie a hanurilor bucureștene, acestea fiind împărțite de istoricul George Potra în trei categorii: 1. hanurile de rangul întâi, construite de domnitori, erau ansamblurile arhitecturale cele mai ample, având de multe ori, în centrul lor, o biserică; 2. hanurile de rangul al doilea erau cele construite de boieri sau de neguțători, fiind de dimensiuni ceva mai mici, fără biserică; aveau în schimb mai multe prăvălii orientate spre curtea interioară. Abia târziu, în secolul al XIX-lea, acesteau au început să fie orientate spre ulițe, întârzierea cu care se deschid spre stradă explicându-se prin nesiguranța generală din timpurile mai vechi; 3. hanuri de rangul al treilea sau mărginașe, de fapt niște cârciumi mai mari împrejmuite de un zid, care aveau și câteva camere în care călătorii se puteau odihni. Ele se aflau la marginea Bucureștilor și a orașelor în genere, în preajma principalelor drumuri de acces, fiind vizitate îndeosebi de țăranii veniți în capitală cu treburi și negoțuri.
De multe ori proprietarii erau mai legendari decât locurile în sine. Un exemplu: Hanul lui Jugă-urs sau Înjugăurs, situat de Ionnescu-Gion în spatele spitalului Colțea, iar de George D. Florescu undeva în Mahalaua Batiștei. Proprietarul său era Dumitrache Sărățeanu-Înjugăurs, iar tatăl acestuia, spune legenda, ar fi fost cogeamite om, de o forță nemaipomenită, care ar fi prins odată, de unul singur, cinci tâlhari. Aflând la un moment dat că un car de lemne trimis de el dinspre pădure spre moșie ar fi fost atacat de un urs, s-a dus la fața locului și se spune că, la întoarcere, la carul de lemne ar fi fost înjugat, alături de boul rămas, însuși ursul.
Frederich Bossel, proprietarul Hanului Bossel, care se afla vis-a-vis de actualul Palat al Telefoanelor, era cunoscut la jumătatea secolului al XIX-lea pentru balurile și „picnicurile” sale. Iată cum își anunța Bossel petrecerile în presa vremii : „Subsemnatul are cinstea să facă cunoscut înaltei nobilimi și cinstitului public că, cu înalta voie a stăpânirii, va da în cursul Carnavalului viitor, anul 1849, baluri mascate de două ori pe săptămână, Dumineca și Joia, precum și mai multe picnicuri”. Pe Podul Mogoşoaiei, încă de la începutul veacului al XVlI-lea, boierii cei mari ai Ţării Româneşti se întrecură în a-şi zidi case mari şi, după gustul vremii, arătoase. Între ei, un loc de seamă il ocupau Ghiculeştii, care au dat ţării nenumăraţi şi luminaţi voievozi. O parte dintre proprietăţile lor se înşirau de la strada Edgar Quinet de astăzi până la strada Regală. Impresionau prin dimensiunile lor palatele lui Scarlat Ghica şi Tache Ghica, ultimul prefăcut mai târziu în Hotelul Charles Brofft şi apoi în Hotel Continental. „La 1839,” povesteşte Gheorghe Crutzescu, „partea de miazănoapte a palatului lui Ghica a fost cumpărată, la mezat, de un tapiţer sas, anume Friedrich Bossel, care fie că doar repară, fie că zidi din temelie lungul şir de case cu un etaj cunoscut, până la sfârşitul veacului, sub numele de casa Bossel. Zece ani după cumpărare, sasul deschidea în catul de sus o sală de bal şi de teatru, care, timp de treizeci de ani, mai ales după sfârşitul Sălii Momolo, a adăpostit balurile cele mai nobile si singurele spectacole din Bucureşti, ca cele de la Teatrul Naţional după 1853”. Sala avea 330 de staluri şi 22 de loji, plus o mică galerie pentru amatorii de teatru nevoiaşi. Aici a debutat, în seara zilei de 5 august 1850, Matei Millo în Coana Chiriţa. Spectacolul a trebuit să fie repetat de trei ori într-o zi! „Jucă apoi”, ne spune Constantin Ollănescu, „Baba Hârca cu un succes nebun, care desfundă mahalalele şi făcu, zile după zile şi seri după seri, să curgă lumea la poarta Teatrului. Vestea despre Millo luase într-atât proporţiile unui eveniment, că veneau boierii de pe la moşii să-l vază jucând şi chiar Vodă Ştirbei cu Doamna se coborî de două ori de la Câmpina, într-adins pentru a se duce la teatru". Carol Szathmari, care între anii 1847-1856 şi-a avut atelierul fotografic la Hanul Bossel, în prăvălia din colţul nordic, l-a fotografiat - pe la 1864 - pe marele actor în diverse roluri interpretate pe scena care concura Teatrul Mare de peste drum.
„Arta teatrală se pare că trece prin stomah, la fel ca toate celelalte arte, căci un bucătar al Măriei Sale Grigore Ghica Vodă, Geronimo Cardini, împământenit sub numele de Momolo, a ridicat în Bucuresci prima şandrama de chirpici, căptuşită cu scânduri, ce s-a chemat sală de teatru. Dar la Sala Momolo se produceau numai trupele venetice intinerante, elevii Societăţii Filarmonice aveau popreală de la stăpânire spre nestricarea minţilor prostimii, şi numai perfidia tânărului Costache Caragiale a înlăturat opreliştea pusă propăşirii limbii româneşti. Se pregătea spectacolul de gală cu «Lucia di Lamermoor», cu trupa italiană a celebrului Riciardi, tenor imperial. Şi conu Costache, în ajunul reprezentaţiei, cu ultimii săi bani, îl invită la masă, şi italianului tenor i s-au înşirat: zacuscă rusească, salată de ţâri de Chios, licurimi săraţi şi sardele cu ardei iuţi, şi totul spre alunecare ajutat de vinul alb al Drăgăşanilor. A doua zi, desigur, italianul îşi pierduse vocea sa de aur în balta Drăgăşanilor, iar bătrânul Momolo se dădea cu capul de toţi pereţii hardughiei. Şi atunci salvatorul, conu Costache Caragiale şi-a oferit trupa sa de amatori, şi au jucat cu multă aplecare în limba română scenetul «O bună educaţie», încât sala a fost cuprinsă de fiorul sfânt al artei, şi chiar Măria Sa Bibescu Vodă a dăruit infamului înşelător 5.000 lei, distincţie de merit” – povestește Aurora Nicolau, cea cunoscută și drept „Kera Calița”.
Orchestra lui Marinică, posibil și Ochi Albi, muzica militară sub bagheta lui Kratochwil, spectacolele teatrale cu „Hamlet” și „Fata lui Madame Angot”, cântăreața franceză de operetă Madame Keller, scamatorul Rodolfo și frumoasa Albina din Rhona, distinsul flautist Humpf, Apollinaire de Kontzky, „prima vioară solo a împăratului Rusiei”, toate aceste numere fermecătoare la lumina torțelor din cele 22 de loji, 330 locuri în stal sau din fundul balconului de galerie au săpat în piatră izul Bucureștiului de la Hanul Bossel, se arată în Tainica inimă a Bucurescilor.
Era o perioadă efervescentă pentru Friedrich Bossel, pozitiv accentuată de trecerea armatei lui Coronini prin Bucureşti, constată istoricul Emanuel Bădescu. A înfiinţat Societatea Liedertafel, a construit Pasajul Român, inaugurat în iunie 1859, a obţinut pentru comunitatea de limbă germană şi idiş mahalalele Izvor şi Manea Brutaru, a cumpărat moşia Băicoi din Prahova, a devenit membru fondator al Societăţii de Tragere la Semn, pentru care a amenajat un poligon lângă biserica numită Cuibul cu Barză, în fosta grădină Manu. În doar două decenii, un simplu dar foarte capabil tapiţer ajunsese să joace solitar rolul de amfitrion al protipendadei valahe! Nici până astăzi istoricii n-au reuşit să dezlege misterul acestui succes. Se poate doar bănui ajutorul substanţial, deşi discret, al Consulatului Austriac, situat atunci în imediata apropiere a hanului, pe locul unde va fi construit Hotelul Donat Hugues. Ţara Românească era de multă vreme vizată de Imperiul Habsburgic. Este semnificativă „mâna de ajutor" întinsă liberalilor rusofobi din Partida Naţională, pe care, astfel, austriecii îi puteau supraveghea şi, eventual, îndepărta şi de Franţa. Într-o prăvălie a Hanului Bossel, marelui naţionalist C.A. Rosetti i se va facilita, împotriva voinţei iui Gheorghe Bibescu, Domnul Ţării, deschiderea în 1846 a unei librării în care, de fapt, se făcea politică revoluţionară. Mai târziu, Rosetti şi-a instalat în apartamentele dinspre Biserica Dintr-o Zi, puse la dispoziţie de Bossel, tipografia şi redacţia ziarului „Românul". În 1860 fruntaşul liberal a deschis aici şi o prăvălie de vinuri alese, Au Gourmand, care va scandaliza boierimea şi mai cu seamă parveniţii, pe motiv de... înjosire! Erau zile de glorie pentru Bossel, mărturisea Ulysse de Marsillac, preţiosul vecin, care se producea uneori la pian, interpretând sonate de Beethoven în faţa unei săli arhipline. Din nefericire pentru fostul tapiţer, ghinionul nu va întârzia să se facă simţit. Neputând să achite suma da bani împrumutată de la zaraful Isaac Menachem pentru construirea Pasajului Român, i-a cedat acestuia hanul şi sala de teatru, care, treptat, vor cădea pradă uitării. Rosetti şi-a mutat tipografia lângă biserica pe nume Caimacata, în vecinătatea Consulatului Angliei, unde activau rudele soţiei. Sărăcit şi uitat de bucureşteni, Friedrich Bossel va înceta din viaţă în 1873. Hanul său, ajuns după 1883 în proprietatea lui Leon Mircuş, va fi cumpărat în 1906 de Societatea Imobiliara şi va fi demolat în anul 1913, în locul său clădindu-se un palat impunător, în care va fi amenajată prima sală de cinematograf.
După Marele Incendiu din 1847, Carol Popp de Szathmari a închiriat o prăvălie la Hanul Bossel, în care și-a amenajat un atelier de dagherotipie, devenit în scurt timp celebru. Este posibil ca factorul determinant pentru celebritatea sa să fi fost ideea de a expune în vitrină - o noutate în epoca; de remarcat că nu a renunțat niciodată la ea! Or, într-o imagine de epocă apare atelierul lui Szathmari, cu vitrinele acoperite de fotografii, în timpul Războiului Crimeii, în 1855 sau 1856.
Clientela hanurilor mari (de rangul întâi și al doilea) era în mare parte străină, negustorească. Și cum pesemne oamenii plecau ceva mai săraci decât ajungeau, și nu doar din pricina prețurilor, Caragea Vodă (cel cu ciuma), a simțit nevoia să dea câteva legi: „Hangiii primind pe străini în hanurile lor, sunt datori să-i îngrijească și să-i păzească, pe ei și lucrurile lor, cât le stă în putință, fiindcă meseria lor implică tacit aceasta și străinii de aceia se duc în hanurile lor”. Dacă străinul suferea prin urmare o pagubă în incinta hanului, hangiul era tras la răspundere. În hanurile mai mici, clientela era la rândul ei mai măruntă iar condițiile destul de cumplite. Un exemplu de cameră „single” la 1823, așa cum este citat, în cartea sa de referință despre hanurile bucureștene, de George Potra: „Odaia era mică și cu tavanul așa de jos, că-l atingeai bine cu mâna. Pe o lature era un pat: trei scânduri așezate pe două picioare de lemn, peste scânduri o mână de paie vârâte într-o țoală ca să nu se risipească. Într-alt perete era un ochiu de fereastră; ca geam, se cunoștea că ar fi fost o piele de capră. […] Mă dusei la ușă ca să-i pui zăvorul. N-avea nici zăvor nici ivăr, nimic decât o clanță ce se mișca, cu care se putea deschide ușa pe dinafară tot atât de bine ca pe dinăuntru. Fiind ostenit mă trântii în pat și fiindcă nu avea pernă, pusei căpătâi un lemn ce-mi încurca drumul și mă învelii cu scurteica ce o aveam pe mine”.
Tot felul de oameni, din toate colțurile Europei, se vânturau prin hanurile bucureștene, iar peisajul era de multe ori pitoresc. Trebuie să fi fost în mare parte același în toate locurile și din toate timpurile, de la 1673, când apare primul han în capitală, până dincolo de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Hanurile bucureștene au avut nu doar o mare importanță comercială, ci și una strategică. Zidurile lor groase puteau adăposti un număr considerabil de persoane în timpul atacurilor și deselor războaie din acele timpuri. De asemenea, pivnițele lor adăposteau bunurile de preț ale negustorilor, ba chiar ale boierilor și diferiților domnitori care s-au perindat pe tronul principatelor: „La noi în principate și mai cu seamă în București, negustorii, boierii și chiar domnitorul de multe ori ascundeau în pivnițele întunecoase ale hanurilor, mărfurile și lucrurile lor cele mai bune. În asemenea momente grele pivnițele erau locurile cele mai sigure unde se ascundeau documente, bani și tot felul de lucruri prețioase.” Tocmai datorită acestui dublu rol, de apărare și de dezvoltare a comerțului, Dan Berindei numea, pe bună dreptate, hanurile „fortărețe comerciale”. În ele trăgeau negustorii și delegații, calfele și intermediarii. O dată cu modernizarea și occidentalizarea Bucureștilor însă, locul lor va fi luat treptat de hoteluri. Într-adevăr, călătorii străini mai de soi se plângeau de condițiile bătrânelor clădiri, cu care nu prea erau obișnuiți și care de multe ori erau cam șubrede și insalubre. La 1835, mareșalul Helmuth von Moltke constata: „cel mai mare inconvenient pentru călătorul european care sosește în Valahia este absența completă a hotelurilor. Când ajungi seara, flămând, ud și pe jumătate înghețat, nu găsești cu oricâți bani, nici cameră, nici pat, nici de mâncare. Mi-a trebuit un bilet din partea domnitorului ca să fim primiți într-o casă particulară”. Iar vechi hanuri se vor transforma în sedii de bănci (Hanul Șerban-Vodă este dărâmat pentru a se ridica aici sediul Băncii Nașionale) sau, după moda timpului, în hoteluri, cum a fost cazul Hanului Gabroveni devenit, la începutul secolului XX, Hotel Gabroveni-Universal.
Hanul Sfintei Ecaterina de lângă biserica cu același nume avea curte cu întindere de întorceau trei căruţe deodată şi adăpostea de obicei negustorii turci fiind în apropiere de hanul Beilicului, (era de fapt un caravanserai). Domnitorul Mihai Suțu, poruncește, să cheme „pe hangiul din Hanul Sfintei Ecaterina să-i spună să primească pe toți neguțătorii turci capanlâi și, că la acest han s-a orânduit a fi numai conacul lor”. Aducea câştig mare cu încăperile lui închiriate pentru băcănii, cârciumi, dar mai ales pentru meşteşugari fierari. Hanul ținea mulți chiriași cu familiile lor, care cereau poruncă voievodului să-i lase să locuiască „nesupărați până la sorocul decis de lege”. Coana Luxandra, văduva profesorului George Ioan, „care fiind săracă ocupă cu fiica niște încăperi – de milă – pentru care nu plătea chirie”. Egumenul mânăstirii o năpăstuia pe văduvă „și a pus să dărâme partea unde ea locuiește, când celelalte încăperi au rămas până la viitorul Sfântul Dumitru”. Iată că și pe vremea aceea viața era fățarnică și înegurată, fețele bisericești de multe ori erau viclene și aduceau dihonie în lumea laică. Viaţa acestui han a fost scrisă, vreme de trei secole, până când s-a construit Şcoala Normală. Vechea ctitorie a lui Pană Vistiernicul, bisericuța, rămâne singură pe vechiul teren unde doamna Ecaterina soţia lui Ipsilanti-Vodă, născută Moruzi (cea de-a doua Caliță a Bucurescilor), o înzestrează cu moşii, vii, cu venitul unor prăvălii din oraș și-o înfrumusețează cu apostolii îngenunchiați în spatele lui Iisus.
Hanul Gabroveni de pe strada Lipscani a fost construit în mai multe etape, de la jumătatea secolului al XVIII-lea până spre anii 1804-1818. Literatura de specialitate atribuie Hanul Gabroveni lui Constantin Mavrocordat, pornind de la însemnările francezului Jean Claude Flachat din 1739. Fostul secretar domnesc notează în memoriile sale că fiul lui Nicolae Mavrocordat, Constantin, a înălțat, ca să-și veșnicească gloria în toată strălucirea ei, un bezesten, care nu poate fi ocupat decât de negustori străini, greci, turci, sau unguri, dar nici unul din aceștia nu se poate așeza aici pentru totdeauna. Flachat nu dă nici un indiciu asupra localizării acestei construcții. Asociindu-se termenul de bezesten, care înseamnă o clădire pătrată, un fel de hală, cu aspectul Hanului Gabroveni, s-a presupus atribuirea acestui edificiu operei ctitoricești voievodale din cel de-al patrulea deceniu al secolului al XVIII-lea. Deși datat de unii istorici ca fiind construit în 1739, conform cercetărilor arheologice și documentelor de epocă păstrate, Hanul Gabroveni a fost ridicat între 1804-1818 pe locuri ocupate anterior de case mai modeste realizate din cărămidă, ale căror vestigii au fost constatate în cadrul cercetărilor arheologice sub nivelul pivniței hanului. La începutul secolului XX, în perioada în care Bucureștiul era sub influență franceză, hanul a fost redenumit Hotel Gabroveni-Universal. În timpul regimului comunist clădirea a fost utilizată în scop comercial. Imediat după Revoluția din 1989 guvernul a concesionat clădirea unor societăți comerciale, care ar fi trebuit să prezinte un plan de reabilitare. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar în 1997 s-a demarat o serie de procese în instanță între concesionari și Primărie. În 1999, prin sentință judecătorească, municipalitatea a obținut evacuarea imobilului. Între anii 1998 și 1999, Ministerul Culturii a intervenit prin lucrări de conservare și consolidare, care au fost însă stopate. În 2009, Hanul Gabroveni a intrat într-un program de reabilitare, terminat în 2014 și care a constat în reconversia să în Centru Cultural (ARCUB) printr-un proiect în valoare de 37 de milioane de lei. Acțiunea s-a desfășurat în urma unui concurs de arhitectură ce prevedea reabilitarea și extinderea cu un nou corp de clădire, amplasat pe o parcelă învecinată. Contestatarii proiectului susțin însă că acesta nu reprezenta amplasamentul adevăratului Han Gabroveni ci, mai degrabă, al vechilor case ale negustorului Hagi Tudorachi!
Termenul „Gabroveni” se referea inițial la negustorii de postavuri din orașul bulgăresc Gabrovo (după alte surse, de acolo se aduceau și cuțite). În vechime, multe dintre străzile Centrului Vechi purtau denumiri metonimice care trimiteau la ocupațiile sau originile primilor prăvăliași din zonă: strada Șelari era legată de meșterii care fabricau șei împodobite cu ornamente de aur și argint, dar și harnalamente și alte accesorii pentru călărie, Covaci de fierari („covaci” în limbile slave), iar Lipscani de neguțătorii care aduceau mărfuri din Lipsca (denumirea latinizată a vechiului centru comercial Leipzig din Saxonia).
Hanul Gabroveni se află situat în centrul istoric al Capitalei între strada Lipscani și strada Gabroveni. La nivelul Bucureștiului, această zonă se regăsește la limita sudică a centrului orașului și constituie o mare parte a centrului istoric al Capitalei. Aceasta menține încă în cea mai mare parte imaginea cartierului comercial cu atmosfera de „stradă mare” tipică secolului XIX. Hanul a fost construit într-o zona apropiată Curții Domnești. Până la începutul secolului al XIX-lea în această zona se aflau zidite încă din secolele XV-XVII locuințe ale orășenilor în apropierea cetății Bucureștilor. În perioada anilor 1802-1804, orașul trece printr-o perioadă de dezvoltare comercială. Ca urmare apare și Hanul Gabroveni, destinat negustorilor străini care desfășurau afaceri în capitala valahă. Se pare că această clădire aduce în peisajul orașului pentru prima dată elementul „pasaj”. La parter se aflau prăvălii pentru vânzarea cu amănuntul a produselor textile. Accesul în acest culoar lung de aproape 50,7 metri prin fața prăvăliilor boltite se făcea doar pe la capetele lui prin porțile din stejar masiv închise cu feronerie de fontă. Către mijlocul secolului XIX clădirea se află într-una din perioadele sale de maximă prosperitate și faima negustorească. Și după război clădirea și-a păstrat parțial caracterul comercial. În 1968 și ulterior s-au întreprins diverse studii pentru restaurarea și refuncționalizarea complexului arhitectural, studii și intenții care nu s-au materializat. Hanul se înscrie într-un plan ușor trapezoidal cu laturile longitudinale paralele care delimitează o curte interioară lungă de 24,60 metri și lată de 4,80 metri. Laturile de nord și de sud sunt obturate de porțile de acces acoperite cu bolți avella, cea dinspre Lipscani având cinci bolți alăturate, cealaltă numai trei. Subsolul este format din două hrube ce ocupă, fiecare din laturile longitudinale legate între ele înspre Lipscani printr-o încăpere spațioasă, iar înspre Gabroveni printr-un culoar lat de circa 1,50 metri. Inițial părțile laterale au beneficiat numai de parter alcătuit din câte o sala lungă și înalta, cu bolți avella, compartimentată cu ziduri ușoare care compuneau fostele prăvălii. Camerele la etaj se găseau numai pe capetele de-sud și de nord. Exceptând etajul adăugat părții vestice, totul se prezintă unitar, dând un echilibru construcției care poartă amprenta unui autentic pasaj comercial. O alternanță de uși și ferestre cu tâmplării metalice masive, dau curții un aspect aparte. Zona inferioară a pereților a fost placată cu plăci de piatră, iar scările de piatră indică locurile de acces în fostele prăvălii.
Hanul cu Tei a fost construit în anul 1833 de către Hagi Anastasie Gheorghe Polizu și Ștefan Popovici, pe strada Lipscani. Era cunoscut și sub numele de Hanul de pe Ulița cea Mare a Marchitanilor (adică a negustorilor ambulanți de mărunțișuri, gen Cilibi Moise). Este singurul han istoric din București care și-a păstrat forma de origine. La intrarea de pe strada Blănari încă se poate vedea „sigiliul” primilor proprietari: „A.P.” și „S.P.” Fiecare proprietar avea câte 14 magazine, situate în partea de sus a pivnițelor cu boltă. Doar trotuarul și camera gardianului erau proprietate comună. Negustori importanți ai vremii respective au locuit în acest han, printre care și Constantin Anastasiu, care a înființat magazinul „La Vulturul de Mare cu Peștele în Ghiare”, clădire care încă există, fiind transformată într-o bancă, aproape de magazinul Cocor. Lățimea Hanului cu Tei, cât să treacă o căruță, era suficientă pentru aprovizionarea cu mărfuri a prăvăliilor. Ocolit în mod miraculos de Focul cel Mare izbucnit pe 23 martie 1847, a atras în timp și negoțul financiar, care până atunci funcționase la Hanul Zlătari (adică al „Aurarilor”). Bancherii Leon Munoach și George San Marin preiau Hanul în 1838 de la Ștefan Popovici. Aici va funcționa și banca lui Alexandru Kirilof, care și ea se extinde, cumpărând spațiu de la foștii proprietari, explică Emanuel Bădescu. În preajma Unirii din 1859, acest imobil complex avea deja alți proprietari, bancheri și negustori puternici. Timpul care s-a scurs nu a afectat înfățișarea hanului și nici nu i-a pus în pericol existența, deși majoritatea hanurilor vecine au fost demolate ori lăsate de izbeliște. Pe la 1970, profesorul arhitect Constantin Joja l-a restaurat exemplar. Astăzi, fostul han este un loc unde se organizează diverse galerii de artă, iar în pivniță a fost deschis un bar. Porțile sale de fier bogat ornamentate oferă acces atât de pe strada Lipscani, cât și de pe Blănari. De asemenea, fațada de sticlă a hanului este tipică arhitecturii vechi a Țării Românești.
Într-o vreme prielnică zidirii sfintelor biserici, meșterii țiani care se ocupau cu prelucrarea aurului, pripăşiţi în mahalaua Bălăceanului, au înălţat şi ei un locaş de închinăciune, ce a primit hramul Adormirea Sfintei Fecioare Maria. Această faptă creştinească se întâmpla în anii îndelungatei domnii a lui Matei Basarab, om cu frica lui Dumnezeu şi cu multă râvnă de ctitor. Zlătarii, denumirea populară a celor ce prelucrau aurul şi argintul, trebuie să fi avut un beneficiu însemnat de pe urma lucrărilor lor de şi-au putut permite să-i mulţumească astfel Creatorului. Este o dovadă a iubirii lor pentru frumos şi a bogăţiei locuitorilor din trecut ai Bucureştilor. O jumătate de veac mai târziu, neobositul ctitor, spătarul Mihai Cantacuzino, construi împrejurul bisericii chilii numeroase şi spaţioase, ce vor fi lesne de transformat în apartamente cu adevărat boiereşti, arată Emanuel Bădescu. Mânăstirea Zlătari, asemenea celorlalte construcţii de acest gen, a fost înzestrată cu moşii întinse şi cu multe metohuri (alte mânăstiri-anexă, pravălii, chiar hanuri), precum mânăstirile Cotroceni, Cernica şi Segarcea, ajungând în veacul al XVIII-lea printre cele mai bogate din ţară. Domnitorii fanarioţi îndeosebi s-au întrecut în dărnicie, însă motivul real rămâne un mister. Datorită acestei atenţii speciale, o parte însemnată a mânăstirii a fost hotărâtă să devină han, pentru mărirea veniturilor, or, dacă luăm în calcul faptul că şi clientela era aleasă numai dintre cei cu mare „dare de mână", negustori, zlătari şi zarafi (cămătari sau abili intermediari care sachimbau diferitele valute ale epocii), putem presupune că mânăstirea-han Zlătari a funcţionat ca o instituţie dedicată „cauzei romeilor", cum va numi Athanasie Comnen Ipsilanti intenţia tainică a domnilor fanarioţi de a provoca renaşterea Bizanţului şi isteria eteristă de mai târziu, iniţiată la Bucureşti. Cu acelaşi scop tainic funcţiona şi Academia grecească de la Sfântul Sava: fabrica mavrofori (fanatici voluntari greci pentru unitățile de elită ale Eteriei). Bancherii greci sau vlahi, precum Meitani, Sachelarie, Polizu etc., „din care unii locuiau în han, făceau afaceri aici, unde tratau arendarea ocnelor, a drumurilor şi a vămilor", aduceau profituri însemnate egumenului şi - probabil – „cauzei romeilor". Bunul mers al afacerii a fost însă zdruncinat de cutremure mustrătoare: crucile şi mătăniile nu puteau convieţui alături de „ochiul Dracului"! Marele cutremur din anul 1802, care a afectat toate clădirile de cărămidă din Bucureşti, a lovit aici cu mare mânie. Clopotniţa a trebuit să fie demolată, pentru că ameninţa să se prăbuşească, iar biserica abia se mai ţinea in picioare după alt mare cutremur, cel din 1838. A fost demolată şi reclădită între anii 1850-1852, fiind pictată de Gheorghe Tăttărăscu. Bineînţeles, lucrările au necesitat mari sume de bani, care au fost, însă, obţinute de pe urma extinderii hanului. Mânăstirea fusese redusă la doar cinci chilii... Încurajaţi - parcă - de această măsură administrativă, atât de îndepărtată de voinţa ctitorului cantacuzinesc şi de morala creştină, au năvălit în han cămătari evrei, toptangii (negustori care vindeau cu toptanul, adică angrosiști) turci şi persani, croitori nemţi, circari italieni, dar niciun călugăr! Cu mare tristeţe trebuie să fi urmărit din ceruri bunul Dumnezeu prefacerea Casei Sale în bazar, dar a răbdat, ca să cunoască limitele nimicniciei omeneşti. Şi a avut ce să vadă: hanul, cu clientela sa cosmopolită, polariza atenţia neguţătorilor şi bancherilor de seamă, limba vorbită în odăile şi prăvăliile sale nefiind româna, ci un amestec nenatural de idiş, greacă şi turcă, iar poziţia sa centrală, turnul cu ceas dinspre Podul Mogoşoaiei, prăvăliile bogate şi contoarele zarafilor, atuuri de neîntâlnit altundeva, i-au creat un aer plăcut de protipendadă, ceea ce a atras atenţia şi bunăvoinţa autorităţilor laice, creştine doar de formă. Încă din 1839, odăile de sus găzduiseră Departamentul Justiţiei şi Departamentul Instrucţiunii Publice, fapt ce-i ridicase considerabil prestigiul de stabiliment laic. Înconjurată de ziduri înalte, biserica nu supăra pe nimeni cu prezenţa sa!

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro