Înaintea lui Liviu Ciulei, genialul regizor al „Pădurii spânzuraților” (filmul care a triumfat la Cannes în 1965), tatăl său, inginerul și antreprenorul Liviu Ciulley, a ținut prima pagină a ziarelor, însă din cauza unei afaceri pasionale cu final tragic, în care fusese implicată una dintre primele Miss România, demimondena interbelică Tita Cristescu, fiica primului secretar general al Partidului Comunist din România, Cristescu zis „Plăpumarul”. Regizor de geniu, Liviu Ciulei a creat atât în România, cât şi în SUA, Canada şi Australia. A fost director artistic al teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis, Minnesota (Statele Unite), iar din 1986, profesor de teatru la Columbia University şi New York University în New York City. S-a întors în ţară după 1989, regizând o serie de piese celebre.

Liviu Ciulley - tatăl, un constructor care s-a numărat între cei care au achimbat fața Bucureștiului în deceniul patru al secolului trecut, a absolvit Școala Națională de Poduri și Șosele sub îndrumarea unor profesori faimoși, precum Anghel Saligny, Grigore Cerchez, Constantin Mironescu sau Elie Radu. Ca inginer constructor, Liviu Ciulley a ridicat o serie impresionantă de monumente arhitectonice, precum Academia Militară, Banca Națională, Mănăstirea Cașin, Biserica Elefterie, Facultatea de Agronomie și multe alte imobile simbol ale Bucureștiului.

Și-a dorit ca fiul său să îi calce pe urme, însă - spre dezamăgirea tatălui, tânărul Ciulei a fost atras de actorie. Acesta a susținut pe ascuns examenul de admitere la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică în 1945, examen pe care l-a trecut cu 10 pe linie. Totuși, ulterior admiterii, tatăl i-a promis fiului că îi va construi propriul său teatru. Promisiunea a fost îndeplinită în timp record și așa a apărut clădirea Teatrului Nottara de astăzi, de pe Bulevardul Magheru. Arhitectura a fost semnată de Radu Dudescu, iar execuția a fost realizată de societatea de construcții deținută de inginerul Liviu Ciulley. Din 1946 în clădirea respectivă a început să funcționeze Teatrul Odeon, unde tânărul Ciulei a și debutat ca regizor, iar sora sa a jucat primele roluri. Dar activitatea la Odeon s-a schimbat radical din momentul în care regimul comunist a preluat toate instituțiile, inclusiv teatrele. Din 1948, Odeon a fost închis, iar în locul lui a apărut Teatrul Armatei, redenumit ulterior Teatrul Nottara.

Cu un deceniu și ceva însă înaintea acestor evenimente, familia Ciulley fusese zguduită de o altă poveste. Liviu Ciulley tatăl avea o tânără și frumoasă iubită, pe Tita Cristescu, actriță, care câștigase un concurs de frumusețe la Berlin în 1927, apoi titlul de Miss România, prin 1929.  De Crăciun, în 1935, aceasta a fost găsită fără suflare în propriul apartament din centrul Capitalei, iar Ghiță Cristescu îl indicase poliției ca principal suspect pe inginerul Ciulley, mai ales că Tita intenționa să se despartă de acesta și să se mărite cu un tânăr diplomat, Cuza Hotta. A urmat un proces mediatizat pe larg de ziare, iar Ciulley, care a beneficiat și de pledoariile mai multor avocați celebri, între care și Ionel Teodoreanu, a fost în cele din urmă achitat. Peste ani, servitoarea Titei - Ana Marton - a mărturisit la spovedanie, în ultimele ei clipe de viață, că ea fusese autoarea, umblând la cutia cu bomboanele frumoasei ei stăpâne, pe care o ura pentru frumusețea ei și care era pe punctul să descopere că slujnica îi subtilizase bijuterii de valoare. Scandalul a fost oricum unul monstruos, iar inginerul Ciulley a fost silit să se mute cu familia în provincie o vreme. În ciuda verdictului dat de juraţi, suspiciunea a planat asupra lui până la sfârşitul vieţii (inginerul a murit subit în 1947, de angină pectorală), amplificată de invidia şi antipatia pe care le stârneau marea sa avere. „Doar războiul, cu mizeriile sale, şi schimbarea de regim politic de după, cu tot ce a însemnat aceasta, au mai ostoit, pentru o vreme, interesul publicului pentru afacerea Ciulley-Tita Cristescu.”

...Anii au trecut, iar copiii celui acuzat cândva pe nedrept și-au mărturisit încșinația pentru lumea scenei. Pe Liviu Junior tatăl său voia însă să-l facă inginer constructor. În urma negocierilor, povestește regizorul, a acceptat să se înscrie la Arhitectură. Cu toate acestea, împreună cu sora sa, Ana (Nini), fără știrea părinților, se înscrie și la cursurile Conservatorului de Teatru. În iunie 1945, se prezintă la examenul de absolvire cu un monolog din „Henric al IV-lea” de Pirandello, în fața unei comisii alcătuită din monștri sacri ai teatrului românesc: Marioara Voiculescu, Alice Voiculescu, Maria Filotti, Virgil Storin, Victor Ion Popa și rectorul Mihail Jora. Examenul avea loc într-o sală de curs, fără public. Când să înceapă, ușa laterală se deschide și pe ea intră, cu pardesiul pe mână, inginerul Liviu Ciulley, care cere permisiunea să asiste la examen. Evident, era un aranjament cu Marioara Voiculescu, pe care inginerul o cunoștea bine. Viitorul regizor își amintește că, în acel moment, a fost pur și simplu blocat, mai ales că din fire era destul de timid pe atunci. Cu toate acestea, după o pauză destul de lungă, și-a luat inima în dinți și și-a spus textul...
Emoția sa a fost însă una constructivă. Regizorul Liviu Ciulei apreciaza că poate a fost cea mai bună prestație a sa. Comisia a decis favorabil și tânărul Ciulei a trecut examenul. Acasă, își amintește el, era la masă cu tatăl său, inginerul Liviu Ciulley, mama și sora sa. „După o tăcere îndelungată, inginerul Liviu Ciulley spune:
-Se pare că chestiunea teatrului este o treabă serioasă! Și, pauză...
Dupa o pauză de câteva minute în care nu pot descrie prin ce am trecut, spune regizorul, tata spune:
-Am să-ți construiesc un teatru.
Și astfel, a apărut după un an, în 1946, blocul în care astăzi funcționează Teatrul Constantin Nottara, cu cele două săli de spectacol ale lui”.

În ciuda schimbării de regim din 1948, Liviu Ciulei și-a continuat cariera de actor și regizor de teatru, profitând și de faptul că devevenise un fel de meditator al Licăi Gheorghiu, fata șefului statului Gheorghiu-Dej, care se visa actriță. (Au și jucat împreună în filmul „Soldați fără uniformă”, în 1963.) În 1957, a regizat primul său film – „Erupția” – pentru ca în 1960 să devină cunoscut cu filmul „Valurile Dunării” (în care a jucat el însuși alături de Lazăr Vrabie și tânăra Irina Petrescu, cu care avea să aibă o relație discretă), pentru care a primit Marele Premiul la Festivalul de Film de la Karlovy Vary în 1961.

În 1965, obține consacrarea deplină cu „Pădurea spânzuraților” (ecranizarea romanului lui Rebreanu), cu care avea să obțină premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes. Distribuţia a fost una de excepţie şi i-a inclus pe Ştefan Ciobotăraşu (Petre), Liviu Ciulei (Klapka), György Kovács (Generalul von Karg), Anna Széles (Ilona), Gina Patrichi (Roza Jánosi), András Csiky (Sándor Varga), Emmerich Schäffer (Johann Maria Müller), Costache Antoniu (preotul militar), Emil Botta (Cervenco), László Kiss (Vidor), Nicolae Tomazoglu (medicul polonez), Constantin Brezeanu (procurorul militar), Ion Caramitru (fiul lui Petre), George Aurelian (Domşa), Mihai Mereuţă (caporalul), Gheorghe Cozorici (locotenentul român), Mariana Mihuţ (Marta Domşa), Toma Caragiu (un căpitan) şi Angela Moldovan (doamna Domşa). În rolul principal (Apostol Bologa) a fost inițial distribuit Șerban Cantacuzino, dar după primele zile de filmare Liviu Ciulei a luat decizia inspirată de a-l înlocui cu Victor Rebengiuc, care va reuși o creație memorabilă.

În mod surprinzător, după succesul răsunător de la Cannes a mai realizat doar un film  și acela de televiziune, pentru TVR, „O scrisoare pierdută”, în 1977, cu Ștefan Bănică, Aurel Cioranu și Octavian Cotescu în roluri principale. Spre finalul vieții sale, Liviu Ciulei explica dispariția sa ca regizor de film: „Pe undeva am fost eu de vină. Toate filmele pe care le-am propus după «Pădurea spânzuraţilor» mi-au fost refuzate. 
Vroiam să fac «Visul unei nopţi de vară», trebuia să joace şi Monica Vitti, era o combinaţie cu italienii care a căzut. După aceea am propus tot un Shakespeare, «Regele Lear», am vrut să-l fac cu ţărani din Maramureş. Şi a fost refuzat. Iar ceea ce mi se oferea nu-mi plăcea. Mi s-a oferit «Reconstituirea» şi ştiam că o să aibă foarte multe necazuri, cum a şi avut. Şi i-am spus lui Pintilie, care voia neapărat să-l facă: «-Fă-l tu, Pintilie». Apoi am propus «Baltagul», după Sadoveanu, şi vedeta principală era Anna Magnani, văzuse filmul meu şi voia să joace. Iar eu am fost atât de tâmpit, nu mi-e ruşine să spun, că am refuzat un scenariu extraordinar, care făcuse din Vitoria Lipan un fel de comeră italiană, care vorbea tot timpul. Ea îl descoperea pe Lipan, care nu se vedea în film, etapă cu etapă, şi se îndrăgostea de el. Ceea ce era o virtuozitate scenaristică“. De asemenea, Liviu Ciulei a refuzat să regizeze ecranizări după romanele lui Eugen Barbu. „Era cât p-aci să fac «Groapa» şi «Princepele» cu Liviu Ciulei, ajunsesem într-o fază înaintată de lucru şi sunt sigur că ar fi ieşit ceva de excepţie.“

În schimb, Ciulei nu a încetat să regizeze teatru. A debutat la Teatrul Municipal din București (mai târziu redenumit Teatrul „Bulandra"), unde,  în 1957, a pus în scenă piesa „Omul care aduce ploaia” de Richard Nash.De asemenea, a semnat peste 125 de scenografii de teatru, datorită talentului său de arhitect, profesie pe care a învățat-o până la urmă, la insistențele tatălui său, începând cu 1949. Liviu Ciulei considera că cel mai mare succes al său în regia de teatru a fost montarea spectacolului „Moartea lui Danton”, la Berlin, în anul 1967. La premieră actorii au fost chemaţi la aplauze de 63 de ori.În 1961, devenise faimos pentru o punere în scenă total originală a piesei „Cum vă place” a lui Shakespeare. A mai montat, printre altele, „Opera de trei parale” a lui Bertolt Brecht (în care a debutat-o pe Margareta Pâslaru), „O scrisoare pierdută” de Caragiale, „Azilul de noapte” (Maxim Gorki), „Leonce și Lena” (Georg Büchner), „Elisabeta I” (Paul Foster).

În România, activitatea sa în teatru se confundă cu Teatrul Bulandra, pe care l-a condus începând cu anul 1963 până în anul 1974, când organele de partid l-au îndepărtat în urma scandalului iscat după premiera spectacolului „Revizorul”, montat de Lucian Pintilie. Acesta a fost interzis după doar câteva reprezentații. Distribuția era una extraordinară: Tamara Buciuceanu-Botez, Toma Caragiu, Mariana Mihuț, Octavian Cotescu, Mircea Diaconu, Petre Gheorghiu, Virgil Ogășanu, Vali Voiculescu-Pepino. Cei care au apucat să vadă spectacolul spuneau că Mariana Mihuț și Toma Caragiu au avut prestații magistrale. Lucian Pintilie povestește în cartea sa, „Bricabrac”, că după ce a asistat la una dintre cele trei reprezentații, actorul și poetul Emil Botta s-a dus în cabină la Toma Caragiu și i-a sărutat mâna. Tot la Bulandra, Ciulei are meritul de a fi colaborat cu alți mari regizori, precum David Esrig sau Radu Penciulescu.

Liviu Ciulei a fost prima oară căsătorit cu actrița Clody Bertola, fiind cu zece ani mai tânăr decât ea. Apoi, viața a făcut ca cei doi să se despartă, după ce Ciulei s-a îndrăgostit de altă femeie, frumoasa și mult mai tânără scenografă Ioana Gărdescu, care a devenit a doua sa soție. Iar Clody Bertola s-a recăsătorit cu Lucian Pintilie, cu douăzeci de ani mai tânăr ca ea. Un prieten apropiat al lor a rămas însuși Liviu Ciulei. O tradiție a lor a fost să își petreacă revelionul împreună an de an, mai bine de un deceniu.

Se spune că unii dintre colegii săi din lumea teatrului, între are Ion Besoiu și Radu Beligan, invidioși pe succesul său, l-ar fi turnat la Securitate pentru presupuse „culpe” ideologice. În 1980, Liviu Ciulei a reușit să părăsească România. A devenit director al Teatrului „Guthrie” din Minneapolis și profesor de teatru la Columbia University și New York University. A revenit ca regizor la Bulandra după căderea comunismului și a montat spectacole ca „Visul unei nopți de vară” sau „Hamlet”, cu Marcel Iureș în rol principal.

S-a stins din viață în anul 2011, la Munchen. Era căsătorit cu o nemțoaică, jurnalista Helga Reiter, și îl adoptase pe fiul acesteia dintr-o căsătorie anterioară, Thomas Ciulei, de asemenea regizor.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro