Generații la rând au inventat, transformat si au transmis povești grozave, adesea cumplite, despre bogățiile ascunse ale României. Fiecare poveste e învăluită într-o aură de mister, de blesteme, legende cu galerii care se surpă în adâncuri înghițindu-i pe căutătorii temerari sau stranii fenomene aducătoare de moarte care nu au cum să nu îți lase un fior rece pe șira spinării atunci când le auzi istorisite.
Când vorbim despre marile tezaure descoperite pe teritoriul României, ne vin în minte imediat Cloșca cu puii de aur de la Pietroasele, kosonii sau brățările dacice, care au scris deja istorie. Numai că, dincolo de aceste comori fabuloase, mai există și altele care așteaptă campanii arheologice serioase sau bâzâitul detectoarelor ilegale de metal. Și nu-s deloc puține posibilele noi descoperiri de proporții!

Bunăoară, pădurea din satul Stanca este cutreierată în lung și în lat de zeci de oameni veniți din toate colțurile țării, în speranța că vor descoperi o comoară. Pădurea este lângă Vama Sculeni, Iași, fiind una dintre cele mai stranii din țara noastră. Localnicii povestesc că și în timpul comunismului s-au făcut aici săpături intense pentru a se identifica restul comorii boierului local. Asta după ce, în 1941, aici au fost deja găsite zeci de kilograme de aur în bijuterii. Și astăzi continuă încercările de a se afla partea neștiută a marii averi, pădurea fiind plină de gropi și șanțuri făcute de către căutătorii frenetici.
Se spune că administratorul palatului Rosetti-Roznovanu ar fi ascuns în pădure o comoară fabuloasă. În 1630, a fost ridicat un palat opulent și impunător. Palatul Roznovanu avea atâtea camere câte zile avea anul! Până în 1940 , în palat s-au organizat cele mai luxoase baluri. În curtea castelului a fost ridicată o biserică. Clopotul acesteia era din argint. Castelul era înconjurat de 30 hectare cultivate cu vie. Aici lucrau sute de țigani robi. Astăzi, totul este o ruină. Pe locul castelului s-a ridicat o cruce în memoria neamului fondatorului. Au rămas beciurile care sunt niște văgăuni unde găsești cranii de cai și oseminte. În 1941, castelul a fost devastat de către armata sovietică. Administratorul castelului a reușit să ascundă lăzi cu bijuterii, obiecte de artă în pădure. În anii de după război, Securitatea a trimis oameni care au recuperat din pădure o parte din comoară. Și astăzi sunt zeci de persoane și asociații care caută comoara, răscolind arealul forestier.
La Izverna, Mehedinți, febra căutării comorilor ține de câteva generații. Aici au fost găsite până acum peste 100 kg de monede de aur. Se spune că în peștera de la Izverna sunt ascunse comorile lui Obrenovici și ale Mariei Tereza. În vremea lui Cuza, Obrenovici, Prințul Serbiei, care se certase cu fratele său, Mihailo, a trecut în România cu 80 de cai care cărau saci cu aur. Toți soldații sârbi care au adus această comoară, după ce a fost ascunsă, au fost omorâți. Se spune că singurul indiciu al locului unde este comoara, este o piatră pe care este încrustat un șarpe. Până în 1989, Securitatea, din ordinul lui Ilie Ceaușescu, a făcut săpături în acea zonă. Localnicii susțin că apa de băut în acea zonă este foarte bună și datorită argintului ascuns în peșteră. În 1990, și o echipă a lui Jaques Yves Cousteau a sosit în zona Mehedinți. Aveau permisiunea lui Petre Roman de a explora peștera și lacul. Nu au permis niciunui român să asiste la aceste căutări...
Renumită atât pentru legenda sa, cât şi pentru accesul său aventuros – posibil doar pe apă, peştera Veterani îşi are originea numelui după cel care a fost aghiotantul lui Ianovici, comandantul armatei austriece cantonate la Caransebeş şi care a refortificat peştera la sfârşitul secolului al XVII-lea. Peştera Veterani a stat întotdeauna în atenţia căutătorilor de comori din întreaga lume, care susţin că vestitul tezaur din argint al Împărătesei Mariei Tereza sau comorile ţarului sârb Obrenovici ar fi ascunse într-o „cavernă închisă cu stânci”. Se vorbeşte şi despre comorile neamului Basarab, din care stareţul Nicodim, el însuşi descendent al familiei, ar fi luat o parte pentru a construi Mânăstirea de la Tismana, iar restul comorii l-ar fi ascuns într-o peşteră din Clisura Dunării.
Lăzile cu aur și giuvaiericale din Lacul Fără Fund care nu apare pe hartă au stârnit și ele imaginația oamenilor în ultima sută de ani. „Lacul fără fund” sau „Balta lui Oproiu”, cum îi spun localnicii din satul Negreşti, judeţul Mehedinţi, ar putea fi subiectul unui episod al celebrului serial american Dosarele X. Misterul din jurul lacul care nu seacă niciodată de ani buni nu a fost niciodată elucidat.
Puţinii săteni care mai trăiesc în micuţa localitate mehedinţeană Negreşti mai povestesc despre acest lac enigmatic care niciodată nu a secat. Nici măcar când pompele de mare capacitate ale carierei miniere din apropiere trăgeau apă din Balta lui Oproiu, nivelul lacului nu seca măcar câţiva centimetri.
Un localnic îşi aminteşte că în urmă cu câţiva ani nişte scafandrii au încercat să vadă cât este de adânc, dar au ieşit repede afară fiindcă erau foarte puternici curenţii. „Au venit nişte scafandri, dar au ieşit repede afară. Au spus că apa le rupe cablurile şi riscă să rămână pe vecie acolo în adâncuri”, povesteşte Zaharia Bumbaru, un localnic în vârstă de 83 de ani, descendent al celebrei familii de boieri din zonă. Bătrânul crede că fundul lacului este sub nivelul Dunării şi că aşa se explică faptul că nu seacă niciodată: „Apa are nişte substraturi şi fundul ei este sub nivelul Dunării. Dacă mina desfăcea şi lărgea craterul inunda tot satul şi ajungea până la oraş. Apa din adâncimea lacului e mult mai iute ca asta de deasupra care este oxigenată”.
Sătenii din Negreşti cunosc din bătrâni tot felul de poveşti despre acest lac, în care au fost aruncaţi şi morţi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Se mai spune că în timpul acestei conflagrații oamenii ar fi făcut un drum pe sub lac pentru a induce în eroare trupele nemţeşti şi că tancurile acestora ar fi intrat pe acel drum de sub lac şi nu ar mai fi ieşit vreodată. „În timpul războiului care mureau îi băga acolo, cine să le mai facă groapa? S-au găsit tancuri, maşini agricole aruncate în apă”, mai spune un localnic.
Sătenii mai povestesc că niciodată nu au avut curaj să intre în apele misteriosului lac. Se duceau la păscut cu vitele în zonă, dar nu se apropiau foarte mult din cauza nisipurilor mişcătoare din jurul lacului care ar înghiţi orice vietate. „Ne duceam cu vitele când eram mică, dar nu ne băgam în apă niciodată. Cică era odată un bunar şi s-a dus un om care avea toporul cu el ca să adape boii. A pus toporul pe marginea bunarului şi a a căzut toporul înăuntru. Şi atunci cică s-a scufundat cu tot şi în locul acela a rămas balta, aşa am auzit şi eu de la bătrâni”, povesteşte Zoia Alenii, o femeie de 70 de ani, din Negreşti. Bătrânii mai spun că în apele acestui lac sătenii din Negreşti ar fi aruncat mai multe lăzi cu comori de teama celor care veneau să atace satul. „Se zice că s-ar fi aruncat şi nişte comori acolo. Când eram copil mă duceam cu vitele acolo la păscut, dar nu intram în apă. Trăgeau pompele aici în carieră, dar nu scădea niciodată lacul”, spune Ioana Pais (68 de ani). Cum puţini se încumetă să se apropie de lac, zona este raiul şerpilor care stăpânesc împrejurimile. Despre acest lac nu există nicio consemnare oficială şi nici nu apare pe harta judeţului Mehedinţi.
În toate zonele României circulă legende cu privire la diferite comori. Însă cel care a descoperit o comoară, dacă nu respectă anumite tradiții sfârșește mai întotdeauna tragic. În Dobrogea, se spune că numai cel căruia i s-a arătat locul unde este comoara, trebuie să participe la dezgroparea ei. În Banat, există credința că focul joacă deasupra comorilor, în noaptea de Sfântul Gheorghe sau de Drăgaică. Numai cel care are puterea să vadă flăcările va găsi comoara. Tot tradiția spune că în locul unde este o comoară există o troiță, la care s-a rostit un teribil blestem.
Într-o veche legendă, intitulată Comorile begului, citim că odinioară, pe vremea turcilor, în Cetatea Beiului de pe malul Dunării, în Clisură, îşi avea reşedinţa un turc hapsân, despre care se zicea că în tinereţea lui zbuciumată ar fi iubit cu patimă o copilă, într-atât de mult, încât, ea părăsindu-l, şi-a ieșit din minţi. De ani de zile, îmbătat de blestemul iubirii neîmplinite, turcul hălăduia singur prin locurile sălbatice din jurul Cheilor Nerei, dezamăgit şi frânt de durere, iar într-un final s-a închis într-un turn al cetăţii, punând biruri grele pe creştini şi pierzându-i pe cei care călcau în cetate. Treptat, oamenii părăsiră ţinutul, retrăgându-se prin poienile din mijlocul codrilor sau plecând spre alte meleaguri. Dar iată că într-o dimineaţă de toamnă, turcul şi-a încărcat comorile pe un asin şi după ce le-a ascuns într-o tainiţă din apropierea Cheilor Nerei, s-a căţărat pe o stâncă şi s-a azvârlit în apa Nerganului. De atunci, a rămas în memoria locurilor Turnul Mare al lui Beg, din Cheile Nerei.
Din altă legendă, Custura părăsită, aflăm că o dată la şapte ani şi numai după ce înconjori cetatea de şapte ori, stânca de pe Măgura Beiului se deschide şi doar atunci muritorii pot răzbate spre o lume a comorilor: cufere cu nestemate şi bijuterii, mormane de aur, blănuri şi veşminte scumpe etc. Dar vocea care izvorăşte parcă din mijlocul steanului de calcar şi ademeneşte pământenii la comorile din măruntaiele Pământului avertizează şi că orice moment de întârziere, cauzat de lăcomie, poate duce la închiderea portiţei şi captivitate veşnică în stâncă.
Istoricii susțin că după ce romanii i-au învins pe daci, au plecat cu multe comori de proporții absolut impresionante, cântărind peste 1.500.000 kg aur și argint de două ori mai mult. Acest aur a redresat situația financiară a Imperiului Roman pentru o perioadă îndelungată. Dio Cassius a scris că un apropiat al lui Decebal l-a trădat, spunându-le romanilor locul unde este ascunsă comoara. Decebal împreună cu mulți soldați au deviat albia râului Sargeția. Au săpat o groapă imensă unde au ascuns comoara. După aceea, albia râului a fost readusă pe vechea zonă de scurgere. Toți soldații care au participat au fost omorâți. Dar care să fie râul? În apropierea Sarmisegetusei sunt mai multe râuri. Streiul, Sibișelul, Grădiștei? În secolul al XVIII-lea, cercetătorul Ferencz a descoperit mai multe monede de aur, într-un șarpe din aur, în râul Strei. Să fi rămas o parte din comoară acolo? Statistica spune că anual, peste 4.000 de căutători pirat, scormonesc pământul Transilvaniei. Există hărți care prezintă zonele unde sunt ascunse aceste comori, dar ca să le înțelegi trebuie să decriptezi anumite coduri.
De aurul ardelean, dar de această dată cel din comori, este legată şi o operaţiune militară a Împăratului Austriei, în jurul anului 1800: „A fost o operaţiune destul de mare desfăşurată cu sprijinul armatei austriece, pentru că apăruseră monede de aur de tip koson, se pare. Dar ele apăruseră de fapt încă din secolul al XVI-lea şi primul care a profitat de pe urma comorilor şi tezaurelor dacice din Transilvania îngropate în zona Munţilor Orăştiei a fost Cardinalul Martinuzzi, care a fost guvernatorul Transilvaniei în secolul al XVI-lea”. De aceste comori aurifere se leagă foarte multe legende care mai au adepţi chiar şi astăzi. Una dintre legende are în rolul principal un clujean: „Referitor la zona Munţilor Apuseni, sunt multe legende despre comori. Cea mai cunoscută comoară era a lui Paul Varga, care era un clujean, cizmar, şi care a devenit extraordinar de bogat cândva pe la 1700 şi într-un testament de-al lui datat în 1716 se spune că el ştia locul în care se află o comoară extraordinară, undeva în zona Munţilor Apuseni, mai degrabă către Munţii Gilăului părând să fie. Comoara lui Paul Varga a fost căutată mult timp, sunt oameni care o caută şi acum. În 1790, la Cluj s-a înfiinţat chiar o societate pentru căutarea comorilor, care în principal urmărea exact comoara lui Paul Varga, dar şi multe altele. Sunt cercetători care au făcut un paralelism între căutarea aurului din Munţii Apuseni şi goana după aur din California. Se zice că un cronicar din epocă de pe la 1550 spunea că la reşedinţa lui Martinuzzi din Gherla, unde îşi aduna el aurul din toată Transilvania, s-ar fi aflat la un moment dat 1.600 kg de aur nativ şi 250.000 de florini. În schimb, generalul Castaldo, care l-a asasinat pe Martinuzzi, n-a găsit decât 2.000 de monede de aur. La 1800, un copil de ţăran a găsit în zona Munţilor Orăştiei 264 de monede de aur, pe urmă un preot a găsit în 1804, la rădăcina unui fag bătrân, 400 de monede de tip koson. Atunci armata imperială a fost trimisă pentru a recupera aceste tezaure”. Legendele, inclusiv una din zona Clujului, mergeau şi mai departe. Deşi nu era vorba numai de legende, ci chiar de tratate ştiinţifice. „Existau iarăşi legende consemnate în mai multe tratate de mineralogie, în secolul XVIII, conform cărora se credea că în Transilvania aurul apare în stare nativă inclusiv în seminţele de struguri. Se credea că boabele de struguri au seminţe de aur sau se spunea că sunt vrejuri de aur pe viţa de vie. Sunt consemnări şi sunt lucruri tratate la modul serios, sunt lucrări ştiinţifice de top în perioada respectivă, nu erau cărţi de basme. Oamenii chiar credeau la modul serios chestia asta. Este un exemplu la Vişea, în comuna Jucu. Şi acolo se zicea că apăruse o viţă-de-vie cu un vrej din aur”.
După unii istorici, zona Banatului este, totuși, cea care ascunde cele mai multe comori, dat fiind faptul că a fost graniță mulți ani pentru mai multe imperii și țări bogate. În zona Peșterilor Banatului, se spune că și Constantin Brâncoveanu a îngropat peste 20.000 de pungi cu galbeni. Faptul că a refuzat să indice zona turcilor, l-ar fi costat capul. Legendele spun că și Bărăganul ar fi locul unde se ascund comori, dar cel care găsește comoara va muri de fiecare dată în condiții tragice, dat fiind blestemul acelor comori.
Și Vâlcea este un ţinut al comorilor ascunse în munţi de haiduci şi boieri. Cea mai căutată comoară este cu siguranţă cea a călugărului Pahomie, care a fost ascunsă în urmă cu o jumătate de mileniu în apropierea schitului cu acelaşi nume, din Băile Olăneşti.
Potrivit legendei, Marele Ban Barbu Craiovescu al Olteniei a ascuns în urmă cu 500 de ani, în munţii din Parcul Naţional Buila –Vânturariţa, o mare parte din averea sa. Boierul a fost nevoit să ia calea străinătăţii din cauza conflictului cu domnitorul Mihnea cel Rău, cel despre care se spune că urmărea să intre în posesia tezaurului. „Barbu Craiovescu pornise în pribegie, din cauza războiului cu domnitorul Mihnea cel Rău, însoţit de căpitanul de care Sava, cel care i-a şi salvat viaţa. Zăbovind mai multă vreme în munţi, nevoit fiind să-şi hrănească oamenii şi caii, căpitanul Sava s-a haiducit. Cronicile spun că în pribegia sa, boierul Craiovescu, a luat cu el o parte din avere care consta în aur şi bijuterii. Se mai spune că, în stânca schitului, a fost săpată o galerie prin care se putea strecura o singură persoană, unde viitorul monah şi-a ascuns averea. Nici haiducul Sava nu s-a lăsat mai prejos şi, alături de oamenii săi, a sporit comoara din stâncă. După moartea lui Barbu Craiovescu - Pahomie, haiducii s-au pierdut în negura vremii şi comoara a rămas în grija călugărilor, care au păstrat-o cu sfinţenie de-a lungul timpului”, povesteşte profesorul Florin Epure, directorul Direcţiei de Cultură Vâlcea. După câţiva ani, pribeagul Barbu Craiovescu a revenit pe meleaguri vâlcene şi s-a călugărit. Monahul a luat numele de Pahomie şi a ridicat, în 1519, un schit într-o stâncă din Muntele Buila. Legenda spune că tezaurul ar fi ascuns în apropierea schitului, iar vânătorii de comori sunt văzuţi destul de des în zonă. Potrivit profesorului Florin Epure, în 1988, un pădurar a dezgropat aici o mică comoară, dar de pe vremea strămoşilor daci. Vâlceanul a găsit un vas cu câteva zeci de monede de aur din secolul I î. Hr. şi un coif de aur dacic.
Cei care nu au găsit aurul îngropat în apropierea Mânăstirii Pahomie au căutat bogăţiile ascunse şi în zona Mânăstirii Arnota, din Costeşti, căci legenda spune că aici ar fi un alt loc unde şi-ar fi ascuns aurul şi domnitorul Constantin Brâncoveanu. Cei care s-au încumetat de-a lungul timpului pe stâncile din apropierea Mânăstirii Arnota au căzut victime ale unor evenimente nefericite, lucru care i-a făcut pe localnici să afirme că au fost loviţi de un blestem al comorii. În urmă cu câţiva ani, un localnic din Horezu a fost strivit de o stâncă căzută în timp ce dormea în cortul său. Bărbatul a acceptat să fie călăuza altor două persoane care au sperat că, în noaptea de Sfântul Andrei, când legenda spune că aurul începe să strălucească, vor găsi comoara ascunsă între stânci.
Și căutătorii comorii din Cernişoara au fost loviţi de ghinion, dar în alt mod. Nu mai puţin de 11 bărbaţi au ajuns în arestul poliţiei după ce au săpat un tunel de 15 metri în Pădurea Modoaia. Legenda spune că haiducii ar fi ascuns în această pădure mai mulţi saci cu bani furaţi de la boieri, iar localnicii s-au lăudat până acum că ar fi găsit câteva monezi din aur. Vâlcenii povestesc că ar exista o comoară ascunsă şi în munţii din nordul judeţului Vâlcea, în zona Malaia-Voineasa. Până acum, nimeni nu a găsit însă vreun indiciu despre locul unde şi-ar fi îngropat comoara lotrii.
În Vâlcea, haiducii s-au numit lotri, celebrii tâlhari de pe Valea Oltului care atacau comercianții și caravanele cu mărfuri. Dar haiducii băteau și drumul sării care trecea pe la Horezu, mânăstirile înzestrate cu daniile voievodale și chiar famililie înstărite. Potecașii sau vătafii erau vânătorii de haiduci, vânători de recompensă, buni luptători și erau angajați fie de boieri, fie de curtea domnească sau negustori pentru a curăța codrii și pădurile de haiduci. Potecașii, au apărut în istorii și în legende, dar înfățișați de multe ori ca personaje negative, deși în realitate, din punct de vedere legal, era invers.
Prin Munții Căpățânii, mai există, de pe vremea lui Iancu Jianu, peșteri in care au fost ascunse comori. Iancu Jianu este cel mai vestit haiduc din Oltenia. Acesta s-a născut în anul 1787, într-o familie înstărită, cu rangul de slugeri, pe domeniile boierești din Olt-Romanați. Era foarte îndemânatic în mânuirea armelor. În plus, era foarte curajos și știa să-și apropie oștenii, care îl urmau până la moarte în orice bătălie. În timpurile sale de glorie, Iancu conducea o veritabilă oștire formată din 2.000 – 3.000 de haiduci, care luptau împotriva boierilor mai vechi, a fanarioților, a habsburgilor și, mai apoi, a turcilor. O vreme, a condus chiar Oltenia în locul puterii domnești. Haiducul Pavel Lotru, din Bălcești, satul gorjean în care s-a născut și Maria Lătărețu, a pricinuit multe neajunsuri Imperiului Habsburgic, care a stăpânit zona în prima jumătate a secolului XVIII, în urma Tratatului de la Pasarowitz. A fost căutat timp de peste trei ani de imperiali și potere, dar nu a fost prins niciodată. Pavel Lotru haiducea pe amândouă versantele Carpaților, atât în Gorj, cât și în Vâlcea-Horezu, precum și prin zona Sibiului. Miu Haiducu, fiul unui pandur de-al lui Tudor Vladimirescu, după ce prăda targurile de la Horezu, se ascundea în Munții Căpățânii sau ajungea până la Ocne spre drumul sării.
Comorile au fost ascunse de către haiducii lui Iancu Jianu, alături de care marele erou popular a stat ascuns 12 ani pe Muntele Bulzu, de pe Cheile Bistriței, din Vâlcea. Multe dintre aceste comori au fost luate chiar de către haiducii care au reușit să scape de poteră și care, înainte să aleagă altă ascunzătoare, le dezgropau. Haiducii care le ascundeau ciopleau cruci pe fagi sau pe brazi, pentru a însemna peșterile și tainițele. Atunci când întâlneai în cale un fag pe care era încrustată o cruce, știai că te afli în preajma unei comori. La adâncime, în stânca de calcar, stau ascunse și acum multe averi ale boierilor și stareților de mănăstiri din acea vreme, bogații pentru care haiducii nu pregetau să facă vărsare de sânge, ca să le dea – sau nu! - la săraci. Banii aceștia sunt însă blestemați, tocmai pentru ăa erau luați cu jertfe omenești. Undeva, pe lângă Vârful lui Roman, era știută o astfel de comoară. Mulți aflaseră și locul, pentru că se întorceau brusc din drum, îndemnați de ceva necunoscut să nu cumva să atingă pământul care ascundea monedele de aur și de argint blestemate. Probabil că aceștia aveau credința mai mare în Dumnezeu și erau avertizați, prin diferite semne, că ar fi mai bine să facă, fără să-și pună vreo întrebare, cale întoarsă. Cei care știau de asemenea locuri aveau bilete lăsate de haiduci, în care era trecut locul ales și câți pumni de monede erau ascunși acolo. Pe acest bilet, pe lângă locul și cantitatea de monede ascunse, era trecut și avertismentul teribil că nu se poate ridica comoara până ce, în locul cu pricina, nu vor muri deodată „nouă frați”! Au trecut zeci de ani până să se încumete cineva să se apuce să o dezgroape. Cel care a reușit a fost – se zice - un cioban din Vaideeni, căruia i-a venit ideea sa ia cu el o scroafa cu 9 purcei pe care i-a omorât chiar pe locul in care era ascunsa comoara. Într-adevăr, într-un bilet lăsat de haiduci, nu scria că trebuie sa fie neapărat ființe umane. Și, după ce a dezgropat comoara, ciobanul s-a întors în sat, și-a cumpărat multe oi, și-a făcut casă mare și a avut copii mulți, pe care i-a crescut cu frica de Dumnezeu. Blestemele nu s-au mai împlinit, pentru că a adus ofranda cerută, jertfind cei „nouă frați”, acolo, deasupra comorii. Dar au mai fost ascunși mulți bani, pe lângă stâni și pe vârfuri înalte ale munților. Tot pe lângă Vârful lui Roman, între Piscul lui Țigan și Piscul Iancului, se află o peșteră care, de peste 100 de ani, nu poate fi descoperită. Peștera din Piscul Iancului apare în multe bilete ale haiducilor, dar nimeni, niciodată, n-a putut da de ea. Se zice că acolo ar fi ascunsă o mare comoară. Kilograme întregi de monede de aur și tacâmuri de aur și de argint ar fi rămas îngropate, alături de arme de-ale haiducilor, pe țeava cărora sunt îndesați mii de sfanți...
Se spune că pe aici sunt multe alte peșteri care ascund comori, dar cele mai însemnate rămân Peștera cu Tisă, Peștera cu Scorpiile și Peștera cu Foișor, de pe țancurile Bulzului. Tot prin Munții Căpățânii, pe Vârful Buila, la Vânturarița, la Curmătura Boului, la Muchia Vacii ți pe Vârful Albu, au rămas încă nedescoperite numeroase comori ascunse de haiduci. Aceștia aveau legământ să nu se lege de femeile din sate și să nu primească în grupul lor vreo femeie. Numai că Ana, o femeie cu chip aspru, puternică și neînfricată, care s-a dat drept haiduc, a strâns în jurul ei vreo 30 de bărbați, pe care i-a pornit pe drumul Craiovei, la un mare boier, la curtea căruia s-a făcut mare vărsare de sange. Haiducii i-au luat toată averea și au ascuns-o în Munții Builei. Zece ani, Ana a fost căpetenia haiducilor, până într-o zi când unul dintre ei a urmărit-o la un șipot, unde mersese să se spele și, lăsându-se goală de la brâu în sus, a văzut că-i femeie. Când Ana s-a întors în ascunzătoare, a fost demascată, haiducii dezbrăcând-o cu forța și omorând-o pe loc. Ana este înmormântată pe Plaiul Rămeștilor, sub Poiana Stoicului, în mijlocul pădurii, într-o poienitță care este cunoscută sub numele de Poiana Ploscarului. În groapa ei, a fost pus și un pumn de galbeni, descoperit mai târziu de către un bărbat care mersese împreună cu fiul său, având un bilet de la haiduci, să caute osemintele Anei. Biletele cu comori se transmiteau din tată în fiu și nu erau lăsate decât anumitor oameni, doar acelora care îi ajutau pe haiduci cu merinde și care îi preveneau atunci când potera se apropia de ascunzătoarea lor. Câteodată, cobora în sat câte un haiduc să ia merinde, alteori unul dintre săteni urca la munte, cu boii, spunând prin sat că merge după lemne. Sub căpița de fân pe care o punea în car, pentru a hrăni boii pe drum, erau ascunse merindele pentru haiduci. În schimbul acestui serviciu, omul primea un bilet cu locul unei comori. Sub Buila se află Poiana de Piatră, este o peștera adâncă de 5-6 metri, folosită și ea în vechime ca adăpost de haiduci. Are gura de intrare sub forma de puț, iar haiducii, când se apropia potera, intrau în peșteră și trăgeau după ei un brad tânăr, pe care îl tăiau la repezeală și al cărui vârf rămânea afară, ca și cum ar fi fostdfintotdeauna locul lui acolo, de parcă ar fi crescut din pământ. Niciodată potera nu i-a aflat pe haiduci. O singura dată, jandarmii au găsit în poienița de afară caii haiducilor păscând. Furii erau în peșteră, peste gura căreia trăsesera bradul sacrificat, care îi salva de fiecare dată prin pieirea sa.
Se mai caută până în ziua de azi și o comoară fabuloasă care ar fi ascunsă pe Valea lui Neag, pe lângă Mânăstirea Hurezi, unde ar fi îngropată toată vistieria lui Constantin Brâncoveanu: aur, bijuterii, tacâmuri, sfeșnice, policandre, covoare țesute cu fir de aur. Constantin Brancoveanu aflase că turcii îi voiau capul și a luat șapte slugi cu el, a dus cărămidă și a construit un beci adânc, în care și-a ascuns toată averea. Când beciul a fost gata și comoara ascunsă, Constantin Brâncoveanu a omorât cele șapte slugi, pentru a nu se afla niciodată locul în care au fost ascunse bogățiile familiei. Mulți caută această comoară imensă, dar nimeni, niciodată, nu a putut afla locul în care este ascunsă.
Pe Plaiul ăl Mare, în Priporul Cireșului, pe Romanii de Sus, la deal, sunt îngropați 17 haiduci, care au fost omorâți de poteră chiar în aceste locuri blestemate. Pe drumul care duce de la Scărișoara la Preluca și de la Preluca la Văleanu, cele 17 morminte stau drept mărturie pentru aceia care încă se îndoiesc de faptele haiducești, petrecute pe vremea lui Iancu Jianu, în Munții Căpățânii. Bătrînii povestesc că plecau seara din Pădurea de Sub Tei și pământul era acoperit de iarbă și mușchi, dar a doua zi, când reveneau cu vacile la păscut, găseau gropi adânci de peste doi metri la rădăcina teilor bătrâni și însemnați de lama cuțitului cu o cruce sau o literă. Povestea cu ,,căldarea” de bani aflată aici la rădăcina unui copac secular a circulat multă vreme. A găsit-o cineva? Nimeni nu știe. Numai că, astăzi, dacă o găsește cineva, trebuie să o predea fie muzeului, fie autorităților. Se poate alege legal doar cu cel mult 30% din valoarea comorii găsite. De aceea, mulți riscă și aleg să vândă piesele găsite colecționarilor din străinătate sau să încerce să le valorifice pe site-urile de specialitate ori în cadrul unor licitații desfășurate în Occident sau, mai nou, în țările arabe sau în cele asiatice.
Despre comorile din zonele Vâlcei, legendele sunt nenumărate… Poate de aceea, căutătorii de comori au luat la puricat fiecare centimetru de pe dealurile şi din pădurile din întreg judeţul, pentru a găsi bogăţiile ascunse cu sute de ani în urmă de haiducii sau boierii fugari. Locuitorii din acest areal spun că mulţi căutători se feresc de blesteme şi spirite, de care se apără, purtând tot felul de talismane. Potrivit legendelor, fiecare comoară e păzită de spirite sau de un blestem înfricoşător, astfel că aventurierii împrejmuiesc zona unde urmează să facă săpăturile cu icoane şi talismane norocoase. „Comorile sunt păzite şi sunt blestemate. În nopţile cu lună plină, aurul blestemat începe să joace şi lumini se văd deasupra locului unde se spune că e îngropat”, povestea o bătrână a locului. „Dacă cel care îl găseşte are inima curată, scapă de nenorociri, iar dacă nu, peste el se vor abate toate relele. Am văzut oameni care s-au îmbolnăvit subit şi au murit în chinuri”, spunea un alt sătean.
Și în Bucovina circulă legende similare. Mânăstirea Putna este un important loc de pelerinaj, dar și un punct de atracție pentru amatorii de aventură, pentru cei care cred în legende și încearcă să găsească comori ascunse, pornind pe urmele haiducilor din trecut. Localnicii din satul Putna vorbesc sș acum despre haiducul Darie Pomohaci, care jefuia trăsurile boierilor ce treceau pe aici, iar bunurile le împărțea săracilor. Desigur, mai păstra ceva și pentru el, să aibă în vremuri grele probabil, pentru că de peste o sută de ani circulă zvonuri despre comorile îngropate de el. Ca multe povesti despre haiduci și cufere cu aur, și aceasta conține detalii sinistre, greu de crezut, dar tocmai ele au un farmec aparte și i-au convins pe unii localnici că totul este adevărat. Potrivit tradiției, comoara lui Darie este îngropată în zona numită Priluca lui Arsenie, lângă Măgura Mare. Printre însoțitorii haiducului, spune legenda, se număra și un țigan, căruia i-a venit la un moment dat rândul să păzească această comoară. Temutul și istețul Darie îi punea pe toți prietenii săi la încercare, iar pe țigan l-a prins în timp ce fura din comoară. Fără să ezite, i-a tăiat capul și l-a pus chiar peste cufărul cu aur, ca să-l pazească așa cum trebuie. Apoi, haiducul a fost nevoit să plece de lângă Putna, lăsând aici comoara ascunsă, cu macabrul său paznic deasupra. Localnicii care treceau prin zonă vedeau grozăvia și se speriau, începând să ocolească locul și, oricât de mare ar fi fost ispita aurului, mai mare era teama, astfel încât comoara a rămas neatinsă. Tot haiducul Darie ar fi avut mai multe ascunzători subterane prin această regiune, dar nimeni nu știe exact unde se aflau acestea. Unii localnici cred că „bordeiul” se afla pe Solotruc, alții că ar fi fost lângă pârâul Alunișului. Un sătean susține că a și găsit cândva una din aceste pivnițe secrete. Gheorghe Fodor povestește că, alaturi de unchiul său, a descoperit, pe când era copil, o pivniță pe Solotruc, unde se aflau o tavă mare de metal și alte obiecte, care ar fi aparținut haiducului. Nimeni nu știe dacă aceste povești sunt adevărate și dacă există cu adevărat comori care așteaptă să fie descoperite. Însă una dintre istorisirile legate de haiducul Darie este cât se poate de interesantă și, de ce nu, pare plauzibilă. Se zice că el ar fi dat niște bani unei văduve sarace, care avea mulți copii, și i-a spus femeii să meargă la Rădăuți la târg, ca să-si cumpere o vacă și sa plătească pentru ea oricât îi va cere negustorul. Văduva a făcut întocmai, iar când negustorul a plecat acasă, mulțumit, haiducul i-a tăiat calea și i-a furat banii cu care femeia plătise vaca. „Ai luat prea mulți bani de la o femeie săracă!” i-ar fi spus cu reproș Darie vânzătorului cel hapsân.
Ce se ascunde in codrii comunei argeșene Cocu ca să determine unul sau mai mulți indivizi ciudați să sape asiduu în zona numită Leordiș? Și nu vorbim de gropi făcute de niște amatori. Ci de adevărate puțuri de 20 de metri adâncime. Oamenii locului ar avea o explicație. „Din copilărie, bătrânii satului, în timp ce mergeam cu vitele la păscut, povesteau că pe aici ar fi fost ascunse comori. Comori ale haiducilor, mai bine zis. Căpitan Radu sau alte legende datând din jurul anilor 1700”, susțin oamenii. Nimeni nu crede însă că aceia care voiau comori ar fi căutat doar de curiozitate. Totul pare făcut cât se poate de profesionist. Fiecare groapă, de la cea de 20 de metri la cea de doi metri, are alături instalat un scripete cu care să se scoată mai ușor pământul excavat. Așadar nu este exclus ca săpătorii să fi avut o harta veche. Harta unei comori. „E foarte veche biserica, e un monument istoric. Se găsește într-o vale adâncă și nelocuită. E distanță mare de unde au săpat ei și până la mânăstirea asta, până la biserica asta”, a spus Gheorghe Tucă, primarul comunei Cocu. „Altceva mă surprinde, faptul că aici, la Cocu, unde s-au găsit acestea, nu s-a lucrat doar o oră-două, s-a lucrat zile întregi. Cum s-a putut ca acest lucru să nu se afle în comună?”, se întreabă Spiridon Cristocea, directorul Muzeului Județean Argeș, făcând aluzie la eventuala complicitate a localnicilor. Explicații ar fi, totuși, destule. Primul, și cel mai important, este faptul că gropile nu au fost săpate în vreun luminiș. Ci adânc în pădure, departe de privirile curioșilor. Doar că situl căutătorilor de comori n-a rămas ascuns asemenea comorilor haiducilor. Poliția a încercat apoi să dea de ei și să-i ia cu arcanul. Dar, cum au putut săpa nestingheriți în pădure, existau șanse destul de mari să se facă nevăzuți asemenea haiducilor ale căror comori le căutau...
Un loc unic în lume, unde îşi dorm somnul de veci, laolaltă, prinţi, prinţese şi piraţi, oameni de toate religiile. Cimitirul Sulina este plin de mistere. Sulina, locul unde apele tulburi-maronii ale Dunării îşi iau un părelnic adio de la Bătrânul Continent şi se varsă în Marea Neagră, este un loc al confluenţelor. Parcă întrepătrunderea apelor a schimbat şi cursul firesc al vieţii de pe pământ. Sulina a fost şi a rămas un mic Babilon al României uitat de lume, aruncat şi lăsat stingher pe un petic de uscat. Sulina a reprezentat o „comoară" pentru piraţii mărilor, personaje de poveste care au trăit cu sute de ani în urmă de pe urma jafurilor la „drumul mare" în sătucul dintre ape ajuns oraş european. Dar, ca pentru orice poveste cu piraţi, prinţi, prinţese şi drame terminate brusc în vâltoarea apelor, trebuie să faci efortul de a ajunge pe malurile Sulinei. O dată ce ai acostat pe cheul vechi, oraşul te întâmpină ca o carte de istorie deschisă. În port, o pancartă mare, maronie, îţi indică un loc lugubru la prima vedere: Cimitirul „Comisiei Europene”! Cimitirul Piraţilor, îl mai numesc localnicii. Drumul până la locul de veci al hoţilor mării este unul frumos, pavat cu dale. Pe dreapta, o împrejmuire de sârmă ghimpată şi o biserică din alt secol ne indică faptul că am ajuns fix la locul unde îşi dorm somnul de veci cei mai temuţi piraţi ai Mării Negre. Localnicii povestesc vieţilor acelor oameni crunţi, ajunşi acum legende sub pietre funerare. Sulina era rută preferată a vaselor mari, cu pânze, care cărau din Occident adevărate comori spre alte mări. Gura îngustă de vărsare a Dunării şi pădurile care străjuiau de o parte şi alta confluenţa apelor, erau şi ele un loc numai bun de ascunziş. Bineînţeles că aceste oportunităţi au fost fix atracţia piraţilor greci şi maltezi care, timp de trei secole, puseseră stăpânire pe meleagurile acelea. Cel mai aprig dintre ei, Ghiorghios Kontoguris, un pirat grec, celebru în secolul al XIX-lea, a rămas legendar în amintirea oamenilor de la Sulina. Pe lângă faptul că în timpul vieţii a jefuit sute de nave, după ce le atrăgea pe uscat, piratul grec a murit brusc, sărac şi neplâns de nimeni. Toată lumea din zonă s-a întrebat şi continuă să se întrebe unde şi-a ascuns grecul comoara. Cum preferatele lui erau navele care transportau aur şi argint, cum n-a avut moştenitori sau rude, este clar că „munca" celebrului pirat este încă ascunsă în pustietatea de la malul mării şi aşteaptă să fie descoperită. Sătenii s-au bucurat tare când l-au găsit pe bătrânul pirat mort, în coliba lui, dar respectul pentru curajul lui i-a făcut pe localnici să-l înmormânteze la loc de cinste, spre centrul cimitirului, sub o lespede sculptată care, şi ea, ascunde o legendă. Lipovenii povestesc cum se citeşte inscripţia de pe mormântul lui Kontoguris: „Ca să poţi citi inscripţia de pe piatra piratului trebuie să vii în cimitir la primele ore ale dimineţii. Apoi umezeşti cu puţină apă placa şi doar atunci, după ce se usucă puţin, va putea fi citit textul săpat în mozaic, literele sunt scoase clar în relief".
O interesantă legendă circulă prin Banat, despre comoara ascunsă sub Vârful Svinecea, care ar fi însoţită de „blestemul aurului“. La 1.224 m deasupra nivelului mării, Svinecea este cel mai înalt vârf din Munții Almajului (Caraș Severin). Aflat pe raza comunei Rudăria sau Eftimie Murgu, localitate celebră pentru morile de apă unice în Europa, locul a căpătat un renume neobișnuit: se spune că aici sunt ascunse cantități considerabile de aur, prăzi ale haiducilor care jefuiau casele bogaţilor din Banat în secolul trecut. Legenda aurului s-a perpetuat de-a lungul timpului. Un bătrân din vechime a povestit experiența pe care-a avut-o cu un haiduc. După ce-a observat că traista țăranului este din Rudăria (pe vremea aceea încă se respecta portul popular), l-a chemat la el și i-a spus, în mare taină următoarele: „Unde bate prima rază de soare la Rusalii, acolo este gura peşterii”. Haiducul i-ar fi mai spus bătrânului că acolo este aur care i-ar ajunge României chiar și 40 de ani. Primarul comunei Eftimie Murgu (fostă Rudăria), declară că povestea aurului din masivul Svinecea Mare este doar o legendă, fiind şi alţii care, conduși de dorință și de mireama acestei povești, au mers pe munte cu aparate de depistat aurul fără sa găsească însă nici urmă de comoară. Pe de altă parte, istoria îi recunoaşte pe haiducii din Banat, ca niște „hoți la drumul mare”, e drept și nu neagă că ar fi totuși o probabilitate de a găsi aur. Legendele continuă sa atragă zeci de oameni care, înflăcărați de legendele locului încă speră într-o îmbogățire miraculoasă.
Legenda spune că dacii şi-au ascuns aurul pe unde au putut, din calea romanilor. Se spune că un bărbat din Ludeşti a observat într-o noapte în grădina sa un foc albăstrui de vreo jumătate de metru. A săpat şi a găsit acolo o oală plină cu galbeni. Soţia sa l-a sfătuit să lase aurul în pământ, pentru că se temea de blesteme. L-a convins, iar bărbatul a îngropat aurul la loc, dar la scurt timp nevasta sa l-a găsit paralizat, fără să mai poată scoate vreun sunet. Între popoarele antice, primii care au fost atraşi ca un magnet de aurul dacilor nu au fost romanii, aşa cum se crede în mod obişnuit, ci primele triburi de greci, care, în migraţia lor spre teritoriul de astăzi al Greciei, au trecut prin Munţii Apuseni, unde au jefuit zăcămintele de aur local, din care şi-au făurit monede. Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc pentru aur – khrūsos – ar veni de la numele Crişurilor, râurile noastre care străbat ţinuturile aurifere. Alte cercetări susţin că primele monede de aur greceşti conţineau acelaşi tip de aur cu cel extras şi astăzi din Apuseni. După exploatarea zăcămintelor de către romani, a urmat o perioadă de pauză de circa 1.000 de ani, după care regii maghiari, urmaţi de imperialii austrieci de origine habsburgică, au reluat jefuirea aurului din Apuseni şi Maramureş. Conform unor documente istorice, într-un interval de doar 64 de ani, austriecii au scos din Transilvania o cantitate de 10 tone de aur.
Ziaristul Vladimir Brilinsky a cules o mulţime de legende despre aurul din zona Munţilor Orăştiei. Bătrânii i-au povestit jurnalistului şi întâmplările prin care a trecut o femeie pe care sătenii au numit-o „Sapta nebuna”. Aceasta mergea cu vacile la păscut prin hârtoapele din Valea Rea. Într-o zi, femeia a găsit o uşă mare, de piatră, care dădea într-o văgăună. A intrat, iar acolo a găsit un tezaur impresionant. Doi câini mari, de aur, străjuiau o încăpere. Uşa s-a închis în urma femeii, dar strălucirea aurului făcea ca încăperea să fie luminată. Sapta s-a aşezat pe un jilţ mare, din aur. A adormit. Când s-a trezit, lângă ea era un animal nedesluşit care bea apă dintr-o scurgere din bolta încăperii. Nu s-a speriat, a băut şi ea, iar uşa s-a deschis. A ieşit la lumină şi a fugit într-un suflet spre casă. Nimeni nu o mai recunoştea, oamenii o priveau uimiţi. Povestea întâmplarea tuturor celor care aveau răbdarea s-o asculte. Apoi, legenda spune că nişte oameni s-au gândit că tot ce spune nu este chiar rodul unei minţi nebune şi au acceptat să o însoţească până la locul respectiv. Uşa parcă intrase în pământ, degeaba au tot căutat-o. Au lovit-o pe Sapta cu pietre şi au alungat-o. Ani în şir apoi, cei care băteau Munţii Orăştiei au întâlnit-o pe Sapta, care avea privirea rătăcită, bolborosind ceva despre o uşă pe care n-o găsea. La sfârşitul secolului al XX-lea, o scrisoare anonimă anunţa că nişte studenţi au făcut o descoperire senzaţională, dând peste o peşteră plină cu aur. Descrierea peşterii şi a obiectelor semăna perfect cu ceea ce povestise Sapta, dar nimeni nu a luat în seamă spusele lor.
La Terpeziţa, în Dolj, oamenii povesteau că turcii ar fi îngropat o comoară în groapa în care aruncaseră trupurile flăcăilor din sat, surprinşi de atacatori pe când se aflau la horă şi măcelăriţi. Totul s-ar fi petrecut în timpul unei invazii otomane din secolul al XIV-lea şi se spune că o dată pe an, noaptea, în locul unde este îngropată comoara, apare o lumină puternică, iar monedele de aur dansează hora, aşa cum făceau victimele turcilor în ziua atacului. După ce i-ar fi ucis pe tinerii din sat, îngropându-i alături de cuferele cu galbeni, turcii au pierit ei înşişi în bătăliile care au urmat, astfel că nimeni n-a mai ştiut locul în care se află comoara. Şi această comoară este blestemată, iar cei care cunosc legenda cred că acela care găseşte aurul moare.
Legendele despre aurul munţilor îşi au rădăcini îndepărtate, în vremurile dacice. Orice hunedorean ştie să spună de blestemul lăsat de însuşi Decebal, care, după ce a îngropat comoara Daciei, şi-a blestemat semenii să fie pedepsiţi de Zalmoxis dacă vor dezvălui cuiva „de sânge străin” locul unde este ascunsă bogăţia, iar eventualii profanatori au fost blestemaţi să nu se poată bucura nici măcar o zi din viaţă de nici măcar o singură monedă furată.. În urmă cu ceva vreme, poliţia hunedoreană estima la aproximativ 4.000 numărul căutătorilor anuali de aur din regiune şi la aproximativ 700 numărul detectoarelor performante de metale folosite.
Să nu uitam nici importantele cantități de aur, argint, icoane vechi, bijuterii, opere de artă, titluri de valoare și alte bunuri prețioase din epocile recente, ascunse, în vâltoarea evenimentelor tragice ale secolului XX, din calea nemților, a rușilor, a comuniștilor și nu numai. Averi ale chiaburilor, ale burghezilor, ale familiilor boierești sau nobiliare, ori ale marilor industriași.
Armata germană, după momentul 23 August 1944, în grăbită retragere fiind, a constituit, pe teritoriul Romaniei, un număr necunoscut de ascunzători în speranța că vor putea reveni cândva să recupereze comorile ascunse în ele, unele aduse de departe, din stepele rusești, pe unde nemții mărșăluiseră triumfal în prima parte a războiului. Doar Dumnezeu știe unde sunt aceate tainițe, ce e o fi acolo și cât de meticulos sunt minate căile de acces la ele. Să nu le uităm nici tezaurele legionarilor, ascunzători minuțios alese după rebeliunea eșuată din ianuarie 1941. O legendă spune că, într-una dintre acestea, situată undeva în apropierea Bucureștiului, pe lângă arme, documente și diverse valori, se află și un lot secret, neraportat oficial de gravorul Haralamb Ionescu, format din monede de 250 lei de argint din 1940, care au pe muchie inscripția „Totul pentru Țară” și poartă, în mijlocul inscripției cu anul (anume între cifrele 19 și 40), simbolul Gărzii de Fier, gratiile care formează diezul din șase linii.
Tot ascunse au rămas și multe avuții mânăstirești, care, fie din cauza lăcomiei unora dintre prelați, fie din motive de urgență de moment, fie în scop precis de tezaurizare, au fost și au rămas ascunse prin tot felul de cotloane, inclusiv sub unele lăcașuri de cult sau chiar sub unele altare.
Totul arată că România efectiv abundă în tezaure secrete, comori și ascunzători de tot felul, aproape la tot pasul: în pământ, în peșteri inaccesibile, în ziduri, sub albii de râuri etc. Inestimabile comori ale României ies la iveală, continuu, de câteva secole bune, fie că este vorba de acțiuni umane banale, cum ar fi lucrările agricole, cele de construcții, diverse amenajări, restaurări sau factori naturali precum alunecări de teren, corodarea reliefului în urma perioadelor ploioase sau prăbușirea arborilor. Așa au fost descoperite tezaurul de aur de la Perșinari, „Cloșca cu puii de aur” de la Pietroasele, coiful de aur de la Coțofenești, o importantă parte din visteria statului dac pe albia râului Strei (imense cantități de aur sub formă de kosoni și alte monede, artefacte și bucăți de filon care, în cele din urmă, au ajuns la Viena sau Budapesta), tezaurele de argint de la Căprioru, Ochiuri, Ocnița, Gheboieni, Răzvad, Malu cu Flori si foarte multe altele.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro