Moartea cruntă a lui Ioan Vodă al III-lea „cel Cumplit”, sfârtecat în patru bucăți, a fost doar unul dintre exemplele pe care Înalta Poartă ținea să le dea atunci când considera că îi sunt încălcate interesele. Se poate considera că, mai apoi, Constantin-Vodă Brâncoveanu a pățit-o chiar mai rău, însă, în cazul lui, și miza, atât în ce privește latura ei economico-financiară, cât și cea politico-strategică, era considerabil mai mare. Brâncoveanu era un personaj extraordinar de bogat (supranumit „Prințul Aurului”, își păstra banii depuși în conturile secrete pe care le avea deschise la câteva bănci din Apus), teribil de influent și bine informat (întreținea un veritabil serviciu de spionaj, cu ramificații în toate marile capitale ale Europei), abil diplomat, predispus la tot felul de aranjamente potențial ostile otomanilor.

Vorbe din bătrâni spun că un tezaur de aur din vremea dacilor i-ar fi adus moartea năprasnică lui Brâncoveanu şi feciorilor lui. Turcii îl numeau „Prinţul aurului din Carpaţi” pentru că niciun alt domnitor valah nu le adusese plocoane mai bogate. Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714, a reuşit să îşi păstreze scaunul vreme îndelungată tocmai datorită aurului pe care îl trimitea Sultanului. Pusese biruri grele pe popor, iar ţăranii şi târgoveţii abia pridideau să îşi plătească dările. Dar banii adunaţi tot nu îi ajungeau lui Vodă să îi împace pe turci. Pe de altă parte, Brâncoveanu avea mândria să fie ctitor şi ridica noi mănăstiri în fiecare an. Vistieria domnitorului părea un sac fără fund…

Oamenii începuseră să vorbească tot mai mult despre bogăţia lui Brâncoveanu. Se auzeau zvonuri că ar fi găsit o comoară de aur, ascunsă din vremea dacilor. Stolnicul Constantin Cantacuzino înfiinţase la curtea lui Brâncoveanu o „cancelarie secretă”, unde se adunau informaţii şi unde erau studiate documente străvechi, găsite în locuri de taină. Domnitorul îşi trimitea agenţii deghizaţi în toată ţara, avea „urechi” peste tot şi orice vorbă despre comori ascunse ajungea la curte cu repeziciune. Apropiaţii familiei domnitoare, cunoscând podoabele şi odoarele de aur care înfrumuseţeau reşedinţele lui Vodă, erau încredinţaţi că acesta găsise un tezaur. Zvonurile despre comoara lui Brâncoveanu au ajuns şi la urechile Sultanului. Turcii erau convinşi că domnitorul român avea să-şi folosească averea ca să înzestreze armata şi să se întoarcă împotriva lor. Sultanul a ordonat, în 1714, să fie decapitat, împreună cu cei patru fii ai lui şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Brâncovenii au plătit cu viaţa aurul blestemat.

După moartea lui Brâncoveanu, turcii au atacat Schitul Iezer, ascuns în munţi, în apropiere de Olăneşti. Aveau informaţii că voievodul ascunsese aici o parte din odoarele sale de aur. Nu se ştie nimic despre soarta comorii, dar ani de-a rândul schitul a rămas un reper pentru căutătorii de comori, înarmaţi cu radare sofisticate şi lopeţi. Şi Schitul Pahomie, din vecinătate, este ştiut drept una din ascunzătorile lui Brâncoveanu. În 2009, a fost vizată Mânăstirea Baia de Aramă. Lucrările de consolidare a bisericii au scos la iveală, se pare, câteva podoabe de aur pe care le-au furat nişte oameni care lucrau pe şantier. Poliţia a dat de urma lor, dar peste întreaga întâmplare s-a aşternut tăcerea. Localnicii din regiunea Horezu spun că partea cea mai mare din averea lui Brâncoveanu este ascunsă pe lângă Mânăstirea Hurezi. A fost ctitoria cea mai de seamă a domnitorului, ridicată la o aruncătură de băţ de Munţii Căpăţânii, plini de peşteri şi ascunzători tainice. A rămas scris în analele vremii că muncitorii tocmiţi de Vodă au lucrat numai noaptea pentru a săpa temelia bisericii. Se crede că în beciul ei tainic ar fi adus Brâncoveanu cea mai mare parte a averii: arme de preţ, icoane şi odoare de aur sau lăzi pline cu bani. A chemat şapte slugi devotate să zidească intrarea şi, de îndată ce au terminat, le-a omorât cu mâna lui, să ducă taina în mormânt.

Legendele despre comoara Brâncovenilor i-au trezit interesul fostului dictator Nicolae Ceaușescu, care a pus serviciile secrete pe urma ei. Spera să găsească indicii în documentele vechi din vremea domnitorului şi cerceta în mare taină proprietăţile brâncoveneşti, subsolurile şi camerele ascunse. Se spune că, din cauza comorii, ar fi dat ordin să fie dărâmate spitalul şi Biserica Brâncovenească din centrul Capitalei. Spitalul pentru nevoiaşi, ridicat de Safta Brâncoveanu în 1838, se afla pe Calea Călăraşilor, în dreptul Pieţei Mântuleasa. Când a început construirea Palatului Parlamentului, Ceauşescu a distrus numeroase clădiri istorice şi 22 de biserici din fostul cartier Uranus pentru apariția bulevardului Victoria Socialismului („asupra Bucureștiului”, cum se făcea haz de necaz în epocă). Spitalul Brâncovenesc nu se afla în raza şantierului, dar a fost demolat în câteva zile, în pofida faptului că era unul dintre cele mai mari şi mai bine dotate spitale ale ţării. Ceauşescu ar fi petrecut câteva ore bune printre ruinele clădirii, singur, căutând probabil un semn al tezaurului râvnit. În urma dezastrului, a rămas întreagă doar placa de marmură cu testamentul Saftei Brâncoveanu, care blestema pe oricine ar fi distrus spitalul să fie judecat şi omorât de semenii lui în zi de mare sărbătoare. (Ceea ce s-a și întâmplat de Crăciun, în 1989!)

Tezaurul brâncovenesc, despre care se spune că este ascuns sub o mânăstire de la Baia de Aramă, a declanşat un adevărat război. Este vorba despre o comoară imensă, tezaurul lui Constantin Brâncoveanu, şi foarte mulţi oameni interesaţi de ea. Tezaurul ar consta în zeci de tone de aur şi obiecte preţioase. Goana după tezaurul ascuns a început din anul 1997 şi se spune că ar fi cea mai mare comoară din lume(!). Pe 12 noiembrie 2013, a avut loc cel mai recent scandal în curtea mânăstirii. Arheologii vorbesc despre o schiţă care indică faptul că sub mânăstire e o grotă şi acolo e aurul. Cel mai probabil, în căutarea comorii, în altarul bisericii, s-a săpat o groapă peste care s-a turnat beton, astfel se explică denivelările monumentului. Preotul bănuit de această faptă nu recunoaşte şi, ulterior, el este urmărit penal pentru că a săpat în biserică, iar mânăstirea este monument istoric şi trebuie respectate anumite reguli.

Dincolo de sfârşitul apoteotic, încărcat de mitologie creştină, apusul domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost hotărât cu mult timp înainte şi nu pe considerente religioase. Voievodul muntean îşi făcuse un renume de trădător în faţa marilor puteri, care au contribuit tacit la uciderea sa. Dorinţa de a-şi păstra tronul cu orice preţ, dar şi averea uriaşă i-au grăbit sfârşitul.

Pe data de 15 august 1714, ultimul mare domnitor român din Evul Mediu, Constantin Brâncoveanu, îşi pierdea viaţa, decapitat de turci pe malul Bosforului. Înainte de a muri, Brâncoveanu, în vârstă de 60 de ani, îşi vedea cei patru fii dar şi ginerele, Ianache Văcărescu, decapitaţi. Supliciul, dar şi execuţia Brâncovenilor, sunt descrise detaliat de cronicarii vremii, care au asistat la tragedia familiei munteneşti. În anul 1714, în Săptămâna Patimilor, Brâncoveanu este mazilit de turci şi dus la Istanbul. Acolo sunt închişi la Edikule, temniţa celor şapte turnuri, o închisoare cumplită. Sunt torturaţi până la sfârşitul lui iulie, când le este hotărâtă soarta. Chiar în ziua în care Brâncoveanu împlinea 60 de ani, pe 15 august, de „Adormirea Maicii Domnului”, începe execuţia. Participa în primul rând Sultanul Ahmed III, aşezat într-un foişor aurit, dar şi toţi ambasadorii marilor puteri europene, inclusiv ai Angliei, Franţei, Imperiului Habsburgic şi Veneţiei. Prizonierii au fost purtaţi desculţi şi doar în cămăşi prin tot oraşul, fiind umiliţi pe străzile marii capitale otomane. Sunt aduşi la eşafod, unde sunt aşteptaţi de călău. Reprezentantul veneţian, Andreea Memno, este şi cel care va descrie amănunţit moartea voievodului într-o scrisoare către Dogele Republicii Veneţiene. 

Istoria a consemnat că Brâncoveanu a murit demn, fără să renunţe la credinţă şi şi-a îndemnat şi fiii să moară ca nişte prinţi. Este confirmată şi legendara propunere a Sultanului de a trece la islam în schimbul vieţii. „Înainte de a se ridica securea asupra capului lor fură întrebaţi dacă voiesc să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al bătrânului Brâncoveanu răsună şi zise înspăimântat de această insultă: «-Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut. Să nu ne pierdem însă şi sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seama de moarte»", se arată în raportul veneţianului Andreea Memno. Rând pe rând, Brâncovenii au fost decapitaţi. Primul a fost ginerele, Ianache Văcărescu, apoi Constantin, Ştefăniţă, Radu şi Mateiaş. Cel mai mic dintre fii, care avea doar 16 ani, ar fi avut un monument de slăbiciune şi ar fi fost gata să treacă la islam. Un alt cronicar, Maria del Chiaro, spune însă că a fost convins de tatăl său să moară creştin. „-Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele noastre şi să ne spălam păcatele cu sângele nostru”. În doar 15 minute, familia pe linie bărbătească a Brâncovenilor a fost distrusă. Cadavrele lor au fost aruncate în Bosfor, iar capetele înfipte în pari, timp de patru zile, în faţa Seraiului.

Deşi a fost popularizată ideea unui martiriu creştin, mai nou domnitorul fiind sanctificat de Biserica Ortodoxă Română pe 21 iunie 1992, Constantin Brâncoveanu a fost ucis însă din alte motive, iar purtarea demnă de la final trebuie să fi contrariat pe demnitarii străini, convinşi că voievodul, aşa cum îl cunoşteau, ar fi trecut şi la Islam doar pentru a-şi păstra domnia. De altfel, uciderea domnitorului muntean a avut loc cu acordul tacit al tuturor marilor puteri europene, care s-au simţit jucate pe degete de Brâncoveanu. Procesul lui Brâncoveanu, nu a fost ad-hoc sau inexistent, după cum s-a crezut. Otomanii au formulat nu mai puţin de nouă capete de acuzare, cu probe. Acestea au fost prezentate şi ambasadorilor străini. Astfel, Constantin Brâncoveanu a fost acuzat de: „Întâiul. Că întreţinea corespondenţă secretă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Veneţiei, cărora le procura informaţii privitoare la turci. Al doilea. Că Împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena în 30 ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinţ al Sfântului Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestăţii Sale Chesariene. Al treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi. Al patrulea. Că, sub pretextul de a schimba aerul, locuia nouă până la șapte luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube, atât supuşilor săi cât şi traficului din Bucureşti, şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania. Al cincilea. Că a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat. Al şaselea. Că a depus sume mari, nu numai la Viena, dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele aceste locuri. Al şaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, s-a făcut cu consimţământul său. Al optulea. Că şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint, ceea ce era un gest insolent, căci însuşi Marele Sultan nu le poseda. Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii, de o valoare de la 2 până la 10 galbeni una”, arăta Maria del Chiaro.

Una dintre principalele acuzaţii, pentru care a şi fost mazilit şi ucis Brâncoveanu, a fost trădare faţă de Imperiul Otoman. Turcii au găsit dovezi că Brâncoveanu îi trăgea pe sfoară şi că, în timp ce se arăta făţiş ca prieten al otomanilor, îi informa pe inamici de toate mişcările acestora. Turcii au intrat în posesia tuturor scrisorilor trimise şi primite de Brâncoveanu. Majoritatea au confirmat trădarea acestuia. Cel care a predat corespondenţa lui Brâncoveanu în mâinile turcilor a fost Ienache Porfirita, capuchehaia domnitorului şi dragoman împărătesc. Acesta, grec la origine, a fost cumpărat uşor de ambasadorul francez al Regelui Ludovic al XIV-lea, care îl bănuia de necinste pe Brâncoveanu. Două pachete de scrisori au fost predate marelui vizir otoman. Pe lângă acesta, Cantacuzinii, rudele Brâncoveanului, au ajuns, de la bani şi ranguri, duşmani neîmpăcaţi ai acestuia. Alături de Mihai Racoviţă, fost prieten al domnitorului muntean, îl pârau necontenit Sultanului şi marelui vizir arătând politica sa duplicitară.

De altfel, acuzele nu era tocmai neîntemeiate. Constantin Brâncoveanu a jonglat cu marile puteri ale vremii, uneltind în secret, după cum se schimba raportul de forţe în zona Balcanilor. „Brâncoveanu căuta să-şi aibă întotdeauna portiţa deschisă spre a se da de partea celui mai tare. Până să se desemneze care din cei doi potrivnici era să rămână deasupra, el trebuia să se mişte între două ape, să cotigească, să ţină cumpăna, până ce momentul critic va fi sunat”, arată şi A. D. Xenopol. Înainte de a lua domnia, Brâncoveanu era un simpatizant al habsburgilor, având numeroase întrevederi cu legaţii imperiali. O dată ajuns pe tron, însă, schimbă tabăra pentru a-i îmbuna pe turci. Mai mult decât atât, contribuie decisiv la victoria otomană împotriva habsburgilor de la Zărneşti. În timp ce zâmbea otomanilor, asigurându-i de credinţa sa, trimitea scrisori şi habsburgilor, polonezilor sau veneţienilor asigurându-i şi pe ei de credinţa sa. „Nu e vorba chiar şi atunci dibaciul domn al Munteniei, pe putuse se arătase în toate împrejurările că duşmăneşte pe nemţi numai din nevoie, dar cu inima le-ar fi deplin plecat”, continua Xenopol. După victoriile austriece şi mai ales după Pacea de la Karlowitz din ianuarie 1699, Brâncoveanu devine susţinător făţiş al austriecilor, ei fiind în acel moment puterea dominatoare în Balcani. „Autorităţile de la Viena nu s-au arătat insensibile faţă de Brâncoveanu, l-au răsplătit chiar cu acordarea titlului de principe al Sfântului Imperiu la 30 ianuarie 1695, i-au îngăduit achiziţionarea de proprietăţi la Braşov şi clădirea unei reşedinţe la Sîmbăta de Sus, iar mai tîrziu, prin diplome imperiale, chiar dreptul de a se refugia în Transilvania, în caz de primejdie din partea turcilor”, arăta istoricul Paul Cernovodeanu în Coordonatele politicii externe ale lui Constantin Brâncoveanu. Chiar şi aşa, Brâncoveanu nu a renunţat la politica duplicitară, dorind să menţină relaţiile bune, în secret, şi cu turcii. Îi mituieşte cu sume uriaşe pe funcţionarii otomani să închidă ochii la manifestările sale de prietenie făţişe faţă de austrieci. „Pe de altă parte, spre a potoli bănuielile Porţii, unde îşi avea inamici redutabili, Brâncoveanu a procedat fără prea multe scrupule la coruperea influenţilor dregători otomani prin bogate daruri în bani şi obiecte de lux, întreţinînd o numeroasă clientelă de slujitori greco-levantini devotaţi intereselor sale şi asigurând pe marii viziri şi înalţii demnitari, cu suficientă abilitate, de pretinsa sa credinţă”, arată Cernovodeanu.   

O dată cu ridicarea puterii Imperiului Ţarist, sub Petru I, şi visele sale de a ocupa Balcanii, Brâncoveanu nu pierde ocazia şi începe să comploteze şi cu ruşii. Duce aceeaşi politice duplicitară şi încearcă să tragă pe sfoară atât pe ruşi cât şi pe otomani. Dă greş. Este o greşeală fatală, însă. Mai precis, ruşii se pregăteau să atace Imperiul Otoman în 1711 şi doreau să treacă prin Ţara Românească. Prin scrisori secrete, Brâncoveanu îi înştiinţa că va trece de partea lor şi că le va da merinde în timpul campaniei. De cealaltă parte, turcii îi cer voievodului muntean să strângă oastea împotriva ruşilor. Este adunată tabăra la Urlaţi şi comandantul suprem este numit spătarul Toma Cantacuzino. Ajunşi la hotarele Ţării Româneşti, ruşii aşteaptă proviziile şi trecerea lui Brâncoveanu de partea lor, aşa cum făcuse şi domnul Moldovei. Brâncoveanu încearcă să obţină avantaje maxime. Refuză să trimită merinde ruşilor şi ajutor până ce nu vor ocupa Ţara Românească ca o garanţie să nu devină duşman făţiş turcilor. Oastea ţaristă este învinsă şi Petru I obligat să încheie pace. Din acel moment, Constantin Brâncoveanu este compromis. Ruşii îl dispreţuiesc pentru trădare, otomanii află de toată corespondenţa secretă a voievodului, iar în general marile puteri europene sunt puse la current cu politica sa duplicitară.   

Un cronicar spunea că Brâncoveanu şi oamenii săi sunt „vulpi”. În aceste condiţii, Mustafa Aga îi va aduce din partea Sultanului mazilirea lui Brâncoveanu. Istoricii sunt de părere că Brâncoveanu a fost nevoit să ducă această politică duplicitară în conjuctura externă a secolului în care a trăit. Balcanii erau un butoi de pulbere, iar Ţara Românească disputată ca punct strategic de toate marile puteri. Doar dibăcia diplomatică şi acest joc duplicitar ar fi putut să-i menţină independenţa, preciza şi marele istoric Nicolae Iorga.  „Într-adevăr, în situaţia atît de ingrată în care se afla Ţara Românească în timpul războiului dintre turci şi adversarii lor din «Liga Sfîntă», Brâncoveanu şi sfătuitorii lui Cantacuzini au căutat să ţină principatul departe de flăcările conflictului şi să-i apere statutul de autonomie, refuzînd, în măsura posibilului, o cooperare militară activă cu turcii, dar ferindu-se, totodată, să accepte schimbarea dominaţiei otomane prin cea austriacă. Brâncoveanu a încercat, aşadar, să ducă o politică dibace între Austria şi Turcia, întreţinînd o corespondenţă ascunsă cu unii generali şi demnitari imperiali, dar mai ales sprijinind negocierile de pace iniţiate încă din 1691 de către ambasadorii Angliei şi Olandei la Constantinopole, dornici de a scoate Imperiul habsburgic din război şi a-i îndrepta eforturile militare numai împotriva inamicului comun din Apus, Franţa lui Ludovic al XIV-lea”, adaugă şi Paul Cernovodeanu.  

Un alt motiv pentru uciderea lui Brâncoveanu a fost uriaşa sa avere. Era legendară în aceea perioadă, iar turcii credeau că voievodul ascunde o comoară uriaşă. De altfel, averea domnitorului este dovedită şi de impresionantele daruri oferite ca mită demnitarilor otomani, ambasadorilor francezi la Istambul sau austriecilor. Numai în anul 1700 a oferit Porţii peste 300 de pungi cu peste 160.000 de taleri, o avere exorbitantă la aceea vreme. Totodată, la înscăunare a oferise 400 de pungi, la care se adaugă o sumedenie de daruri luxoase, ori de câte ori dorea să-i cumpere pe otomani sau austrieci. Averea sa este vădită şi de palatele luxoase şi lăcaşurile de cult ridicate de voievod. De altfel, Brâncoveanu a fost torturat de turci pentru a se afla unde-şi ţine averile. Totodată şi acuzaţia de fi pus taxe înrobitoare locuitorilor ar fi fost probată cu plângeri din Valahia.  

De la Constantin Gane aflăm că soția domnitorului a salvat ce se mai putea din familia și averea Brâncoveanului. Căsătorit cu Maria, fiica lui Anton Vodă, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu si Matei - și șapte fete - Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Bălașa și Smaranda. Soția sa, Doamna Maria, a fost adevăratul administrator al întregii averi a Brâncovenilor, despre care atunci se afirma că este una fabuloasă. Ea știa rostul fiecărei moșii, al fiecărei case și al tuturor sumelor de bani depozitate în bancile din vestul Europei, la Viena, Veneția sau Amsterdam.

Până în anul 1709, Constantin Brâncoveanu a reușit să mențină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, și Imperiul German. Cu acesta din urmă, domnul Munteniei a încheiat mai multe tratate secrete. În schimbul acestor servicii, Brâncoveanu a primit pentru el și pentru familia sa mai multe moșii și titluri nobiliare ale Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană.

În 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă și greșelile politice ale lui Constantin Brancoveanu au dus la dezastrul familiei. Atunci, Regele Suediei, Carol al XII-lea, fusese învins de Petru cel Mare la Poltava. Scăpată de amenințarea suedezo-germană pentru prima dată în istorie, armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a lupta cu Sultanul. Brâncoveanu s-a gândit atunci să se alieze cu rușii. I-a scris lui Petru cel Mare o scrisoare în care i-a promis că îl va ajuta cu aprovizionarea armatei. În schimb, Țarul i-a trimis mulțumirile sale și 300 de pungi cu aur, pentru plata serviciilor. Pentru mai multă siguranță însă, Înalta Poartă l-a trimis de îndată domn în Moldova pe Dimitrie Cantemir, dușman știut al familiei Brâncovenilor, cu însărcinarea de a raporta Divanului orice mișcare făcea acesta. Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu Țarul. Prudent, Brâncoveanu a încercat un abil joc „la două capete". El și-a adunat oștirea în tabăra de la Urlați, Prahova, aproape de granița Moldovei. În cazul în care rușii ar fi vrut să intre în Muntenia, se alia cu ei. El intenționa însă să rămână de partea turcilor dacă acestia s-ar fi dovedit mai rapizi. Planurile i-au fost date peste cap de vărul său, spătarul Toma Cantacuzino, care, împreună cu mai mulți boieri ai lui Brâncoveanu, era fugit în Rusia. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis lui Petru cel Mare cele 300 de pungi înapoi, iar turcilor proviziile, contribuind la eșecul militar al Țarului, care s-a văzut nevoit să încheie pacea.

Bănuind jocul dublu al voievodului muntean, în anul 1711, Sultanul a hotărât să se răzbune. Pentru aceasta a pus la cale un plan, aplicat abia după trei ani, când Brâncoveanu nici nu bănuia că ar mai avea dușmani. Toate rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijiniseră până atunci domnia, se întorseseră însă împotriva lui. Brâncoveanu pregătea la vremea aceea nunta fiului său Radu. Mireasa, fata lui Antioh Vodă Cantemir, se afla la Constantinopole. Pentru a nu supăra Înalta Poartă, Brâncoveanu i-a trimis o scrisoare Sultanului, împreună cu 4.000 de galbeni și o blană de samur. Ali Pașa, comandantul oștilor otomane, pregătea atunci o mare lovitura împotriva Germaniei, motiv pentru care s-a decis să-l scoată pe Brâncoveanu din joc înainte de începerea luptelor. Viclean, Pașa i-a comunicat lui Vodă că Poarta nu se opune căsătoriei. Brâncoveanu a trimis la Stambul, după mireasă, un convoi condus de Domnița Bălașa și de soțul ei. Era pe la sfârșitul iernii anului 1714, când Domnița Stanca, una dintre fiicele domnitorului, s-a îmbolnăvit grav. Înaintea morții, ea a avut o vedenie: pe peretele din fața patului i-a apărut o ceată de turci, care îl ducea pe tatăl ei în lanțuri la Stambul.

În Săptămâna Patimilor, a sosit la București Mustafa Aga, prieten al Brâncoveanului. Domnul îl aștepta la Curte. Uitându-se în ochii lui, Mustafa i-a spus că-i pare rău ca vechi prieten ce-i este, dar îndeplineste porunca Sultanului: „Și, deodată, fără să știe cum, se pomeni Domnul cu năframa de mătase neagră pe umăr: - Mazal!". Apoi, i-a luat prizonieri și pe Doamna Maria, cei patru fii, patru gineri și una dintre nurori, împreună cu fiul său de doar șapte anișori, care se aflau acolo. Cei doisprezece au fost duși sub pază la Constantinopole.

Bălașa și sotul ei se aflau încă în Stambul pregătind nunta. Când au ajuns acasă, au găsit odăile pline cu turci. Domnița a fost închisă în temnița femeilor, la Ceauș Emini. Acolo, a fost bătută până când a mărturisit unde era ascunsă averea adusă cu ea.

Prin aprilie, Brâncoveanu a fost dus la Edikule împreună cu fiii și ginerii lui. Sătul de chinurile și torturile la care a fost supus aproape un an de zile, pentru a mărturisi turcilor unde era ascunsă averea, Domnul i-a blestemat pe Marele Vizir și pe Sultan. În acea seară, Poarta i-a hotărât moartea. A doua zi, Brâncoveanu, cei patru fii ai săi și ginerele Ianache Văcărescu au fost aduși dezbrăcați în grădina publică. Acolo, se adunase o mare de curioși, care veniseră să vadă execuția. Dintr-o galerie acoperită privea Sultanul. Era ziua în care Brâncoveanu împlinea 60 de ani.

Ianache Văcărescu, ginerele domnitorului, a fost decapitat primul. Au urmat fiii cei mari. Înspăimântat, Matei, mezinul, a fost gata să renunțe la creștinism: „-Dă-mi voie să-mi trăiesc tinerețea. Mai bine vreau să fiu mahomedan decât să mor nevinovat!", i-a cerut acesta tatălui său. Brâncoveanu s-a împotrivit, iar călăul i-a retezat și copilului capul. Constantin Brâncoveanu a îngenuncheat ultimul în fața gâdelui. Capetele celor șase au fost plimbate pe străzile Stambulului în vârfuri de sulite, iar trupurile, aruncate în mare. Doamna Maria a aflat vestea în închisoare. Cu ajutorul Patriarhiei Constantinopolului, a început pescuitul cadavrelor, care și-au găsit odihna veșnică la Halki, într-o veche mânăstire zidită de Împăratul Ioan Paleologul.

Doamna Maria, fiica și nora sa au fost declarate roabe și aduse în seraiul Sultanului. Pentru că nu s-a aflat nimic despre comorile Brâncovenilor de la ele, femeile au fost condamnate la închisoare pe viață la Bostangibasa, unde au stat închise timp de șapte luni. Au reușit să scape de aici după ce s-au răscumpărat cu sute de galbeni luați cu dobândă uriașă de la negustorii greci din Stambul. După un an și jumătate de exil in Caucaz, Doamna Maria a ajuns la București, văduvă și săracă. Femeie hotărâtă, Maria a făcut tot posibilul să-și adune averile înstrăinate, a obținul tutela nepotului ei, Constantin, și i-a cerut lui Carol al VI-lea de Habsburg, Împăratul Austriei, protecție pentru ea și ce mai rămăsese din familie. Doamna Maria s-a stins la București, în decembrie 1729, cu sufletul împăcat că și-a dus neamu el – cât mai rămăsese dine mai departe.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro