Chiar la etajul 5 al clădirii din Berthelot 60-64, nivelul la care se afla redacţia mea, funcţiona biblioteca instituţiei. Avea un fond de cărţi impresionant, acumulat în ani şi ani de donaţii şi de achiziţii făcute cu cap. Bătrânul bibliotecar de acum patru-cinci decenii era o figură! Om cumsecade, cu frica lui Dumnezeu, dar cam ipohondru, maniac şi oarecum temător de oameni. Prudent să nu se molipsească de vreun virus luat de la cititori, se ascundea în spatele unui ghişeu, manipulând cărţile şi fişele numai cu mănuşi. Avea o grijă aproape paranoică pentru comoara care-i fusese încredinţată în gestiune, iar marea lui obsesie era să nu-i fie furate tipăriturile peste noapte. La încheierea fiecărei zile de muncă, oferea martorilor ocazionali un spectacol de neuitat. Încuia şi descuia uşa minute în şir, ca pentru a găsi poziţia ideală a cheii în broască. Când era mulţumit de rezultat, începea partea a doua a recitalului. Cramponat de clanţă, trăgea de uşă alte minute bune, pentru a se convinge, în forul său interior, că e bine închisă. Convins, în fine, că mai mult de atât nu poate face, dădea să plece cu paşi şovăielnici, dar brusc se întorcea şi relua procedurile. Una peste alta, despărţirea bibliotecarului de uşă dura circa o jumătate de oră. Când părăsea definitiv locul faptei, tot se mai găsea câte un răutăcios să-l atenţioneze:
—Vedeţi că n-aţi încuiat cum trebuie!
Bătrânelul tresărea, dădea să reia războiul lui cu clanţa, apoi ridica din umeri şi, cu chipul trist, se scuza:
—Asta e! Cum mi-o fi norocul!
Când s-a pensionat, l-am regretat cu toţii. În ciuda tipicăriilor sale, era un bibliotecar bun. Ştia pe dinafară tot ce avea pe rafturi şi, mai mult, citise aproape totul. Îi spuneai ce anume temă cauţi, iar el te îndruma precis la volumele corespunzătoare. De atunci, niciun alt bibliotecar al Radioului nu i-a egalat performanţele. Anii au trecut şi colecţia de cărţi a instituţiei a început să bată pasul pe loc, din lipsă de fonduri pentru achiziţii.
A venit Revoluţia şi, în vâltoarea evenimentelor, s-au furat cărţi cu nemiluita. Cum noile generaţii de redactori, născuţi gata culţi, n-au mai simţit nevoia să citească, în mod firesc a venit un preşedinte al Radiodifuziunii care a dat bibliotecii lovitura de graţie, desfiinţând-o. Fugit ireparabile tempus. Sau où sont les neiges d’antant... Sau cum vreţi dumneavoastră, dar tot înainte era mai bine.
Acum mulţi ani, Discoteca instituţiei noastre era în grija unui alt maniac al ordinii, rămas reper în istoria Radiodifuziunii. Ştia pe dinafară coperţile miilor de discuri aflate pe rafturi. Ascultase totul. Îţi putea oferi referinţe despre muzici, interpreţi, dirijori, concursuri şi festivaluri muzicale, curente, momente istorice, stiluri de interpretare. Era un autentic muzicolog eşuat într-un depozit de discuri.
Cel mai greu lucru era să împrumuţi de la el un disc, măcar pentru o jumătate de oră, spre a copia un fragment într-o cabină de lucru. Dacă doar schiţai rugămintea respectivă, chipul magazionerului erudit se schimonosea, ca sub efectul unei dureri atroce de burtă.
—Nu se poate, discul nu trebuie să părăsească încăperea, acul pick-up-ului nu trebuie să mai treacă prin şanţurile lui, căci îl uzează.
Discoteca este un tezaur care trebuie apărat şi conservat, ceva cam ca o rezervaţie naturală. Dar, spre deosebire de o rezervaţie, nimeni nu bibileşte leii aşa cum îngrijea discotecarul nostru comoara din gestiune. Ştergea de praf fiecare vinil. Înlătura amprente digitale, trecând peste ele vată îmbibată în alcool medicinal. În momentele de răgaz, dregea câte o anvelopă de disc deteriorată, ca un legător de cărţi adâncit în restaurarea unei coperţi.
Asemenea personaje, dedicate până la exagerare meseriei lor, nu erau o raritate în rândurile slujbaşilor Radioului. Se cuvine să-l evoc aici pe Toto Mihăilescu, sufletul zgomotecii, cum numeam noi familiar fonoteca de sonorizări a Radiodifuziunii. De cum auzea că un reporter urmează să plece pe teren, Toto îl implora:
—Adu-mi şi mie nişte zgomote înregistrate la faţa locului.
Astfel, în colecţiile atent păstorite de el se acumulau sunete specifice activităţilor industriale, sonorităţi decupate din natură, imagini sonore ale sălilor de spectacol, ale restaurantelor, ale ambianţei casnice, ale întrecerilor sportive, ale, ale, ale... El însuşi cumpăra uneori din străinătate, pe banii proprii, discuri de sonorizări editate de radiodifuziunile lumii.
Găseai la Toto, atunci când îţi erau necesare în vreo emisiune, zgomote şi sunete istorice, de epocă, datând de la începuturile gramofonului şi ale magnetofonului. Doreai semnalele orologiului din turnul Londrei, claxonul primelor automobile Ford, rafalele katiuşei sau semnalele emise de sateliţii artificiali ai Pământului? Le găseai ordonate pe benzile lui Toto Mihăilescu. Răgetele fiarelor sălbatice, cântecul păsărilor din toată lumea, şuieratul vânturilor sau canonada războaielor, zgomotul cascadelor sau, pur şi simplu, cel al apei care curge de la robinet, toate îţi erau accesibile, distincte şi perfect înregistrate, graţie strădaniei acestui maestru de neînlocuit.
Când Toto a ieşit la pensie, zgomoteca a început să se subţieze şi nimic n-a mai fost ca pe vremea lui. Mulţi redactori iresponsabili, în loc să completeze, să îmbogăţească diversitatea sonorizărilor din colecţie, le împuţinau, tăind cu foarfeca secvenţa necesară şi lăsând un gol în urma intervenţiei lor reprobabile. Omul Toto îşi sfinţise locul, alţii, după el, l-au prăduit.
Un personaj excepţional a fost urechea absolută Virgil Oniţiu. Deşi orb din prima tinereţe din cauza unei nefericite desprinderi de retină şi luptând mulţi ani cu un cancer care avea să-l răpună, în cele din urmă, Virgil a avut timpul necesar să facă proba unor calităţi puţin obişnuite. Făcea parte din Comisia de Avizare Tehnică a înregistrărilor efectuate de formaţiile muzicale ale Radioului. Era capabil să perceapă orice tăietură şi orice lipitură făcute pe banda de magnetofon, chiar dacă operaţiunea fusese întreprinsă ireproşabil. Cufundat în întunericul său absolut, îşi exersase acuitatea auditivă până la un nivel greu de egalat. De verdictul lui depindea trecerea examenului tehnic al opusului respectiv.
Dotat cu aptitudini remarcabile de matematician, Oniţiu beneficia şi de o memorie ieşită din comun. Ţinea minte tabele comparative de preţuri din diferite ţări, cursuri valutare la zi, valorile meteorologice pentru oraşele României şi ale lumii. Alcătuia horoscoape impecabile cunoscuţilor. Era un pianist de valoare şi juca şah blind la un nivel care-l propulsase în echipa Radiodifuziunii. Obişnuia să facă turism, în compania unui însoţitor, care-i relata în detaliu imaginea traseelor străbătute. După care, Virgil avea orgoliul să povestească altora itinerarele parcurse de el, făcându-le recomandări în legătură cu cele văzute la faţa locului. Un alt amănunt picant: Oniţiu mergea adeseori la cinema, percepând filmul din replici şi din sonorităţi.
Primul meu redactor-şef, Victor Popa, a fost şi el un om deosebit. Îi sunt recunoscător. El m-a angajat la Radio. A fost un şef bun, respectat, cu experienţă profesională şi fler. Era sobru, părea uneori sever, dar adesea nu-şi reprima căldura sufletească. Printre hobby-urile lui se număra şi jocul de şah. În momentele de răgaz sau după-amiaza, până seara târziu, înnădea partidă după partidă cu secretarul general de redacţie, Gavrilă Săcădat. Prin biroul lui venea, nu de puţine ori, în acelaşi scop, Octavian Paler, redactor-şef la Literar şi, ulterior, vicepreşedinte al Radioteleviziunii Române.
Scorurile meciurilor lor se contabilizau în timp, atingând numere mari, cu trei cifre. Eu însumi, pasionat de şah, primeam permisiunea de a-i chibiţa, cu condiţia să respect obligaţia de a nu-mi da cu părerea şi de a mă menţine într-o muţenie neutră. Cred că jucau pe bani, deşi acest lucru nu era de domeniul evidenţei. Dacă aşa stăteau lucrurile, deconturile se făceau, probabil, în ziua de salariu.
Când Popa juca împotriva lui Săcădat, ţineam cu cel dintâi, dar deveneam suporterul lui Octavian Paler, atunci când acesta se aşeza în faţa tablei. Nivelul meciurilor se menţinea la o valoare bunicică, aveai ce vedea. Doamne, dar să ajungi în câteva luni la un scor de 627 la 584, asta nu era ceva normal!
De altfel, apetitul pentru jocuri în redacţia Tineret a Radiodifuziunii s-a manifestat nedisimulat, fiind adus la rang de lăcomie. Tablele de şah nu ne lipseau, nici cutia de biliard mini. Personal, am organizat şi un mare concurs de pariuri şi pronosticuri fotbalistice, care a atras echipe din toată instituţia. Denumirea lui, parafrazând Daciada, era DACUS (Deplină Afirmare Competiţională a Ucenicilor Sportului). Se dezvoltase un întreg limbaj criptic al participanţilor, unde COCO însemna cotizaţia de concurs, COCOCAR desemna carnetul în care se ţinea evidenţa COCO, CASCO era casierul concursului, în persoană, şi aşa mai departe. Echipele se identificau prin denumiri, embleme şi fanioane proprii (a noastră se numea Leopardon). Ţinta era să dăm pronosticuri asupra scorului exact, iar cei mai buni ghicitori primeau premii în bani. Sumele câştigate erau modeste, însă ofereau suficiente motive de împăunare. O parte din cotizaţii erau reportate pentru cheful de la sfârşitul campionatului. O petrecere anuală, pentru care închiriam salonul unui restaurant. Acolo acordam diplome, ne duelam în epigrame, glumeam şi ne simţeam bine. Bărbaţi în toată firea ne jucam de-a copiii mari.
Apropo de restaurant, cârciumile, bodegile, braseriile şi grădinile de vară existau în exces prin jurul clădirii Radioului. Mulţi colegi îşi dădeau acolo un modest obol. Într-o zi, rotofeiul nostru confrate Gigi Enache intră în birou, cu figura alarmată. Îl întrebăm ce s-a întâmplat:
—Fraţilor, nu mai avem salvare! Ăştia de la TAPL ne-au încercuit. Eu nu mai pot face faţă, m-am predat lor, în mod necondiţionat. Capitulare scrie pe mine.
Unul dintre cei care semnau condica la restaurantul Codrii Cosminului era talentatul ilustrator muzical Mihai Roman, un geniu al pupitrului de montaj. Culmea e că, dacă se abţiguia un pic, lucra mai bine. Omul acesta era o comoară nepreţuită de folclor bahic şi a lăsat multe calambururi şi vorbe de duh-neală pentru arhivele nescrise ale chefliilor. El e cel care a transformat titlul piesei de teatru Răzvan şi Vidra în Răzvin şi Vadra. Tot el parodia în stil etilist numele unor colegi. Constantin Sărbăutoreanu (Săbăreanu), George E...mache (Enache), Litrus (Titus) Vîjeu, Marius Troznea (Grozea), fără a se scuti nici pe el însuşi: Mihai Rom. (Roman).
Ţin minte că, supărat pe nevastă-sa, Geta, pentru că îl bombănea pe tema păhărelului, a lansat o nestemată de replică: „Pleacă, Geto, d-acia, că sunt stirpe de roman”. În câteva cuvinte, se regăseau Geto-dacii şi romanii. Ce mai, întreaga etnogeneză a poporului român.
Mihăiţă al nostru nu obişnuia să bea mult, dar se trotila repede, din doar câteva sorbituri. Săracul, a murit pe la 60 de ani, dintr-o cauză firească, maladie a ficatului pus la grea încercare. Ilustrator şi om hâtru ca el nu am mai întâlnit. Asta, în ciuda faptului că făcea şi boacăne. Într-o noapte, i-a venit rândul să fie ofiţer de serviciu pe instituţie. Locul acestei îndeletniciri era cabinetul vicepreşedintelui. Pe atunci, înalta funcţie era îndeplinită de generalul-maior Dumitru Nicolae, care îşi ţinea uniforma militară într-o garderobă din biroul său. Din plictiseală, Roman i-a cotrobăit în dulap şi, descoperind uniforma, a vrut să vadă cum îi şade în ţinută militară. S-a îmbrăcat în general, s-a admirat în oglindă şi, în această ţinută de gală, s-a întins pe o canapea, unde l-a luat somnul. Aşa l-a găsit dimineaţa şeful cel mare. Vă imaginaţi ce tărăşenie a ieşit. Firea simpatică şi valoarea profesională a lui Mihăiţă îl făceau însă inexpugnabil la sancţiuni drastice.
(VA URMA) Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro