La un moment dat, unul dintre profesorii mei de la Litere, venerabilul Alexandru Piru, avut un moment de sinceritate la care nu prea mă așteptam, povestindu-mi, la petrecerea de după un colocviu literar ținut la Sibiu prin august 1988, despre mult mai tânăra sa amantă, o poetă pe care o proteja nu doar literar:
„-Închipuie-ți, dragă, că eu am sărit de 70 de ani, iar ea n-are nici 35! Sper să nu pățesc și eu ca bătrânul Caragiale cu Cella Delavrancea și să crăp de boala lui Calache, he-he!”. Am făcut ochii mari și Piru mi-a explicat că se temea de un infarct survenit în timpul actului, „afecțiune” pe care gura spurcată a lumii literare i-o atribuia drept cauză a decesului lui Nenea Iancu. (Premoniția lui Alexandru Piru nu s-a împlinit decât pe jumătate: profesorul a murit indirect din cauza mult mai tinerei sale iubite, dar nu de infarct, ci dintr-o septicemie stupid cauzată de un burete metalic cam ruginit cu care îi curăța o tigaie junei poetese...)
Și alți profesori ai mei au confirmat această variantă de „moarte fericită” a lui Caragiale în contextul dat (și care, în anii din urmă a mai provocat o victimă în rândul dramaturgilor români).
Dar, cu „boala lui Calache” este o poveste ceva mai complicată. Nu e clar dacă denumirea populară este atribuită corect acestui tip de infarct. Unii consideră că, în popor, „boala” ar desemna, de fapt, epilepsia, iar alții că denumirea vine de la obiceiul unui fiu de boier sau de negustor foarte bogat, Mihalache, alintat „Lache” și „Calache” (candidat mai mult sau mai puțin imaginar la scaunul domnesc al Țării Românești, neconfirmat însă de firmanul Înaltei Porți) de a chefui în exces, până la pierderea cunoștinței.
Povestea, în diferitele sale variante, datează de câteva veacuri bune. Astfel, conform unei alte versiuni, prin secolul XVII se spune că exista un hangiu pe nume Mihalache, care s-a îmbogăţit nespus de mult de pe urma afacerii sale. Avea în sânge acest dar de a fi un negustor priceput, pe placul boierilor care-i treceau pragul şi care plăteau bani frumoşi pentru serviciile de cea mai bună calitate pentru acele vemuri. Din agoniseala de-o viaţă, Mihalache a reuşit să devină la rândul său un mare boier, chiar dacă nu era de viţă nobilă, dar mai bogat decât cei pe care i-a slujit aproape o viaţă. Cu averea sa nemăsurată, hangiul intrat în rândul boierilor, cu rang de Jupân, şi-a construit şi un conac, iar familia era slugărită de o armată de argaţi. Doi copii avea bărbatul, dar „Prinţişorul” (Ca)Lache era favoritul pentru care dorea să facă orice pentru a-l promova într-un scaun domnesc. Până la vârsta maturităţii, acest Calache nu mişcase un pai de jos, în schimb avea o mare slăbiciune, devenită preocupare principală, respectiv să mănânce, să bea şi să doarmă. Ani de zile s-a chinuit Mihalache să-i convingă pe boierii care treceau acum, la rândul lor, pragul conacului că odrasla sa este cel mai potrivit pentru un post de mare dregător al statului, iar ocazia s-a ivit la un moment dat, când boierii ospătaţi de fostul hangiu au căzut de acord să-i acorde lui Calache şansa conducerii ţării, cu toată împotrivirea dregătorilor străini, care nu agreau ideea unui domn pământean. Mai era nevoie doar de cumpărarea domniei de la Înalta Poartă a Imperiului Otoman, lucru de care Mihalache s-a angajat că se va ocupa fără probleme. Boierii fusese informaţi de Mihalache că fiului acestuia îi place să mănânce, să se distreze şi să doarmă, dar nu şi despre faptul că aceasta era singura lui ocupaţie. Astfel că atunci când a ajuns în Capitală, aşteptând confirmarea Înaltei Porţi, Calache nu a făcut altceva în plus decât ce ştia. Nu s-a achitat de nicio îndatorire domnească, sabotându-şi singur scaunul. Evident, Înalta Poartă nu l-a confirmat ca şi domn, astfel că acesta a fost nevoit să se întoarcă de unde venise. Se spune că după această păţanie, în conacele boierilor se auzea frecvent despre „boala lui Calache” de care sufereau stăpânii atunci când o ţineau zile în şir cu obiceiul împrumutat de la fiul lui Mihalache. Pe seama acestei expresii au ieşit şi mai multe bancuri. „Este o expresie tipic românească, care vine de la un om Lache. Săracul era bolnav de o boală gravă. Mămicile care aveau copii răi, le ziceau: nu mai faceţi rele ca o să aveţi boală ca Lache. Apoi un copil să îmbolnăvit şi lumea a zis: are boală ca Lache“.
De asemenea, pe Lipscani ar mai fi existat de demult un magazin de coloniale „La Don Calache”, proprietarului atribuindu-se simptome oarecum asemănătoare: „-Tu nu-l vezi? Cred că e lovit de boala lui Calache… Umblă teleleu, pleacă lipseşte câte o lună, două, apoi revine acasă, năuc şi buimac. Ăştia cu boala lui Calache vorbesc puţin, sunt retraşi, timizi…”.
Când îmi făceam documentarea pentru Divele Bucureștilor, am întâlnit din nou povestea în varianta sa cu tentă erotică, spusă de profesorul meu în public dar, firește, într-o variantă ceva mai eufemistică: „Alexandru Piru a afirmat, la o întâlnire cu studenții, în Aula Universității Craiovene, că deține povestioara chiar de la marele George Călinescu, al cărui asistent fusese. <<Înnoptând în diverse hoteluri, între cei doi s-a legat o idilă sfârșită, până la urmă, tragic>>, sunt vorbele lui Piru”.
Cauză sau nu a infarctului suferit de bătrânul Caragiale (care, se știe, „n-o iertase nici pe Veronica Micle”, provocând furia amicului său Eminescu), cert este că tânăra pianistă Cella Delavrancea (25 ani) se afla în casă cu scriitorul atunci când acesta și-a dat obștescul sfârșit: „În noaptea de 9 iunie 1912, Cella Delavrancea, în etate de 25 de primăveri, i-ar fi mulțumit în stilul său domnului din Haimanale pentru faptul că avea grijă de dumneaei(…) Stătea de cinci ani pe aici / la Berlin/ când Barbu Ștefănescu Delavrancea, bunul său prieten, fost primar peste București, îl roagă să aibe grijă de a sa fiică, Cella. Fata susținea turnee pianistice prin Germania, Conu Iancu avea grijă să nu i se întâmple ceva rău. (…)Caragiale ar fi murit cu zâmbetul de buze...Nenea Iancu are 60 de ani. În noapte aceea, din camera sa, unde intra puțină lume, se aud zgomote și o tuse puternică. Soția, obișnuită cu așa ceva, nu intervine. Povestește Cella: <<Într-o dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică și grea>>...<<Apoi, dintr-o dată, se aude un țipăt>> - continuă Cella. <<Ușa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși>>…”
...Mai multe povești de epocă în volumul Misterele din spatele locurilor comune din Colecția Secretele Bucureștilor, apărut la Editura Integral.
Silviu Leahu
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro „-Închipuie-ți, dragă, că eu am sărit de 70 de ani, iar ea n-are nici 35! Sper să nu pățesc și eu ca bătrânul Caragiale cu Cella Delavrancea și să crăp de boala lui Calache, he-he!”. Am făcut ochii mari și Piru mi-a explicat că se temea de un infarct survenit în timpul actului, „afecțiune” pe care gura spurcată a lumii literare i-o atribuia drept cauză a decesului lui Nenea Iancu. (Premoniția lui Alexandru Piru nu s-a împlinit decât pe jumătate: profesorul a murit indirect din cauza mult mai tinerei sale iubite, dar nu de infarct, ci dintr-o septicemie stupid cauzată de un burete metalic cam ruginit cu care îi curăța o tigaie junei poetese...)
Și alți profesori ai mei au confirmat această variantă de „moarte fericită” a lui Caragiale în contextul dat (și care, în anii din urmă a mai provocat o victimă în rândul dramaturgilor români).
Dar, cu „boala lui Calache” este o poveste ceva mai complicată. Nu e clar dacă denumirea populară este atribuită corect acestui tip de infarct. Unii consideră că, în popor, „boala” ar desemna, de fapt, epilepsia, iar alții că denumirea vine de la obiceiul unui fiu de boier sau de negustor foarte bogat, Mihalache, alintat „Lache” și „Calache” (candidat mai mult sau mai puțin imaginar la scaunul domnesc al Țării Românești, neconfirmat însă de firmanul Înaltei Porți) de a chefui în exces, până la pierderea cunoștinței.
Povestea, în diferitele sale variante, datează de câteva veacuri bune. Astfel, conform unei alte versiuni, prin secolul XVII se spune că exista un hangiu pe nume Mihalache, care s-a îmbogăţit nespus de mult de pe urma afacerii sale. Avea în sânge acest dar de a fi un negustor priceput, pe placul boierilor care-i treceau pragul şi care plăteau bani frumoşi pentru serviciile de cea mai bună calitate pentru acele vemuri. Din agoniseala de-o viaţă, Mihalache a reuşit să devină la rândul său un mare boier, chiar dacă nu era de viţă nobilă, dar mai bogat decât cei pe care i-a slujit aproape o viaţă. Cu averea sa nemăsurată, hangiul intrat în rândul boierilor, cu rang de Jupân, şi-a construit şi un conac, iar familia era slugărită de o armată de argaţi. Doi copii avea bărbatul, dar „Prinţişorul” (Ca)Lache era favoritul pentru care dorea să facă orice pentru a-l promova într-un scaun domnesc. Până la vârsta maturităţii, acest Calache nu mişcase un pai de jos, în schimb avea o mare slăbiciune, devenită preocupare principală, respectiv să mănânce, să bea şi să doarmă. Ani de zile s-a chinuit Mihalache să-i convingă pe boierii care treceau acum, la rândul lor, pragul conacului că odrasla sa este cel mai potrivit pentru un post de mare dregător al statului, iar ocazia s-a ivit la un moment dat, când boierii ospătaţi de fostul hangiu au căzut de acord să-i acorde lui Calache şansa conducerii ţării, cu toată împotrivirea dregătorilor străini, care nu agreau ideea unui domn pământean. Mai era nevoie doar de cumpărarea domniei de la Înalta Poartă a Imperiului Otoman, lucru de care Mihalache s-a angajat că se va ocupa fără probleme. Boierii fusese informaţi de Mihalache că fiului acestuia îi place să mănânce, să se distreze şi să doarmă, dar nu şi despre faptul că aceasta era singura lui ocupaţie. Astfel că atunci când a ajuns în Capitală, aşteptând confirmarea Înaltei Porţi, Calache nu a făcut altceva în plus decât ce ştia. Nu s-a achitat de nicio îndatorire domnească, sabotându-şi singur scaunul. Evident, Înalta Poartă nu l-a confirmat ca şi domn, astfel că acesta a fost nevoit să se întoarcă de unde venise. Se spune că după această păţanie, în conacele boierilor se auzea frecvent despre „boala lui Calache” de care sufereau stăpânii atunci când o ţineau zile în şir cu obiceiul împrumutat de la fiul lui Mihalache. Pe seama acestei expresii au ieşit şi mai multe bancuri. „Este o expresie tipic românească, care vine de la un om Lache. Săracul era bolnav de o boală gravă. Mămicile care aveau copii răi, le ziceau: nu mai faceţi rele ca o să aveţi boală ca Lache. Apoi un copil să îmbolnăvit şi lumea a zis: are boală ca Lache“.
De asemenea, pe Lipscani ar mai fi existat de demult un magazin de coloniale „La Don Calache”, proprietarului atribuindu-se simptome oarecum asemănătoare: „-Tu nu-l vezi? Cred că e lovit de boala lui Calache… Umblă teleleu, pleacă lipseşte câte o lună, două, apoi revine acasă, năuc şi buimac. Ăştia cu boala lui Calache vorbesc puţin, sunt retraşi, timizi…”.
Când îmi făceam documentarea pentru Divele Bucureștilor, am întâlnit din nou povestea în varianta sa cu tentă erotică, spusă de profesorul meu în public dar, firește, într-o variantă ceva mai eufemistică: „Alexandru Piru a afirmat, la o întâlnire cu studenții, în Aula Universității Craiovene, că deține povestioara chiar de la marele George Călinescu, al cărui asistent fusese. <<Înnoptând în diverse hoteluri, între cei doi s-a legat o idilă sfârșită, până la urmă, tragic>>, sunt vorbele lui Piru”.
Cauză sau nu a infarctului suferit de bătrânul Caragiale (care, se știe, „n-o iertase nici pe Veronica Micle”, provocând furia amicului său Eminescu), cert este că tânăra pianistă Cella Delavrancea (25 ani) se afla în casă cu scriitorul atunci când acesta și-a dat obștescul sfârșit: „În noaptea de 9 iunie 1912, Cella Delavrancea, în etate de 25 de primăveri, i-ar fi mulțumit în stilul său domnului din Haimanale pentru faptul că avea grijă de dumneaei(…) Stătea de cinci ani pe aici / la Berlin/ când Barbu Ștefănescu Delavrancea, bunul său prieten, fost primar peste București, îl roagă să aibe grijă de a sa fiică, Cella. Fata susținea turnee pianistice prin Germania, Conu Iancu avea grijă să nu i se întâmple ceva rău. (…)Caragiale ar fi murit cu zâmbetul de buze...Nenea Iancu are 60 de ani. În noapte aceea, din camera sa, unde intra puțină lume, se aud zgomote și o tuse puternică. Soția, obișnuită cu așa ceva, nu intervine. Povestește Cella: <<Într-o dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică și grea>>...<<Apoi, dintr-o dată, se aude un țipăt>> - continuă Cella. <<Ușa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși>>…”
...Mai multe povești de epocă în volumul Misterele din spatele locurilor comune din Colecția Secretele Bucureștilor, apărut la Editura Integral.
Silviu Leahu