Într-un moment de euforie, unul dintre faimoșii mei profesori de la Filologie, Alexandru Piru, a avut un moment de sinceritate la care nu prea mă așteptam, evocându-mi relația cu mult mai tânăra sa parteneră de atunci: „-Închipuie-ți, dragă, că eu am sărit de 70 de ani, iar ea n-are nici 35! Sper să nu pățesc și eu ca bătrânul Caragiale cu Cella Delavrancea și să crăp de boala lui Calache, he-he!”. Am făcut ochii mari și Piru mi-a explicat că se temea de un infarct survenit în timpul actului, „afecțiune” pe care gura spurcată a lumii literare i-o atribuia drept cauză a decesului lui Nenea Iancu.
Cauză sau nu a infarctului suferit de bătrânul Caragiale (care, zice-se, „n-o iertase nici pe Veronica Micle”), cert este că tânăra pianistă Cella Delavrancea (25 ani) se afla în casă cu scriitorul atunci când acesta și-a dat obștescul sfârșit: „În noaptea de 9 iunie 1912, Cella Delavrancea, în etate de 25 de primăveri, i-ar fi mulțumit în stilul său domnului din Haimanale pentru faptul că avea grijă de dumneaei(…) Stătea de cinci ani pe aici / la Berlin/ când Barbu Ștefănescu Delavrancea, bunul său prieten, fost primar peste București, îl roagă să aibe grijă de a sa fiică, Cella. Fata susținea turnee pianistice prin Germania, Conu Iancu avea grijă să nu i se întâmple ceva rău. (…)Caragiale ar fi murit cu zâmbetul de buze... Nenea Iancu are 60 de ani. În noapte aceea, din camera sa, unde intra puțină lume, se aud zgomote și o tuse puternică. Soția, obișnuită cu așa ceva, nu intervine. Povestește Cella: <<Într-o dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică și grea>>...<<Apoi, dintr-o dată, se aude un țipăt>> - continuă Cella. <<Ușa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă cerispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși>>”.
În memorii, pianista recunoaşte că l-a cunoscut bine pe Nenea Iancu :„Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim”. Tot în Dintr-un secol de viaţă pianista mărturiseşte ultimele impresii despre Caragiale, înainte de moartea fulgerătoare a acestuia. Se spune că Cella ar fi fost cea lângă care Caragiale a murit în ziua de 9 iunie 1912. „În ultimul an de viaţă am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creaţii. Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ştergea un rând întreg, şi dacă nu reuşea să exprime ce vroia, venea la noi. «Hai, Aghiuţă, cântă-mi din Beethoven». În muzică îşi găsea destindere. Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat.”
Dincolo de această bârfă deloc inocentă, pianista a avut o viață cum puține femei românce pot spune că au trăit: „Cella Delavrancea a trăit 104 ani. L-a uimit pe Caragiale cu talentul său şi i-a furat inima dramaturgului când ea avea doar 25 de ani, iar el 60. A fost marea iubire a lui Nae Ionescu, căruia i-a închis ochii pe patul de moarte. L-a cunoscut pe Brâncuşi şi a cântat cu George Enescu. Fiica scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost singurul artist român care a asistat la aniversarea propriului centenar”. Prietenă intimă a Reginei Maria, ea l-a cunoscut îndeaproape și pe marele poet austriac Rainer Maria Rilke, care a iubit-o și el. Născută pe 15 decembrie 1887, a fost căsătorită de trei ori: cu Viorel Virgil Tilea (politician și diplomat român, ambasadorul României la Londra) în timpul Primului Război Mondial (divorțată), cu bogatul bancher Aristide Blank (divorțată) și cu Philippe Lahovary (diplomat și el, autoexilat în Anglia după Al Doilea Război Mondial). În anul 1909, Ion Luca Caragiale, care o alinta „Aghiuță”, scria despre ea după ce o ascultase interpretând un vals de Chopin: „Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticește un monstru sălbatic: Arta”. Și alți mari oameni de cultură au apreciat-o pentru vocația ei culturală cultivată cu patos. Concertează în Europa, de multe ori în duet cu George Enescu, cu care urcă pe podium. Își face debutul literar în revista lui Tudor Arghezi, <>. Este autoarea unor nuvele, romane și texte cu caracter memorialistic. Din 1950 începe cariera didactică, mai întâi ca profesoară la Liceul de muzică din București, între 1950 și 1954, predând apoi pianul la Conservatorul de muzică din București, din 1954 până la ieșirea la pensie. Mulți pianiști celebri au fost elevii săi: Nicolae Licăreț, Dan Grigore, Radu Lupu. Cu Dan Grigore stabilește o colaborare și o prietenie artistică de lungă durată. A scris și a publicat sute de cronici muzicale și de texte consacrate fenomenului muzical”.
Într-o carte-dialog realizată cu Dia Radu, elevul Cellei Dan Grigore povestește emoționat: „Îți poți închipui o femeie de 80 de ani și un băiat de 20 și ceva ținându-se de mână și plimbându-se prin cartiere vechi? Îmi povestea cine și în ce casă frumoasă a stat. Și avea un tic nervos când mă ținea de mână: la intervale regulate mă strângea scurt un pic mai tare. Era un mic impuls nervos, cred că era ritmul ei interior, muzica din capul ei. Mi-a spus odată: <<Știi, eu aud lumea în Si bemol>>. Si bemol e o tonalitate în care au scris și Mozart, și Beethoven, și Brahms. E o tonalitate foarte plurivalentă și foarte luminoasă. Să auzi lumea în Si bemol înseamnă să ai auz absolut”. („Să ştiţi că nimic nu dezvoltă supleţea cerebrală mai bine decât o Fugă de Bach şi nimic nu trezeşte emotivitatea ca o Nocturnă de Chopin.” Mama Maria Lupaşcu, era pianistă licenţiată în filozofie şi matematică, iar tatăl, Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor.)
Dintre toate iubirile ei - nu puține! - cea mai puțin convențională, în afara celei pentru Caragiale, a fost cea pentru un personaj controversat, filosoful și profesorul universitar Nae Ionescu. Pentru ea, acesta a părăsit-o pe Prințesa Măruca Cantacuzino, care a făcut un șoc, a încercat să se sinucidă și s-a desfigurat voluntar, turnându-și acid sulfuric pe față. Culmea, când Măruca, peste câțiva ani, s-a măritat cu prietenul comun George Enescu, Cella i-a fost domnișoară de onoare neconsolatei prințese!
Ins fără scrupule, Nae Ionescu a fost acuzatat de o fraudă fiscală de fostul soț al Cellei Delavrancea, bancherul Aristide Blank, care, în cele din urmă, a plătit să-i fie onorată o poliță fără acoperire. Când, la ordinul lui Carol al II-lea, Nae Ionescu alături de alți legionari, era închis în lagărul de la Miercurea Ciuc, Cella îi trimitea pachete şi scrisori. După ce acesta a fost eliberat în 1939, Cella a devenit o prezenţă constantă în vila filosofului din Băneasa. „Cella Delavrancea, deşi nu a locuit în vila din Băneasa putea fi găsită în fiecare zi acolo. Unii care l-au cunoscut cred că Cella Delavrancea a fost marea iubire a vieţii lui sau măcar ultima. Alţii, zic că a fost ceva, dar mai puţin pasional, unii chiar că a fost doar o amiciţie spirituală din partea lui, (slăbit de lagăr, singur, cu presentimentul morţii). Şi de interes politic, de carieră din partea ei. Mai curând a fost o poveste de amor, ca oricare, a unor tomnateci. O dragoste tîrzie”, nota Stelian Tănase despre relaţia Cella Delavrancea-Nae Ionescu. Ea a fost cea care l-a îngrijit după infarctul din 1939. Şi tot ea a fost cea care i-a fost alături în ultima clipă din viaţă. Nae Ionescu a murit pe 15 martie 1940, iar Cella, după cum mărturisea într-o scrisoare trimisă unei prietene, a fost cea care i-a închis ochii. După moartea acestuia, s-a făcut nevăzută. Din cauza soţiei filosofului, Margareta, cu care avea doi băieți și de care acesta nu a divorțat niciodată, Cella nu a fost prezentă la înmormântarea la care au participat peste 2.000 de oameni.
La Paris, în 1922, Cella l-a cunoscut pe genialul sculptor Constantin Brâncuşi, redând întâmplarea în cartea din 1976, intitulată „Carte de inimă pentru Brâncuşi”. Pianista a fost vrăjită de sculptor şi se spune că nici acesta, mare admirator al frumuseții feminine, n-ar fi rămas indiferent în faţa (spiritului) ei. Pusă de sculptor să ghicească un obiect din atelierul acestuia, aflat în lucru, Cella îl surprinde pe Brâncuşi cu intuiţia sa: „Am privit şi în urechi mi-a răsunat un glas răguşit: -Cucurigu gagu, cântă cocoşul, am răspuns. Ochii lui Brâncuşi au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surîs maliţios: - Bravo! Nimeni n-a simţit pînă acum că alama asta cântă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc... Am să-ţi pregătesc un prânz grozav. Mă bucur să te primesc la masă şi să stăm noi doi de vorbă. Când vrei să vii? Dar mai întâi spune-mi, cum de ai ghicit? - Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervalele de quartă ale strigătului de cocoş. Brâncuşi era mirat. Se îmblânzise. Îmi arătă nişte cuţite făcute de el, vătraie şi alte fierării ieşite din mâna lui, foale mari atârnate la vatră şi, la urmă, un caiet de schiţe de o mare siguranţă tehnică. Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile. Bănuiala se topise. Ne-am despărţit după ce am hotărât ziua dejunului", a povestit pianista. ...
Cella Delavrancea, cea care auzea lumea în Si bemol! Mai multe astfel de istorii tulburătoare în volumul Amante și amanți ai unor personalități din vechea Românie – povești tragice din Colecția Istorii secrete, apărut la Editura Integral.
Dan-Silviu Boerescu
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Cauză sau nu a infarctului suferit de bătrânul Caragiale (care, zice-se, „n-o iertase nici pe Veronica Micle”), cert este că tânăra pianistă Cella Delavrancea (25 ani) se afla în casă cu scriitorul atunci când acesta și-a dat obștescul sfârșit: „În noaptea de 9 iunie 1912, Cella Delavrancea, în etate de 25 de primăveri, i-ar fi mulțumit în stilul său domnului din Haimanale pentru faptul că avea grijă de dumneaei(…) Stătea de cinci ani pe aici / la Berlin/ când Barbu Ștefănescu Delavrancea, bunul său prieten, fost primar peste București, îl roagă să aibe grijă de a sa fiică, Cella. Fata susținea turnee pianistice prin Germania, Conu Iancu avea grijă să nu i se întâmple ceva rău. (…)Caragiale ar fi murit cu zâmbetul de buze... Nenea Iancu are 60 de ani. În noapte aceea, din camera sa, unde intra puțină lume, se aud zgomote și o tuse puternică. Soția, obișnuită cu așa ceva, nu intervine. Povestește Cella: <<Într-o dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică și grea>>...<<Apoi, dintr-o dată, se aude un țipăt>> - continuă Cella. <<Ușa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă cerispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși>>”.
În memorii, pianista recunoaşte că l-a cunoscut bine pe Nenea Iancu :„Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim”. Tot în Dintr-un secol de viaţă pianista mărturiseşte ultimele impresii despre Caragiale, înainte de moartea fulgerătoare a acestuia. Se spune că Cella ar fi fost cea lângă care Caragiale a murit în ziua de 9 iunie 1912. „În ultimul an de viaţă am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creaţii. Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ştergea un rând întreg, şi dacă nu reuşea să exprime ce vroia, venea la noi. «Hai, Aghiuţă, cântă-mi din Beethoven». În muzică îşi găsea destindere. Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat.”
Dincolo de această bârfă deloc inocentă, pianista a avut o viață cum puține femei românce pot spune că au trăit: „Cella Delavrancea a trăit 104 ani. L-a uimit pe Caragiale cu talentul său şi i-a furat inima dramaturgului când ea avea doar 25 de ani, iar el 60. A fost marea iubire a lui Nae Ionescu, căruia i-a închis ochii pe patul de moarte. L-a cunoscut pe Brâncuşi şi a cântat cu George Enescu. Fiica scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost singurul artist român care a asistat la aniversarea propriului centenar”. Prietenă intimă a Reginei Maria, ea l-a cunoscut îndeaproape și pe marele poet austriac Rainer Maria Rilke, care a iubit-o și el. Născută pe 15 decembrie 1887, a fost căsătorită de trei ori: cu Viorel Virgil Tilea (politician și diplomat român, ambasadorul României la Londra) în timpul Primului Război Mondial (divorțată), cu bogatul bancher Aristide Blank (divorțată) și cu Philippe Lahovary (diplomat și el, autoexilat în Anglia după Al Doilea Război Mondial). În anul 1909, Ion Luca Caragiale, care o alinta „Aghiuță”, scria despre ea după ce o ascultase interpretând un vals de Chopin: „Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticește un monstru sălbatic: Arta”. Și alți mari oameni de cultură au apreciat-o pentru vocația ei culturală cultivată cu patos. Concertează în Europa, de multe ori în duet cu George Enescu, cu care urcă pe podium. Își face debutul literar în revista lui Tudor Arghezi, <>. Este autoarea unor nuvele, romane și texte cu caracter memorialistic. Din 1950 începe cariera didactică, mai întâi ca profesoară la Liceul de muzică din București, între 1950 și 1954, predând apoi pianul la Conservatorul de muzică din București, din 1954 până la ieșirea la pensie. Mulți pianiști celebri au fost elevii săi: Nicolae Licăreț, Dan Grigore, Radu Lupu. Cu Dan Grigore stabilește o colaborare și o prietenie artistică de lungă durată. A scris și a publicat sute de cronici muzicale și de texte consacrate fenomenului muzical”.
Într-o carte-dialog realizată cu Dia Radu, elevul Cellei Dan Grigore povestește emoționat: „Îți poți închipui o femeie de 80 de ani și un băiat de 20 și ceva ținându-se de mână și plimbându-se prin cartiere vechi? Îmi povestea cine și în ce casă frumoasă a stat. Și avea un tic nervos când mă ținea de mână: la intervale regulate mă strângea scurt un pic mai tare. Era un mic impuls nervos, cred că era ritmul ei interior, muzica din capul ei. Mi-a spus odată: <<Știi, eu aud lumea în Si bemol>>. Si bemol e o tonalitate în care au scris și Mozart, și Beethoven, și Brahms. E o tonalitate foarte plurivalentă și foarte luminoasă. Să auzi lumea în Si bemol înseamnă să ai auz absolut”. („Să ştiţi că nimic nu dezvoltă supleţea cerebrală mai bine decât o Fugă de Bach şi nimic nu trezeşte emotivitatea ca o Nocturnă de Chopin.” Mama Maria Lupaşcu, era pianistă licenţiată în filozofie şi matematică, iar tatăl, Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor.)
Dintre toate iubirile ei - nu puține! - cea mai puțin convențională, în afara celei pentru Caragiale, a fost cea pentru un personaj controversat, filosoful și profesorul universitar Nae Ionescu. Pentru ea, acesta a părăsit-o pe Prințesa Măruca Cantacuzino, care a făcut un șoc, a încercat să se sinucidă și s-a desfigurat voluntar, turnându-și acid sulfuric pe față. Culmea, când Măruca, peste câțiva ani, s-a măritat cu prietenul comun George Enescu, Cella i-a fost domnișoară de onoare neconsolatei prințese!
Ins fără scrupule, Nae Ionescu a fost acuzatat de o fraudă fiscală de fostul soț al Cellei Delavrancea, bancherul Aristide Blank, care, în cele din urmă, a plătit să-i fie onorată o poliță fără acoperire. Când, la ordinul lui Carol al II-lea, Nae Ionescu alături de alți legionari, era închis în lagărul de la Miercurea Ciuc, Cella îi trimitea pachete şi scrisori. După ce acesta a fost eliberat în 1939, Cella a devenit o prezenţă constantă în vila filosofului din Băneasa. „Cella Delavrancea, deşi nu a locuit în vila din Băneasa putea fi găsită în fiecare zi acolo. Unii care l-au cunoscut cred că Cella Delavrancea a fost marea iubire a vieţii lui sau măcar ultima. Alţii, zic că a fost ceva, dar mai puţin pasional, unii chiar că a fost doar o amiciţie spirituală din partea lui, (slăbit de lagăr, singur, cu presentimentul morţii). Şi de interes politic, de carieră din partea ei. Mai curând a fost o poveste de amor, ca oricare, a unor tomnateci. O dragoste tîrzie”, nota Stelian Tănase despre relaţia Cella Delavrancea-Nae Ionescu. Ea a fost cea care l-a îngrijit după infarctul din 1939. Şi tot ea a fost cea care i-a fost alături în ultima clipă din viaţă. Nae Ionescu a murit pe 15 martie 1940, iar Cella, după cum mărturisea într-o scrisoare trimisă unei prietene, a fost cea care i-a închis ochii. După moartea acestuia, s-a făcut nevăzută. Din cauza soţiei filosofului, Margareta, cu care avea doi băieți și de care acesta nu a divorțat niciodată, Cella nu a fost prezentă la înmormântarea la care au participat peste 2.000 de oameni.
La Paris, în 1922, Cella l-a cunoscut pe genialul sculptor Constantin Brâncuşi, redând întâmplarea în cartea din 1976, intitulată „Carte de inimă pentru Brâncuşi”. Pianista a fost vrăjită de sculptor şi se spune că nici acesta, mare admirator al frumuseții feminine, n-ar fi rămas indiferent în faţa (spiritului) ei. Pusă de sculptor să ghicească un obiect din atelierul acestuia, aflat în lucru, Cella îl surprinde pe Brâncuşi cu intuiţia sa: „Am privit şi în urechi mi-a răsunat un glas răguşit: -Cucurigu gagu, cântă cocoşul, am răspuns. Ochii lui Brâncuşi au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surîs maliţios: - Bravo! Nimeni n-a simţit pînă acum că alama asta cântă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc... Am să-ţi pregătesc un prânz grozav. Mă bucur să te primesc la masă şi să stăm noi doi de vorbă. Când vrei să vii? Dar mai întâi spune-mi, cum de ai ghicit? - Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervalele de quartă ale strigătului de cocoş. Brâncuşi era mirat. Se îmblânzise. Îmi arătă nişte cuţite făcute de el, vătraie şi alte fierării ieşite din mâna lui, foale mari atârnate la vatră şi, la urmă, un caiet de schiţe de o mare siguranţă tehnică. Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile. Bănuiala se topise. Ne-am despărţit după ce am hotărât ziua dejunului", a povestit pianista. ...
Cella Delavrancea, cea care auzea lumea în Si bemol! Mai multe astfel de istorii tulburătoare în volumul Amante și amanți ai unor personalități din vechea Românie – povești tragice din Colecția Istorii secrete, apărut la Editura Integral.
Dan-Silviu Boerescu