CIA a publicat online o arhivă cu milioane de documente desecretizate, iar între acestea se regăsesc tot soiul de informații mai mult sau mai puțin bizare. Informațiile astfel declasificate și, cel puțin teoretic, disponibile marelui public, acoperă o perioadă de timp de aproximativ 50 de ani, începând cu evenimente petrecute la sfârșitul anilor *40. Unele dintre aceste materiale se referă la români și la România...

Printre documentele CIA, declasificate de autoritățile SUA în 2010, a trecut aproape neobservat un articol referitor la defectorul român Napoleon Fodor, publicat în 1982 de ziarul Los Angeles Times. De remarcat faptul că, deși deținea o funcție extrem de importantă la vremea trădării, Fodor fiind șeful delegațiilor comerciale românești timp de 11 ani în Statele Unite, despre „defectarea” acestuia în Los Angeles, în iulie 1982, s-a vorbit foarte puțin sau deloc. Din poziția de șef al Reprezentanței economice a României ceaușiste în SUA, Napoleon Fodor răspundea de cel puțin patru birouri economice în SUA, călătorind intens în această țară și în Canada. Documente puse la dispoziția publicului de Casa Albă arată că fostul consilier economic Napoleon Fodor era nelipsit de la recepțiile oficiale româno-americane la cel mai înalt nivel în timpul mandatului Richard Nixon. Interesant este faptul că politicieni americani de top făceau demersuri insistente pe lângă regimul comunist din subordinea lui Nicolae Ceaușescu pentru reîntregirea familiei Fodor, „ținută ostatică” în România. Importanța defectorului român este subliniată și de un memorandum din iunie 1986, în care se face referire la sprijinul acordat de peste 20 de congresmeni și la discuțiile avute de secretarul de stat George Schultz în cazul Fodor.

În fapt, puține sunt mărturiile colegilor sau ale subalternilor lui Napoleon Fodor, referitoare la activitatea acestuia pe teritoriul Statelor Unite. O știre asemănătoare cu articolul din Los Angeles Times, din punct de vedere al conținutului, poate fi regăsită încă în arhivele agenției de presă americane UPI. Într-un interviu amplu publicat în presa dâmbovițeană, după 2010, fostul ofițer DIE (Departamentul de Informații Externe – UM 0920) aflat în misiune la ONU, Emil Andreescu, face referire printre alții și la colegul său de spionaj Napoleon Fodor: „Enea a fost un tip, care toată viața lui ca și mulți alții, a promovat pe muieri. Dar nu contează. El era însurat cu una Protopopescu, fiică a unuia din CC, avea și nepot destul de mare în anii ăia când era la Bancorex. De aia a divorțat la un moment dat când a terminat facultatea, și s-a însurat cu cine… . Cu sora soției lui Napoleon Fodor care a trădat la New York, șeful de agenție, că de asta …. Deci, când eu eram la New York, el îi administra averea lui Fodor care a tăiat-o. Era ofițer acoperit și el, nu răspundea…, practic ofițerii noștri din subordinea lui Fodor… Fodor era peste ei și nu discuta nici măcar cu rezidentul. Oricum noi ofițerii nu aveam treabă cu Fodor. Fodor cu noi și ăia din subordine… îi trata cu sictir. Fodor era un scârbos. Dar întâmplarea făcea că Enea era pe cai mari în România, că o fi fost și el ofițer, că nu, probabil că da. Dar oricum și el a luat-o mai rău când a trădat și Fodor și a rămas în America. A luat-o în barbă total”. În 1998, jurnaliștii din România notau: „Singura investiție americană din Bursuceni este un cavou ridicat în curtea bisericii. Investitorul, Napoleon Fodor, a cheltuit peste 20.000 de dolari SUA pe un cavou cu 12 cripte. Napoleon Fodor a ținut morțiș ca rudele răposate din Bursuceni, părinți, bunici și unchi, să-și doarmă somnul de veci într-un cavou cu geamuri fumurii iar interiorul pardosit cu faianță neagră, pereții tapetați cu mochetă din cea mai scumpă iar la căpătâi cruce de granit negru”.

Partea declasificată şi disponibilă pe internet a arhivelor CIA oferă o serie amănunte interesante şi cu privire la istoria exilului legionar. Numeroase documente se referă la structura şi organizarea acestuia, la activităţile celor două grupări aflate în conflict: cea condusă de Horia Sima, respectiv aşa-numiţii „disidenţi“ conduşi de Constantin Papanace. Majoritatea acestor amănunte sunt de fapt cunoscute, şi încă într-un mod mai precis şi mai corect, în special din literatura legionară (publicată sau nu): cărţi, articole, corespondenţă etc.. Foarte multe din informaţiile aflate în arhivele CIA provin de la surse aflate la o oarecare distanţă de subiectul lor.

Redarea faptelor sau evenimentelor constituie o parte a rapoartelor, dar atunci când acestea sunt însoţite de judecăţi de valoare şi opinii personale, acestea poartă inevitabil pecetea subiectivă a atitudinii respectivilor informatori, în general ostilă legionarismului. O mostră în această privinţă. Scrisoarea care însoţea transmiterea către serviciile de informaţii americane a unei copii a cărţii Menirea naţionalismului de Horia Sima, apărută iniţial în anul 1950 în limba franceză, specifică la final: „Este interesant de remarcat că un criminal de război dispune de mijloacele pentru a scrie şi a publica în Franţa o carte sub numele său real“. Un răspuns plauzibil la această nedumerire este oferit de un alt document, care afirmă că Horia Sima „este privit favorabil de guvernul francez, care se află în contact cu el şi cu adepţii săi prin intermediul cercurilor gaulliste”.

Dosarul lui Horia Sima conţine informaţii încă din perioada în care acesta conducea Guvernul fantomă de la Viena, colaborarea sa cu germanii atrăgând în mod firesc atenţia serviciilor secrete aliate. După război, activitatea lui Horia Sima şi a legionarilor săi a rămas mai departe sub observaţia acestora, la fel ca gruparea disidentă, „mexicană“, condusă de Papanace. Trebuie spus însă că informaţii provenind nemijlocit din partea grupării Horia Sima (prin intermediul unor informatori care au avut contact direct cu aceasta) sunt extrem de rare. Majoritatea informaţiilor despre gruparea „Comandantului” provin fie de la o oarecare distanţă, fie din partea unor legionari din grupări rivale. Într-un document arhivat electronic, se găselte un raport din anul 1948 intitulat Situaţia Gărzii de Fier din exterior, care este alcătuit de o sursă care se autodefineşte ca „neaparţinând niciunui grup legionar, dar având relaţii de prietenie cu unii dintre doctrinarii Gărzii de Fier“. Este practic singurul document găsit care redă informaţii din perspectiva oarecum echidistantă a cuiva care s-a aflat în contact nemijlocit cu grupurile legionare din exil.

Raportul începe cu istoria refugiului legionarilor în Germania după ianuarie 1941, descriind conflictele care s-au ivit acolo între grupările care în cele din urmă aveau să se separe definitiv. Astfel, se vorbeşte de fapt de … trei grupuri, două din acestea unindu-se și formând gruparea disidentă cunoscută sub numele de „Mexicanii“. În primul rând, ar fi gruparea de macedo-români din jurul lui Constantin Papanace, caracterizaţi în raport ca având un trecut terorist, radical şi violent, apoi devenind mai conciliabili. Papanace ar învinovăţi eşecul guvernării legionare datorită liniei conducerii (Sima) pe care o considera moderată şi indecisă. Al doilea grup ar fi cel al „codreniştilor” Gârneaţă, Dumitrescu-Borşa, Ciorogaru, etc., grup care după moartea Căpitanului şi-a pierdut influenţa în Mişcare, privind cu invidie şi regret faptul de a fi fost deposedat de autoritatea sa. Pentru aceştia, declinul Mişcării şi-ar avea cauzele în îndepărtarea lui Horia Sima de „testamentul lui Corneliu Codreanu”, iar în plan practic în neacordarea de suficientă încredere Germaniei. Al treilea grup, cel rămas fidel lui Horia Sima, este caracterizat ca fiind cel majoritar, fiind compus din elemente mai degrabă moderate. Pentru ei, declinul Gărzii şi-ar avea originea în activitatea grupărilor extremiste pe care Horia Sima nu le-a putut controla. Autoritatea sa asupra acestui grup s-ar baza în mare măsură pe faptul că el reprezintă principiul legalităţii şi al continuităţii în Mişcare, combinat cu lipsa alternativei unei alte personalităţi mai proeminente. De asemenea, şi pe faptul că adversarii lui Horia Sima, dintr-un punct de vedere sau altul, ar reprezenta pentru şefie soluţii mai puţin convenabile, dacă nu chiar dezastruoase.

Treptat, în mare măsură şi datorită atacurilor din partea adversarilor, legionarii din acest al treilea grup s-au solidarizat în jurul lui Horia Sima. Aderenţa elementelor moderate s-a datorat în mare parte lui Iasinschi, Stoicănescu şi Bulbuc, care au avut un rol determinant pentru situaţia creată. Raportul continuă cu descrierea rivalităţilor dintre cele două tabere ulterioare fugii lui Horia Sima în Italia, urmată de extrădarea acestuia şi internarea legionarilor în lagărele de concentrare germane. Aceste conflicte au dus însă la consolidarea poziţiei legionarilor fideli liniei consacrate, adică a lui Horia Sima. După 23 august 1944, autorităţile germane au putut constata că grupul Gârneaţă-Papanace se afla în minoritate, ca atare au fost nevoiţi să apeleze tot la grupul Horia Sima. Conform opiniei reprezentanţilor acestuia consemnată în raport, formarea unui guvern în exil nu a reprezentat un act de instigare împotriva factorilor constituţionali ai ţării, ei fiind de părere că imperativul momentului impunea un asemenea gest, a cărui realizare s-a încercat a fi conformă cu interesele României.

S-a menţionat de asemenea că, în ciuda presiunilor germane, la postul de radio legionar „Donau” nu au fost atacate niciodată personalităţi ca Regele sau Maniu. Armata Naţională formată atunci a reuşit să recruteze 12.000 de români – muncitori, refugiaţi, studenţi, legionari. Prin constituirea ei s-au salvat numeroase vieţi, în special ale celor internaţi în lagărele de prizonieri germane, unde erau ameninţaţi să moară de foame, frig şi dizenterie, fapt confirmat şi de mulţi români care s-au întors în ţară din Germania şi care nu erau legionari.

După încheierea războiului, ruptura dintre grupările „mexicană” şi „simistă” a devenit definitivă. Raportul menţionează că gruparea Papanace număra circa 70 de oameni, înşirând câteva nume reprezentative, specificând însă că nu era constituită ca un grup unitar, fiind mai degrabă divizat în mai multe subgrupuri, ca macedonenii, codreniştii, tracomanii, etc.. Pe de altă parte, gruparea lui Horia Sima număra circa 350-400 de persoane, răspândite într-o serie de ţări din vestul Europei. Pe plan ideologic aceştia păreau a se fi întors la nivelul anilor 1933-1937. Credeau în realizarea spirituală a unui nou tip uman, obţinut prin exaltarea ideii de sacrificiu, onoare şi disciplină, iar elementul religios continua să-şi menţină aceeaşi mare importanţă. Pe plan politic s-a putut constata însă o evoluţie, ideologia totalitară părând a fi dispărut.

A câştigat în schimb teren dorinţa garantării libertăţii pentru toţi, spre beneficiul tuturor. La acest fapt nu a contribuit doar educaţia, ci şi propria experienţă. Aceasta a dovedit că ideea totalitară e convenabilă doar atunci când se manifestă în beneficiu propriu, devenind respingătoare atunci când tu însuţi eşti oprimat. Totodată s-a exprimat ideea că evoluţia istoriei contemporane nu mai poate fi separată de formele de manifestare democratice. Reprezentanţii grupării au menţionat că într-o societate românească viitoare ei intenţionează să fie parteneri sinceri într-un sistem democratic, la realizarea căruia să conlucreze într-un mod decent toţi partenerii politici. Au declarat de asemenea că doresc alegeri libere, cu stabilirea mandatului politic la patru ani, precum şi respectul ferm şi integral al Constituţiei din 1923. Ei au scos în evidenţă că cea mai sigură garanţie a acestei noi orientări, este certitudinea faptului că în noua societate formată după ce va cădea comunismul, dictatura va deveni o imposibilitate atât din punct de vedere naţional, cât şi internaţional.

Distrugerea partidelor istorice a creat un alt tablou al situaţiei politice din România. Câtă vreme opoziţia avea un statut oficial, elementele Gărzii de Fier susţineau aceste partide din linia a doua. Aceste poziţii pot fi răsturnate numai atunci când întreaga opoziţie va opera în clandestinitate. Acest fapt „poate schimba datele problemei nu doar pentru ziua de mâine, ci şi pentru cea de poimâine”. În continuare, autorul raportului menţionează că informaţii primite din multe surse indică un interes sporit al americanilor pentru Garda de Fier şi diferite alte grupări de dreapta de pe continentul european. Acest interes pare a fi în primul rând unul de ordin militar. El are în vedere eventualitatea unui război urmat de ocuparea întregii Europe de către Uniunea Sovietică, caz în care ar fi urmat declanşarea unui război clandestin de gherilă împotriva ocupanţilor.

După cum bine se ştie, colaborarea dintre legionari şi serviciile franceze şi americane a avut într-adevăr loc. În interviul acordat lui Liviu Vălenaş publicat sub forma cărţii Mişcarea Legionară între adevăr şi mistificare, Mircea Dimitriu prezintă amănuntele acesteia. „Secţia pentru România, a organismului militar franco-american, s-a adresat iniţial Comitetului Naţional Român, dar constatând posibilităţile lui reduse, a fost nevoită să se adreseze Mişcării Legionare, după ce în prealabil a obţinut, după cum am mai spus, aprobarea preşedintelui Truman şi a preşedintelui Auriol. De asemenea, a fost obţinut şi asentimentul generalului Nicolae Rădescu, care deşi nu mai era în fruntea Comitetului Naţional Român, avea în continuare trecere pe lângă americani, aceştia fiind foarte decepţionaţi de Constantin Vişoianu, care era succesorul lui Rădescu la preşedinţia Comitetului Naţional Român. (…)

Acum se ridică şi întrebarea, în fond de ce francezii şi americanii au apelat la noi, la legionari? Pentru simplul motiv că datele serviciilor lor secrete, atât a celor care activau în România, cât şi în Occident, au relevat că legionarii sunt total anticomunişti. Din actele oficiale pe care le-au avut după cucerirea Germaniei, americanii s-au convins că Mişcarea Legionară este rezistentă la orice compromis şi că legionarii îşi asumă orice risc în acţiunile pe care le întreprind. De asemenea, ştiau despre Armata Naţională pe care noi o organizasem la Viena, de echipele pe care guvernul de la Viena le-a trimis, pentru acţiuni de diversiune, în spatele frontului. Prin urmare franco-americanii erau convinşi că legionarii sunt combatanţi, fără frică de moarte. (…) Franco-americanii ne-au pus la dispoziţie mai multe centre de instrucţie, la Issny, Biberach, Lindau, toate în Germania, în zona franceză, Longjoumeau, Montfermeil, Andilly şi Chevilly la Rue, ultimele patru centre în Franţa, în jurul Parisului.

Acţiunea urma să se desfăşoare pe două planuri, unul ofensiv, de pătrundere şi activitate în România şi unul contrainformativ, în afara României, în scop de protecţie a primei acţiuni. Prin aceste centre de instrucţie au trecut din partea noastră 50 de persoane, fiind pregătite pentru planul ofensiv, şi tot 50 de persoane au fost instruite de noi pentru planul contrainformativ, care erau aproape în totalitate voluntari”. După anul 1953, în urma celebrului proces al celor zece legionari paraşutaţi în urma căruia aceştia au fost executaţi de comunişti, acţiunile de infiltrare în ţară s-au sistat. Colaborarea a încetat în anul 1954, după cum aminteşte acelaşi Mircea Dimitriu: „În ceea ce-i priveşte pe franco-americani, aceştia au stopat în 1954 acţiunile, de comun acord cu noi, ei având şi un oarecare dezinteres, după moartea lui Stalin. Avea să înceapă nefasta perioadă a destinderii şi a coexistenţei paşnice...”.

Clasificat „Secret” şi distribuit pe 30 ianuarie 1953, Raportul Informativ CIA relevă grotescul bolşevismului antiromânesc. Autorul sintezei informative pare în relatarea sa la fel de oripilat ca noi, descriind cum operele marilor nume ale literaturii române – 762 de titluri! – , de la Rebreanu la Goga, şi orice volum care menţionează provinciile istorice româneşti Basarabia şi Bucovina, sunt arse cu sutele de mii în întreaga ţară, pentru a fi înlocuite cu milioane de volume de propagandă ruseşti (mai precis 3.701.300). „Orice carte care are de-a face cu Basarabia şi Bucovina a fost arsă imediat, chiar dacă nu era decât pură literatură. Întregul fond de la Casa Şcoalelor, cărţi despre cultura populară naţională si lucrări religioase au fost de asemenea arse”, notează sursa CIA. Totodată, se menţionează, cu un grad înalt de alertă, faptul că un comitet tovărăşesc condus de Mihai Roller „purifică” Arhivele Naţionale, distrugând documente istorice inestimabile care dovedesc originea latină a poporului român. Este vorba de „un tezaur national al poporului român”, avertizează sursa CIA.

„Aceste comori includ hărţi, documente, fotografii, fişe lexicografice unice ale limbii române”, care constituie „o sursă inestimabilă de informaţii geografice şi lingvistice” şi care „dovedesc originea latină a limbii române”. “Acestea au fost arse pentru că nu mulţumeau Comisia de Slavistică a Academiei care le-a cercetat – „Emil Petrovici (o unealtă a sovieticilor în Academie), Sever Pop şi însuşi Barbu Lăzăreanu”, se arată în nota CIA care tratează şi transformarea Academiei Românie în Academia RPR, după modelul sovietic, pe baze ideologice. Punctul 8 de la Washington, final, al relatării, subliniază: „Conducătorii acestor acţiuni sunt: a) Petre Constantinescu-Iaşi; b) Mihail Roller, care a acordat o atenţie deosebită documentelor istorice româneşti din arhivele statului; a condus un comitet special pentru a căuta dovezi istorice privind legăturile dintre România şi URSS; c) Barbu Lăzăreanu, bibliotecar al Academiei; fiul lui este acum consilier al Ambasadei RPR din Paris, după ce a fost chemat din funcţia de ataşat de presă la Washington; d) Emil Petrovici, de asemenea un membru pro-sovietic al Academiei.”

Petre Constantinescu-Iaşi a fost un comunist „ilegalist”, fondator al PCdR şi al Asociaţiei „Amicii URSS”, ministru al propagandei în Guvernul Groza şi ministru al cultelor (!) în guvernele conduse de către Gheorghe Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica etc. Viitor „Erou al Muncii Socialiste”, el a mai fost vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor (1946-1948), vicepreşedinte al Prezidiului M.A.N. (din 1948), vicepreşedinte al Academiei R.P.R. (din 1948), director al Institutului Româno-Sovietic (1957-1963) etc, etc… Despre Mihail Roller din Buhuşi, Pavel Ţugui afirmă că era „fiul unui rabin”, agent NKVD care a activat alături de Silviu Brucan şi Leonte Tismăneanu. Barbu Lăzăreanu, fondator şi prim rector al „Academiei” de politruci „Ştefan Gheorghiu”, s-a născut Baruch Lazarovici sau Avram Lazarovici. Conform unei fişe de cadre, fiul lui, Alexandru Lăzăreanu, a ajuns locţiitor al ministrului Afacerilor Externe. Cel puţin patru străzi din România îi poarta numele politrucului care a ars cărţile româneşti din bibliotecile ţării: în Bucureşti, Botoşani, Suceava şi Craiova. Emil Petrovici, „unealta sovietică”, originar din Iugoslavia şi specialist în slavistică, profesor și șef de catedră la Institutul „Jdanov”, considera în studiile sale, conform unei Note a Securităţii, că 1la români nu poate fi vorba de o romanitate de rasă, ci de una lingvistică și culturală”. O stradă din Cluj Napoca îi poartă numele.

La 9 iunie 1948, cu concursul personajelor de mai sus au fost excluşi din Academie, printre alţii, Simion Mehedinţi, Alexandru Lapedatu (secretarul general al vechii Academii), Ioan Lupaş, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti (preşedintele Academiei în momentul epurării), Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu, Zenovie Pâclişanu, Constantin Rădulescu-Motru (fost preşedinte al Academiei), Lucian Blaga ş.a. Și numele românului Neagu Djuvara apare în patru cablograme desecretizate de serviciul secret american. În una dintre ele, din 1949, Djuvara este descris ca un tânăr cu „tendințe legionare”, dar e considerat cea mai de încredere persoană dintre românii aflați în exil în Franța acelor ani.

În secțiunea de arhivă a documentelor declasificate ale Agenției Centrale de Informații, numele „Djuvara” apare de patru ori, în patru documente distincte, dar, ca și în cazul politicienilor români care l-au confundat pe aventurierul Neagu cu filosoful Mircea, și în opisul de telegrame, una dintre ele are mențiuni despre Mircea Djuvara. Celelalte trei sunt informații culese de agenți despre exilul românesc, în perioada imediat următoare Războiului Mondial, după ce abdicase Regele Mihai și luase și el calea Occidentului. Simplul fapt că el reprezenta un subiect de interes pentru aliați acum 70 de ani este o trăsătură unică a acestui personaj! Prima notă este din 30 septembrie 1949 și este trimisă în centrală de rezidența din Karlsruhe, Germania Federală, pe atunci. Ea conține informațiile „stoarse” („debriefing” se cheamă operațiunea, în termenii muncii de informații) de la o sursă care era familiarizată cu mișcările exilului românesc și cu încercările acestuia de a se organiza. Disputa era, la acea dată, între două organizații, Comitetul de Asistență a Refugiaților Români, pe care într-o altă notă o vom găsi sub acronimul „CAROM”, și Liga Românilor Liberi. Ultima era grupată în jurul fostului premier român de după actul de la 23 august 1944, generalul Nicolae Rădescu.

Interesant este că nota urmărea implicarea contra-informațiilor franceze în operațiune și fondurile despre care sursa agenților credea că provin de la Ligă. Încă un amănunt, Liga nici nu era înființată în 1949, ea urmând să apară oficial la 27 noiembrie 1950, dar urma lăsată în arhiva de spionaj e clară, Liga ființa deja cu un an înainte. Disputa dintre organizațiile românilor din exil de după 1947 au făcut obiectul mai multor mărturisiri ale lui Neagu Djuvara, martor al acelor evenimente. În opinia sa, disputele s-au încheiat în 1953, după moartea lui Rădescu, Regele Mihai fiind cel care a pus relativă ordine în Comitetul Național Român, organizația care avea să le adune pe toate celelalte. Oricum, ele și-au pierdut „vioiciunea”, după ce, în 1956, au înțeles, privind soarta Ungariei, că Occidentul nu se va implica în salvarea țărilor aflate sub comunism. CIA a urmărit permanent situaţia din România în timpul Războiului Rece şi făcea scenarii despre eventuala cădere a regimului Ceuşescu.

În plus, americanii erau foarte preocupaţi de situaţia militară a României, de fabricile de armament şi tehnică militară. Arhiva CIA de până în 1990, aproape 800 de mii de dosare, a fost desecretizată şi este publicată pe site-ul agenţiei. CIA a făcut scenarii despre posibili succesori ai lui Nicolae Ceauşescu. Un raport arată situaţia din 1985. Elena Ceauşescu câştigase influenţă şi avea sprijinul unor personaje cheie: Emil Bobu - secretar CC al PCR, Tudor Postelnicu - şeful Securităţii, Ion Dincă - prim viceprim-ministru. În cazul în care Elena Ceauşescu era împiedicată să preia puterea, pe fondul declinului economic şi social, puteau fi scoşi în faţă oameni din eşalonul 2. În decembrie 1985, CIA îi menţiona pe Paul Niculescu-Mizil, Ion Iliescu şi Ilie Verdeţ. Un an mai târziu, în 1986, un alt document CIA cu titlul "România, criză incipientă" notează deja trei scenarii care puteau declanşa o criză politică majoră: moartea lui Ceauşescu sau incapacitate severă, o lovitură de palat sau proteste spontane în mai multe locuri din ţară. Despre sfârşitul dictaturii lui Ceauşescu se pomenea în 5 decembrie 1989. Agenţii CIA scriau că evenimentele din Europa de Est puteau aprinde scânteia şi în România...

Mai multe astfel de relatări tulburătoare în volumul Istorii interzise descoperite în arhivele secrete ale lumii din Colecția Secolul XX – 20 de mistere esențiale apărută la Editura Integral.



Vicențiu Naumescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro