Natura se trezește din nou la viață la îngemănarea anotimpurilor, iar sufletul se înviorează iarăși o dată cu reapariția șnurului de mătase roșie împletită cu ațică albă, prins de un bănuț găurit de argint și agățat de găitanul bundiței unei fetișcane îndrăgostite.
Asta se petrece neabătut, de secoli, în ziua de 1 Martie, astfel că mărțișorul, mărțărușul, mărțigușul sau mărțicul nu-i nimeni altul decât chipul din vechime al reînnoirii primăvaratice. Firicelul alb semnifică voința bărbatului de a urni din nou Pământul încremenit în gerul iernii, iar cel roșu, împletit cu acesta, este iubirea ce se revarsă din sufletul femeii și dă rod semințelor primăverii.
Astfel, căldura se întrepătrunde cu frigul, iar peste toate domnește cu har iubirea, născând o însoțire fertilă. De Mărțișor, vechiul se pierde în amintire, iar obiceiurile și datinile vechi revin la viață întru celebrarea Naturii care dă și ea semne de renaștere, o dată cu germinarea semințelor puse în brazdă și înflorirea primilor pomi în livezi.
Șnurul magic nu-i un simplu obiect-bijuterie sau o podoabă purtată de fandoseală. Talisman neprețuit împotriva tuturor relelor, mărțicul se prinde în piept sau – înnodat cu grijă ca pavăză împotriva oricărui deochi sau semn malefic - la încheietura mâinii, acolo unde sângele pulsează năvalnic, înainte de răsăritul Soarelui, în zorii zilei. Se spune că femeia care poartă mărțișorul mai multe zile la rând între 1 și 9 martie va avea noroc pururea peste an. În unele locuri, se poartă fie toată luna martie, fie până la Florii, fie până la sărbătoarea Sfântului Gheorghe, fie până când se aude cucul cântând întâia oară.
În timp, însă, când moda apuseană a început să pătrundă pe bulevardele Bucureștilor, de șnurul fermecat au început să fie atârnate mici figurine cu rol de amulete hazlii. Din metal prețios sau doar sclipicios, din fildeș sau coral, cu pietre prețioase sau cioburi de sticlă colorată imitând mai cu seamă rubinul sau topazul, se făceau mărțișoare pentru toate buzunarele. Pe lângă magazinele tradiționale de bijuterii, se mai iveau – spun cronicarii epocii interbelice - și standuri stradale pitorești, unul dintre acestea fiind surprins în 1940, pe Bulevardul Magheru, de către faimosul fotograf neamț Willy Pragher. Pe o inimă mare de carton învelită în catifea, vânzătorul ambulant agățase zeci de figurine nostime. Vitrinele erau și ele încărcate cu mici giuvaiere, evocând de-a valma flori, trifoiași cu patru foi, potcoave norocoase, coșari, pisici sau elefănței, figurine simpatice pe care fetele le puteau purta la gât, la încheietura mâinii sau prinse în piept. Mai rar, mărtișoarele de demult se purtau de către domnișoricile cochete și prinse de cercei sau dirext de lobul urechii, sub forma unor podoabe mai mult sau mai puțin efemere.
Într-un articol pentru Realitatea ilustrată în 1937, scriitorul Victor Eftimiu întregea lista cu iconițe cu Maica Domnului sau Sfântul Nicolae, porumbei albi cu o ramură verde în cioc, ancore, ciuperci roșii cu picățele albe sau viceversa, buburuze, purceluși trandafirii, biciclete, locomotive, aeroplane, papagali, copilași, căței, pești exotici și fluturi. Dar mult înainte, prin 1893, negustorul Radivon încerca să-și atragă clienții la prăvălia sa de marchetărie și colonial cu o reclama-catren publicată pe spezele sale în presa vremii: „C-așa e obiceiul, de la bătrâni strămoși/ Să dai un mărțișor la toți ce au ochi frumoși,/ Să fie însă luate numai la Radivon/ C-acolo sunt frumoase, de gust și de bon ton". Cu mărțișoarele purtate la vedere, femeile se atârnau nonșalant de brațele vrednicilor lor soți și plecau, spre seară, să petreacă în localurile gătite în straie de sărbătoare. Cum din vremurile vechi a fost lăsat ca de 1 Martie să nu se muncească, ci să se prăznuiască, mesele restauratorilor de bună credință trebuiau să fie bogate precum recoltele anului. Simbolic, firul roșu împletit cu alb se lega de scaunele mosafirilor sau se atârna de codițele fructelor păstrate peste iarnă și aduse pe tipsii la sfârșitul mesei, obicei păstrat și la Jariștea an de an!
Silviu Leahu (recitind-o pe Kera Calița ot Jariștea)
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Asta se petrece neabătut, de secoli, în ziua de 1 Martie, astfel că mărțișorul, mărțărușul, mărțigușul sau mărțicul nu-i nimeni altul decât chipul din vechime al reînnoirii primăvaratice. Firicelul alb semnifică voința bărbatului de a urni din nou Pământul încremenit în gerul iernii, iar cel roșu, împletit cu acesta, este iubirea ce se revarsă din sufletul femeii și dă rod semințelor primăverii.
Astfel, căldura se întrepătrunde cu frigul, iar peste toate domnește cu har iubirea, născând o însoțire fertilă. De Mărțișor, vechiul se pierde în amintire, iar obiceiurile și datinile vechi revin la viață întru celebrarea Naturii care dă și ea semne de renaștere, o dată cu germinarea semințelor puse în brazdă și înflorirea primilor pomi în livezi.
Șnurul magic nu-i un simplu obiect-bijuterie sau o podoabă purtată de fandoseală. Talisman neprețuit împotriva tuturor relelor, mărțicul se prinde în piept sau – înnodat cu grijă ca pavăză împotriva oricărui deochi sau semn malefic - la încheietura mâinii, acolo unde sângele pulsează năvalnic, înainte de răsăritul Soarelui, în zorii zilei. Se spune că femeia care poartă mărțișorul mai multe zile la rând între 1 și 9 martie va avea noroc pururea peste an. În unele locuri, se poartă fie toată luna martie, fie până la Florii, fie până la sărbătoarea Sfântului Gheorghe, fie până când se aude cucul cântând întâia oară.
În timp, însă, când moda apuseană a început să pătrundă pe bulevardele Bucureștilor, de șnurul fermecat au început să fie atârnate mici figurine cu rol de amulete hazlii. Din metal prețios sau doar sclipicios, din fildeș sau coral, cu pietre prețioase sau cioburi de sticlă colorată imitând mai cu seamă rubinul sau topazul, se făceau mărțișoare pentru toate buzunarele. Pe lângă magazinele tradiționale de bijuterii, se mai iveau – spun cronicarii epocii interbelice - și standuri stradale pitorești, unul dintre acestea fiind surprins în 1940, pe Bulevardul Magheru, de către faimosul fotograf neamț Willy Pragher. Pe o inimă mare de carton învelită în catifea, vânzătorul ambulant agățase zeci de figurine nostime. Vitrinele erau și ele încărcate cu mici giuvaiere, evocând de-a valma flori, trifoiași cu patru foi, potcoave norocoase, coșari, pisici sau elefănței, figurine simpatice pe care fetele le puteau purta la gât, la încheietura mâinii sau prinse în piept. Mai rar, mărtișoarele de demult se purtau de către domnișoricile cochete și prinse de cercei sau dirext de lobul urechii, sub forma unor podoabe mai mult sau mai puțin efemere.
Într-un articol pentru Realitatea ilustrată în 1937, scriitorul Victor Eftimiu întregea lista cu iconițe cu Maica Domnului sau Sfântul Nicolae, porumbei albi cu o ramură verde în cioc, ancore, ciuperci roșii cu picățele albe sau viceversa, buburuze, purceluși trandafirii, biciclete, locomotive, aeroplane, papagali, copilași, căței, pești exotici și fluturi. Dar mult înainte, prin 1893, negustorul Radivon încerca să-și atragă clienții la prăvălia sa de marchetărie și colonial cu o reclama-catren publicată pe spezele sale în presa vremii: „C-așa e obiceiul, de la bătrâni strămoși/ Să dai un mărțișor la toți ce au ochi frumoși,/ Să fie însă luate numai la Radivon/ C-acolo sunt frumoase, de gust și de bon ton". Cu mărțișoarele purtate la vedere, femeile se atârnau nonșalant de brațele vrednicilor lor soți și plecau, spre seară, să petreacă în localurile gătite în straie de sărbătoare. Cum din vremurile vechi a fost lăsat ca de 1 Martie să nu se muncească, ci să se prăznuiască, mesele restauratorilor de bună credință trebuiau să fie bogate precum recoltele anului. Simbolic, firul roșu împletit cu alb se lega de scaunele mosafirilor sau se atârna de codițele fructelor păstrate peste iarnă și aduse pe tipsii la sfârșitul mesei, obicei păstrat și la Jariștea an de an!
Silviu Leahu (recitind-o pe Kera Calița ot Jariștea)