Moartea cruntă a lui Ioan Vodă al III-lea „cel Cumplit”, sfârtecat în patru bucăți, a fost doar unul dintre exemplele pe care Înalta Poartă ținea să le dea atunci când considera că îi sunt încălcate interesele. Se poate considera că, mai apoi, Constantin-Vodă Brâncoveanu a pățit-o chiar mai rău, însă, în cazul lui, și miza, atât în ce privește latura ei economico-financiară, cât și cea politico-strategică, era considerabil mai mare. Brâncoveanu era un personaj extraordinar de bogat (supranumit „Prințul Aurului”, își păstra banii depuși în conturile secrete pe care le avea deschise la câteva bănci din Apus), teribil de influent și bine informat (întreținea un veritabil serviciu de spionaj, cu ramificații în toate marile capitale ale Europei), abil diplomat, predispus la tot felul de aranjamente potențial ostile otomanilor.

Vorbe din bătrâni spun că un tezaur de aur din vremea dacilor i-ar fi adus moartea năprasnică lui Brâncoveanu şi feciorilor lui. Turcii îl numeau „Prinţul aurului din Carpaţi” pentru că niciun alt domnitor valah nu le adusese plocoane mai bogate. Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714, a reuşit să îşi păstreze scaunul vreme îndelungată tocmai datorită aurului pe care îl trimitea Sultanului. Pusese biruri grele pe popor, iar ţăranii şi târgoveţii abia pridideau să îşi plătească dările. Dar banii adunaţi tot nu îi ajungeau lui Vodă să îi împace pe turci. Pe de altă parte, Brâncoveanu avea mândria să fie ctitor şi ridica noi mănăstiri în fiecare an. Vistieria domnitorului părea un sac fără fund…

Oamenii începuseră să vorbească tot mai mult despre bogăţia lui Brâncoveanu. Se auzeau zvonuri că ar fi găsit o comoară de aur, ascunsă din vremea dacilor. Stolnicul Constantin Cantacuzino înfiinţase la curtea lui Brâncoveanu o „cancelarie secretă”, unde se adunau informaţii şi unde erau studiate documente străvechi, găsite în locuri de taină. Domnitorul îşi trimitea agenţii deghizaţi în toată ţara, avea „urechi” peste tot şi orice vorbă despre comori ascunse ajungea la curte cu repeziciune. Apropiaţii familiei domnitoare, cunoscând podoabele şi odoarele de aur care înfrumuseţeau reşedinţele lui Vodă, erau încredinţaţi că acesta găsise un tezaur. Zvonurile despre comoara lui Brâncoveanu au ajuns şi la urechile Sultanului. Turcii erau convinşi că domnitorul român avea să-şi folosească averea ca să înzestreze armata şi să se întoarcă împotriva lor. Sultanul a ordonat, în 1714, să fie decapitat, împreună cu cei patru fii ai lui şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Brâncovenii au plătit cu viaţa aurul blestemat.

După moartea lui Brâncoveanu, turcii au atacat Schitul Iezer, ascuns în munţi, în apropiere de Olăneşti. Aveau informaţii că voievodul ascunsese aici o parte din odoarele sale de aur. Nu se ştie nimic despre soarta comorii, dar ani de-a rândul schitul a rămas un reper pentru căutătorii de comori, înarmaţi cu radare sofisticate şi lopeţi. Şi Schitul Pahomie, din vecinătate, este ştiut drept una din ascunzătorile lui Brâncoveanu. În 2009, a fost vizată Mânăstirea Baia de Aramă. Lucrările de consolidare a bisericii au scos la iveală, se pare, câteva podoabe de aur pe care le-au furat nişte oameni care lucrau pe şantier. Poliţia a dat de urma lor, dar peste întreaga întâmplare s-a aşternut tăcerea. Localnicii din regiunea Horezu spun că partea cea mai mare din averea lui Brâncoveanu este ascunsă pe lângă Mânăstirea Hurezi. A fost ctitoria cea mai de seamă a domnitorului, ridicată la o aruncătură de băţ de Munţii Căpăţânii, plini de peşteri şi ascunzători tainice. A rămas scris în analele vremii că muncitorii tocmiţi de Vodă au lucrat numai noaptea pentru a săpa temelia bisericii. Se crede că în beciul ei tainic ar fi adus Brâncoveanu cea mai mare parte a averii: arme de preţ, icoane şi odoare de aur sau lăzi pline cu bani. A chemat şapte slugi devotate să zidească intrarea şi, de îndată ce au terminat, le-a omorât cu mâna lui, să ducă taina în mormânt.

Legendele despre comoara Brâncovenilor i-au trezit interesul fostului dictator Nicolae Ceaușescu, care a pus serviciile secrete pe urma ei. Spera să găsească indicii în documentele vechi din vremea domnitorului şi cerceta în mare taină proprietăţile brâncoveneşti, subsolurile şi camerele ascunse. Se spune că, din cauza comorii, ar fi dat ordin să fie dărâmate spitalul şi Biserica Brâncovenească din centrul Capitalei. Spitalul pentru nevoiaşi, ridicat de Safta Brâncoveanu în 1838, se afla pe Calea Călăraşilor, în dreptul Pieţei Mântuleasa. Când a început construirea Palatului Parlamentului, Ceauşescu a distrus numeroase clădiri istorice şi 22 de biserici din fostul cartier Uranus pentru apariția bulevardului Victoria Socialismului („asupra Bucureștiului”, cum se făcea haz de necaz în epocă). Spitalul Brâncovenesc nu se afla în raza şantierului, dar a fost demolat în câteva zile, în pofida faptului că era unul dintre cele mai mari şi mai bine dotate spitale ale ţării. Ceauşescu ar fi petrecut câteva ore bune printre ruinele clădirii, singur, căutând probabil un semn al tezaurului râvnit. În urma dezastrului, a rămas întreagă doar placa de marmură cu testamentul Saftei Brâncoveanu, care blestema pe oricine ar fi distrus spitalul să fie judecat şi omorât de semenii lui în zi de mare sărbătoare. (Ceea ce s-a și întâmplat de Crăciun, în 1989!)

Tezaurul brâncovenesc, despre care se spune că este ascuns sub o mânăstire de la Baia de Aramă, a declanşat un adevărat război. Este vorba despre o comoară imensă, tezaurul lui Constantin Brâncoveanu, şi foarte mulţi oameni interesaţi de ea. Tezaurul ar consta în zeci de tone de aur şi obiecte preţioase. Goana după tezaurul ascuns a început din anul 1997 şi se spune că ar fi cea mai mare comoară din lume(!). Pe 12 noiembrie 2013, a avut loc cel mai recent scandal în curtea mânăstirii. Arheologii vorbesc despre o schiţă care indică faptul că sub mânăstire e o grotă şi acolo e aurul. Cel mai probabil, în căutarea comorii, în altarul bisericii, s-a săpat o groapă peste care s-a turnat beton, astfel se explică denivelările monumentului. Preotul bănuit de această faptă nu recunoaşte şi, ulterior, el este urmărit penal pentru că a săpat în biserică, iar mânăstirea este monument istoric şi trebuie respectate anumite reguli.

Dincolo de sfârşitul apoteotic, încărcat de mitologie creştină, apusul domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost hotărât cu mult timp înainte şi nu pe considerente religioase. Voievodul muntean îşi făcuse un renume de trădător în faţa marilor puteri, care au contribuit tacit la uciderea sa. Dorinţa de a-şi păstra tronul cu orice preţ, dar şi averea uriaşă i-au grăbit sfârşitul.

Pe data de 15 august 1714, ultimul mare domnitor român din Evul Mediu, Constantin Brâncoveanu, îşi pierdea viaţa, decapitat de turci pe malul Bosforului. Înainte de a muri, Brâncoveanu, în vârstă de 60 de ani, îşi vedea cei patru fii dar şi ginerele, Ianache Văcărescu, decapitaţi. Supliciul, dar şi execuţia Brâncovenilor, sunt descrise detaliat de cronicarii vremii, care au asistat la tragedia familiei munteneşti. În anul 1714, în Săptămâna Patimilor, Brâncoveanu este mazilit de turci şi dus la Istanbul. Acolo sunt închişi la Edikule, temniţa celor şapte turnuri, o închisoare cumplită. Sunt torturaţi până la sfârşitul lui iulie, când le este hotărâtă soarta. Chiar în ziua în care Brâncoveanu împlinea 60 de ani, pe 15 august, de „Adormirea Maicii Domnului”, începe execuţia. Participa în primul rând Sultanul Ahmed III, aşezat într-un foişor aurit, dar şi toţi ambasadorii marilor puteri europene, inclusiv ai Angliei, Franţei, Imperiului Habsburgic şi Veneţiei. Prizonierii au fost purtaţi desculţi şi doar în cămăşi prin tot oraşul, fiind umiliţi pe străzile marii capitale otomane. Sunt aduşi la eşafod, unde sunt aşteptaţi de călău. Reprezentantul veneţian, Andreea Memno, este şi cel care va descrie amănunţit moartea voievodului într-o scrisoare către Dogele Republicii Veneţiene. 

Istoria a consemnat că Brâncoveanu a murit demn, fără să renunţe la credinţă şi şi-a îndemnat şi fiii să moară ca nişte prinţi. Este confirmată şi legendara propunere a Sultanului de a trece la islam în schimbul vieţii. „Înainte de a se ridica securea asupra capului lor fură întrebaţi dacă voiesc să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al bătrânului Brâncoveanu răsună şi zise înspăimântat de această insultă: «-Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut. Să nu ne pierdem însă şi sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seama de moarte»", se arată în raportul veneţianului Andreea Memno. Rând pe rând, Brâncovenii au fost decapitaţi. Primul a fost ginerele, Ianache Văcărescu, apoi Constantin, Ştefăniţă, Radu şi Mateiaş. Cel mai mic dintre fii, care avea doar 16 ani, ar fi avut un monument de slăbiciune şi ar fi fost gata să treacă la islam. Un alt cronicar, Maria del Chiaro, spune însă că a fost convins de tatăl său să moară creştin. „-Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele noastre şi să ne spălam păcatele cu sângele nostru”. În doar 15 minute, familia pe linie bărbătească a Brâncovenilor a fost distrusă. Cadavrele lor au fost aruncate în Bosfor, iar capetele înfipte în pari, timp de patru zile, în faţa Seraiului.

Deşi a fost popularizată ideea unui martiriu creştin, mai nou domnitorul fiind sanctificat de Biserica Ortodoxă Română pe 21 iunie 1992, Constantin Brâncoveanu a fost ucis însă din alte motive, iar purtarea demnă de la final trebuie să fi contrariat pe demnitarii străini, convinşi că voievodul, aşa cum îl cunoşteau, ar fi trecut şi la Islam doar pentru a-şi păstra domnia. De altfel, uciderea domnitorului muntean a avut loc cu acordul tacit al tuturor marilor puteri europene, care s-au simţit jucate pe degete de Brâncoveanu. Procesul lui Brâncoveanu, nu a fost ad-hoc sau inexistent, după cum s-a crezut. Otomanii au formulat nu mai puţin de nouă capete de acuzare, cu probe. Acestea au fost prezentate şi ambasadorilor străini. Astfel, Constantin Brâncoveanu a fost acuzat de: „Întâiul. Că întreţinea corespondenţă secretă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Veneţiei, cărora le procura informaţii privitoare la turci. Al doilea. Că Împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena în 30 ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinţ al Sfântului Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestăţii Sale Chesariene. Al treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi. Al patrulea. Că, sub pretextul de a schimba aerul, locuia nouă până la șapte luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube, atât supuşilor săi cât şi traficului din Bucureşti, şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania. Al cincilea. Că a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat. Al şaselea. Că a depus sume mari, nu numai la Viena, dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele aceste locuri. Al şaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, s-a făcut cu consimţământul său. Al optulea. Că şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint, ceea ce era un gest insolent, căci însuşi Marele Sultan nu le poseda. Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii, de o valoare de la 2 până la 10 galbeni una”, arăta Maria del Chiaro.

Una dintre principalele acuzaţii, pentru care a şi fost mazilit şi ucis Brâncoveanu, a fost trădare faţă de Imperiul Otoman. Turcii au găsit dovezi că Brâncoveanu îi trăgea pe sfoară şi că, în timp ce se arăta făţiş ca prieten al otomanilor, îi informa pe inamici de toate mişcările acestora. Turcii au intrat în posesia tuturor scrisorilor trimise şi primite de Brâncoveanu. Majoritatea au confirmat trădarea acestuia. Cel care a predat corespondenţa lui Brâncoveanu în mâinile turcilor a fost Ienache Porfirita, capuchehaia domnitorului şi dragoman împărătesc. Acesta, grec la origine, a fost cumpărat uşor de ambasadorul francez al Regelui Ludovic al XIV-lea, care îl bănuia de necinste pe Brâncoveanu. Două pachete de scrisori au fost predate marelui vizir otoman. Pe lângă acesta, Cantacuzinii, rudele Brâncoveanului, au ajuns, de la bani şi ranguri, duşmani neîmpăcaţi ai acestuia. Alături de Mihai Racoviţă, fost prieten al domnitorului muntean, îl pârau necontenit Sultanului şi marelui vizir arătând politica sa duplicitară.

De altfel, acuzele nu era tocmai neîntemeiate. Constantin Brâncoveanu a jonglat cu marile puteri ale vremii, uneltind în secret, după cum se schimba raportul de forţe în zona Balcanilor. „Brâncoveanu căuta să-şi aibă întotdeauna portiţa deschisă spre a se da de partea celui mai tare. Până să se desemneze care din cei doi potrivnici era să rămână deasupra, el trebuia să se mişte între două ape, să cotigească, să ţină cumpăna, până ce momentul critic va fi sunat”, arată şi A. D. Xenopol. Înainte de a lua domnia, Brâncoveanu era un simpatizant al habsburgilor, având numeroase întrevederi cu legaţii imperiali. O dată ajuns pe tron, însă, schimbă tabăra pentru a-i îmbuna pe turci. Mai mult decât atât, contribuie decisiv la victoria otomană împotriva habsburgilor de la Zărneşti. În timp ce zâmbea otomanilor, asigurându-i de credinţa sa, trimitea scrisori şi habsburgilor, polonezilor sau veneţienilor asigurându-i şi pe ei de credinţa sa. „Nu e vorba chiar şi atunci dibaciul domn al Munteniei, pe putuse se arătase în toate împrejurările că duşmăneşte pe nemţi numai din nevoie, dar cu inima le-ar fi deplin plecat”, continua Xenopol. După victoriile austriece şi mai ales după Pacea de la Karlowitz din ianuarie 1699, Brâncoveanu devine susţinător făţiş al austriecilor, ei fiind în acel moment puterea dominatoare în Balcani. „Autorităţile de la Viena nu s-au arătat insensibile faţă de Brâncoveanu, l-au răsplătit chiar cu acordarea titlului de principe al Sfântului Imperiu la 30 ianuarie 1695, i-au îngăduit achiziţionarea de proprietăţi la Braşov şi clădirea unei reşedinţe la Sîmbăta de Sus, iar mai tîrziu, prin diplome imperiale, chiar dreptul de a se refugia în Transilvania, în caz de primejdie din partea turcilor”, arăta istoricul Paul Cernovodeanu în Coordonatele politicii externe ale lui Constantin Brâncoveanu. Chiar şi aşa, Brâncoveanu nu a renunţat la politica duplicitară, dorind să menţină relaţiile bune, în secret, şi cu turcii. Îi mituieşte cu sume uriaşe pe funcţionarii otomani să închidă ochii la manifestările sale de prietenie făţişe faţă de austrieci. „Pe de altă parte, spre a potoli bănuielile Porţii, unde îşi avea inamici redutabili, Brâncoveanu a procedat fără prea multe scrupule la coruperea influenţilor dregători otomani prin bogate daruri în bani şi obiecte de lux, întreţinînd o numeroasă clientelă de slujitori greco-levantini devotaţi intereselor sale şi asigurând pe marii viziri şi înalţii demnitari, cu suficientă abilitate, de pretinsa sa credinţă”, arată Cernovodeanu.   

O dată cu ridicarea puterii Imperiului Ţarist, sub Petru I, şi visele sale de a ocupa Balcanii, Brâncoveanu nu pierde ocazia şi începe să comploteze şi cu ruşii. Duce aceeaşi politice duplicitară şi încearcă să tragă pe sfoară atât pe ruşi cât şi pe otomani. Dă greş. Este o greşeală fatală, însă. Mai precis, ruşii se pregăteau să atace Imperiul Otoman în 1711 şi doreau să treacă prin Ţara Românească. Prin scrisori secrete, Brâncoveanu îi înştiinţa că va trece de partea lor şi că le va da merinde în timpul campaniei. De cealaltă parte, turcii îi cer voievodului muntean să strângă oastea împotriva ruşilor. Este adunată tabăra la Urlaţi şi comandantul suprem este numit spătarul Toma Cantacuzino. Ajunşi la hotarele Ţării Româneşti, ruşii aşteaptă proviziile şi trecerea lui Brâncoveanu de partea lor, aşa cum făcuse şi domnul Moldovei. Brâncoveanu încearcă să obţină avantaje maxime. Refuză să trimită merinde ruşilor şi ajutor până ce nu vor ocupa Ţara Românească ca o garanţie să nu devină duşman făţiş turcilor. Oastea ţaristă este învinsă şi Petru I obligat să încheie pace. Din acel moment, Constantin Brâncoveanu este compromis. Ruşii îl dispreţuiesc pentru trădare, otomanii află de toată corespondenţa secretă a voievodului, iar în general marile puteri europene sunt puse la current cu politica sa duplicitară.   

Un cronicar spunea că Brâncoveanu şi oamenii săi sunt „vulpi”. În aceste condiţii, Mustafa Aga îi va aduce din partea Sultanului mazilirea lui Brâncoveanu. Istoricii sunt de părere că Brâncoveanu a fost nevoit să ducă această politică duplicitară în conjuctura externă a secolului în care a trăit. Balcanii erau un butoi de pulbere, iar Ţara Românească disputată ca punct strategic de toate marile puteri. Doar dibăcia diplomatică şi acest joc duplicitar ar fi putut să-i menţină independenţa, preciza şi marele istoric Nicolae Iorga.  „Într-adevăr, în situaţia atît de ingrată în care se afla Ţara Românească în timpul războiului dintre turci şi adversarii lor din «Liga Sfîntă», Brâncoveanu şi sfătuitorii lui Cantacuzini au căutat să ţină principatul departe de flăcările conflictului şi să-i apere statutul de autonomie, refuzînd, în măsura posibilului, o cooperare militară activă cu turcii, dar ferindu-se, totodată, să accepte schimbarea dominaţiei otomane prin cea austriacă. Brâncoveanu a încercat, aşadar, să ducă o politică dibace între Austria şi Turcia, întreţinînd o corespondenţă ascunsă cu unii generali şi demnitari imperiali, dar mai ales sprijinind negocierile de pace iniţiate încă din 1691 de către ambasadorii Angliei şi Olandei la Constantinopole, dornici de a scoate Imperiul habsburgic din război şi a-i îndrepta eforturile militare numai împotriva inamicului comun din Apus, Franţa lui Ludovic al XIV-lea”, adaugă şi Paul Cernovodeanu.  

Un alt motiv pentru uciderea lui Brâncoveanu a fost uriaşa sa avere. Era legendară în aceea perioadă, iar turcii credeau că voievodul ascunde o comoară uriaşă. De altfel, averea domnitorului este dovedită şi de impresionantele daruri oferite ca mită demnitarilor otomani, ambasadorilor francezi la Istambul sau austriecilor. Numai în anul 1700 a oferit Porţii peste 300 de pungi cu peste 160.000 de taleri, o avere exorbitantă la aceea vreme. Totodată, la înscăunare a oferise 400 de pungi, la care se adaugă o sumedenie de daruri luxoase, ori de câte ori dorea să-i cumpere pe otomani sau austrieci. Averea sa este vădită şi de palatele luxoase şi lăcaşurile de cult ridicate de voievod. De altfel, Brâncoveanu a fost torturat de turci pentru a se afla unde-şi ţine averile. Totodată şi acuzaţia de fi pus taxe înrobitoare locuitorilor ar fi fost probată cu plângeri din Valahia.  

De la Constantin Gane aflăm că soția domnitorului a salvat ce se mai putea din familia și averea Brâncoveanului. Căsătorit cu Maria, fiica lui Anton Vodă, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu si Matei - și șapte fete - Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Bălașa și Smaranda. Soția sa, Doamna Maria, a fost adevăratul administrator al întregii averi a Brâncovenilor, despre care atunci se afirma că este una fabuloasă. Ea știa rostul fiecărei moșii, al fiecărei case și al tuturor sumelor de bani depozitate în bancile din vestul Europei, la Viena, Veneția sau Amsterdam.

Până în anul 1709, Constantin Brâncoveanu a reușit să mențină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, și Imperiul German. Cu acesta din urmă, domnul Munteniei a încheiat mai multe tratate secrete. În schimbul acestor servicii, Brâncoveanu a primit pentru el și pentru familia sa mai multe moșii și titluri nobiliare ale Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană.

În 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă și greșelile politice ale lui Constantin Brancoveanu au dus la dezastrul familiei. Atunci, Regele Suediei, Carol al XII-lea, fusese învins de Petru cel Mare la Poltava. Scăpată de amenințarea suedezo-germană pentru prima dată în istorie, armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a lupta cu Sultanul. Brâncoveanu s-a gândit atunci să se alieze cu rușii. I-a scris lui Petru cel Mare o scrisoare în care i-a promis că îl va ajuta cu aprovizionarea armatei. În schimb, Țarul i-a trimis mulțumirile sale și 300 de pungi cu aur, pentru plata serviciilor. Pentru mai multă siguranță însă, Înalta Poartă l-a trimis de îndată domn în Moldova pe Dimitrie Cantemir, dușman știut al familiei Brâncovenilor, cu însărcinarea de a raporta Divanului orice mișcare făcea acesta. Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu Țarul. Prudent, Brâncoveanu a încercat un abil joc „la două capete". El și-a adunat oștirea în tabăra de la Urlați, Prahova, aproape de granița Moldovei. În cazul în care rușii ar fi vrut să intre în Muntenia, se alia cu ei. El intenționa însă să rămână de partea turcilor dacă acestia s-ar fi dovedit mai rapizi. Planurile i-au fost date peste cap de vărul său, spătarul Toma Cantacuzino, care, împreună cu mai mulți boieri ai lui Brâncoveanu, era fugit în Rusia. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis lui Petru cel Mare cele 300 de pungi înapoi, iar turcilor proviziile, contribuind la eșecul militar al Țarului, care s-a văzut nevoit să încheie pacea.

Bănuind jocul dublu al voievodului muntean, în anul 1711, Sultanul a hotărât să se răzbune. Pentru aceasta a pus la cale un plan, aplicat abia după trei ani, când Brâncoveanu nici nu bănuia că ar mai avea dușmani. Toate rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijiniseră până atunci domnia, se întorseseră însă împotriva lui. Brâncoveanu pregătea la vremea aceea nunta fiului său Radu. Mireasa, fata lui Antioh Vodă Cantemir, se afla la Constantinopole. Pentru a nu supăra Înalta Poartă, Brâncoveanu i-a trimis o scrisoare Sultanului, împreună cu 4.000 de galbeni și o blană de samur. Ali Pașa, comandantul oștilor otomane, pregătea atunci o mare lovitura împotriva Germaniei, motiv pentru care s-a decis să-l scoată pe Brâncoveanu din joc înainte de începerea luptelor. Viclean, Pașa i-a comunicat lui Vodă că Poarta nu se opune căsătoriei. Brâncoveanu a trimis la Stambul, după mireasă, un convoi condus de Domnița Bălașa și de soțul ei. Era pe la sfârșitul iernii anului 1714, când Domnița Stanca, una dintre fiicele domnitorului, s-a îmbolnăvit grav. Înaintea morții, ea a avut o vedenie: pe peretele din fața patului i-a apărut o ceată de turci, care îl ducea pe tatăl ei în lanțuri la Stambul.

În Săptămâna Patimilor, a sosit la București Mustafa Aga, prieten al Brâncoveanului. Domnul îl aștepta la Curte. Uitându-se în ochii lui, Mustafa i-a spus că-i pare rău ca vechi prieten ce-i este, dar îndeplineste porunca Sultanului: „Și, deodată, fără să știe cum, se pomeni Domnul cu năframa de mătase neagră pe umăr: - Mazal!". Apoi, i-a luat prizonieri și pe Doamna Maria, cei patru fii, patru gineri și una dintre nurori, împreună cu fiul său de doar șapte anișori, care se aflau acolo. Cei doisprezece au fost duși sub pază la Constantinopole.

Bălașa și sotul ei se aflau încă în Stambul pregătind nunta. Când au ajuns acasă, au găsit odăile pline cu turci. Domnița a fost închisă în temnița femeilor, la Ceauș Emini. Acolo, a fost bătută până când a mărturisit unde era ascunsă averea adusă cu ea.

Prin aprilie, Brâncoveanu a fost dus la Edikule împreună cu fiii și ginerii lui. Sătul de chinurile și torturile la care a fost supus aproape un an de zile, pentru a mărturisi turcilor unde era ascunsă averea, Domnul i-a blestemat pe Marele Vizir și pe Sultan. În acea seară, Poarta i-a hotărât moartea. A doua zi, Brâncoveanu, cei patru fii ai săi și ginerele Ianache Văcărescu au fost aduși dezbrăcați în grădina publică. Acolo, se adunase o mare de curioși, care veniseră să vadă execuția. Dintr-o galerie acoperită privea Sultanul. Era ziua în care Brâncoveanu împlinea 60 de ani.

Ianache Văcărescu, ginerele domnitorului, a fost decapitat primul. Au urmat fiii cei mari. Înspăimântat, Matei, mezinul, a fost gata să renunțe la creștinism: „-Dă-mi voie să-mi trăiesc tinerețea. Mai bine vreau să fiu mahomedan decât să mor nevinovat!", i-a cerut acesta tatălui său. Brâncoveanu s-a împotrivit, iar călăul i-a retezat și copilului capul. Constantin Brâncoveanu a îngenuncheat ultimul în fața gâdelui. Capetele celor șase au fost plimbate pe străzile Stambulului în vârfuri de sulite, iar trupurile, aruncate în mare. Doamna Maria a aflat vestea în închisoare. Cu ajutorul Patriarhiei Constantinopolului, a început pescuitul cadavrelor, care și-au găsit odihna veșnică la Halki, într-o veche mânăstire zidită de Împăratul Ioan Paleologul.

Doamna Maria, fiica și nora sa au fost declarate roabe și aduse în seraiul Sultanului. Pentru că nu s-a aflat nimic despre comorile Brâncovenilor de la ele, femeile au fost condamnate la închisoare pe viață la Bostangibasa, unde au stat închise timp de șapte luni. Au reușit să scape de aici după ce s-au răscumpărat cu sute de galbeni luați cu dobândă uriașă de la negustorii greci din Stambul. După un an și jumătate de exil in Caucaz, Doamna Maria a ajuns la București, văduvă și săracă. Femeie hotărâtă, Maria a făcut tot posibilul să-și adune averile înstrăinate, a obținul tutela nepotului ei, Constantin, și i-a cerut lui Carol al VI-lea de Habsburg, Împăratul Austriei, protecție pentru ea și ce mai rămăsese din familie. Doamna Maria s-a stins la București, în decembrie 1729, cu sufletul împăcat că și-a dus neamu el – cât mai rămăsese dine mai departe.

Al treilea băiat al lui Laurențiu Reghecampf, rezultat din relația pe care o are acum cu Corina Caciuc, s-a născut și poartă un nume... irlandez, cu care românii nu sunt familiarizați - LIAM.  Semnificația numelui este „luptător puternic”, „războinic neînfricat”. Conform specialiștilor în antroponimie, acest nume o versiune prescurtată a numelui irlandez Uilliam, care provine de la numele francez Willahelm și care înseamnă „coiful voinței”.

Numele original era o îmbinare a două elemente din limba germană veche: willa (însemnând „voință” sau „rezoluție”); și helma (echivalentul pentru „cască” sau „coif”). Juxtapunerea acestor elemente înseamnă efectiv „coiful voinței” sau „protectorul voinței” și indică un om decis, hotărât, curajos, gata să se bată pentru ideile sale. Când Imperiul Franc a fost divizat, numele s-a dezvoltat diferit în fiecare regiune. În nordul Franței, Willahelm s-a dezvoltat mai întâi în „Willelm” și apoi în „Willaume” în dialectele vorbite în Normandia și  în Picardia, dar în „Guillaume” în franceza practicată în zona Ile-de-France, din care face parte Parisul. Forma normandă a fost dezvoltată în continuare de către englezi în forma modernă familiară „William”.

Deși numele Willahelm și Guillaume erau bine cunoscute în Anglia înainte de 1066, prin relațiile saxonilor cu Guillaume, Ducele de Normandia, numele era totuși privit ca unul „străin”. Cucerirea normandă a avut un efect dramatic asupra numelor engleze. Multe, dacă nu majoritatea numelor saxone, precum Ethelred, s-au stins sub afluxul masiv de nume franceze. Deoarece Curtea Regală a fost populată acum cu nume precum Alain, Guy, Reginald și William, acestea au fost adoptate rapid de englezi, galezi și, în cele din urmă, de irlandezi. În decurs de o generație, „noile” nume au devenit atât de complet asimilate încât au fost considerate ca ale locului, iar  variantele au început să se dezvolte și ele. În Țara Galilor, atât William, cât și Gwilym au devenit populare, la fel ca și formele scurte Wil și Gwil și aproape fiecare sat avea propriul Gwilym Williams (finalul „s” reprezenta „fiul lui” sau „descendentul lui”). 

Cucerirea normandă a Irlandei a urmat un model similar cu cel al Angliei cu un secol mai devreme. Într-o generație, irlandezul Uilliam a fost găsit alături de William, iar forma scurtă a ambelor a fost Liam. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Liam era practic necunoscut în afara Irlandei. La mijlocul secolului XIX, peste un milion și jumătate de oameni au părăsit Irlanda pentru a scăpa de marea foamete de aici și, de atunci, nume irlandeze s-au auzit peste tot, în Marea Britanie, dar și în America. Liam ca nume independent în Anglia și Țara Galilor datează din 1932, dar inițial a fost limitată folosirea lui în principal de către familiile de origine irlandeză.

Până în 1980, era clar că Liam devenea un nume la modă în Regatul Unit și în acel an el a fost înregistrat pentru 12 băieți din 10.000.  În 1985, raportul a fost de 20 la 10.000, iar până în 1990, a fost înregistrat pentru 100 de băieți la fiecare 10.000. În 1996, Liam a atins apogeul în popularitate ca fiind al zecelea cel mai popular nume de copil pentru băieți în Anglia și Țara Galilor, conform Biroului Național de Statistică din Regatul Unit. Liam a continuat să rămână în topul celor mai populare 33 de nume de băieți din Marea Britanie în primul deceniu al secolului XXI, dar a început să scadă constant în 2009. Între timp, Liam câștigase constant în popularitate în Statele Unite și a intrat în top 50 de nume pentru prima dată în 2009, pe locul 49. Pe măsură ce Liam a câștigat popularitate în SUA, urcând pe numărul doi până în 2013, popularitatea în Marea Britanie a început să scadă. În Canada, Liam este cel mai popular nume de băieți din 2013.

Numele LIAM este purtat de multe celebrități din spațiul anglofon: actorii Liam Neeson și Liam Hemsworth, cântărețul Liam Gallagher de la trupa Oasis, sau rugbystul Liam Williams.

Laurențiu Reghecampf mai are doi băieți: din prima căsătorie, cu Mariana Pfeiffer, el îl are pe Luca, în vârstă de 21 ani, iar din al doilea mariaj cu Ana-Maria Prodan (relație pe cale să se dizolve printr-un divorț), îl are pe Laurențiu Jr., alintat „Bebeto”, născut în 2008. De notat că, împreună cu prima nevastă, a mai avut și o fetiță, Ana Lisa Cristina, care, din nefericire, a murit la vârsta de doar 15 luni, suferind de o malformație congenitală a inimii.
Au trecut câteva zile și tot nu ne-am lămurit ce s-a întâmplat, de fapt, la Eurovision! De ce au fost anulate voturile provenind din șase țări - între care și România - și de ce reprezentanții a trei dintre acestea nici nu au fost lăsați să intre în direct pentru a anunța rezultatele juriilor naționale? Nu e clar, până la urmă, nici cum s-au calculat punctajele direct de către organizatori, reprezentând Uniunea Europeană de Broadcasting. De pildă, România acordase punctajul maxim - 12 puncte - pentru Zdob și Zdub, care reprezentau Moldova, iar EBU a anunțat, invocând probleme tehnice de transmisie, că punctele merg la Ucraina - Kalush Orchestra.
Avea, oare nevoie, Ucraina de un asemenea ajutor? În contextul dat, al agresiunii rusești, capitalul de simpatie de care se bucura ar fi fost oricum mai mult decât suficient pentru a câștiga la pas competiția, una din ce în ce mai politizată și fără legătură cu muzica. (Asta nu scuză, însă, rezultatele execrabile ale României din ultimii ani: patru ani la rând nici nu a ajuns în finală, iar acum, când a intrat în ultima etapă, a ieșit pe locul 18 din 25... Unde-s vremurile când Luminița Anghel și Sistem sau Paula Seling și Ovi ieșeau pe locul al treilea, iar Mihai Trăistariu se clasa - cu „Tornero” - al patrulea?)
Explicația oficială a organizatorilor pentru toate ciudațeniile legate de stabilirea destul de arbitrară a clasamentului a fost una destul de vagă; s-au constatat „anumite tipare de vot neconforme” în cazul a șase țări și, atunci, EBU a stabilit un nou algoritm de punctaj aferent fiecărei țări. Mai pe șleau, „Nu e cum vreți voi să votați, noi hotărâm tot aici!”... S-a speculat că EBU acuza strategii de reciprocitate, în care o țară acorda alteia punctajul maxim și, apoi, era răsplătită cu aceeași monedă, ca pe vremea Cooperativei lui Jean Pădureanu în Divizia A. Dar niciun reprezentant al organizatorilor nu a ieșit să explice coerent ce s-a întâmplat, totul s-a redus la un comunicat evaziv: „După analiza votului juriilor naționale de către partenerul de vot paneuropean al Uniunii Europene de Radiodifuziune (EBU) după cea de-a doua repetiție generală a celei de-a doua semifinale a Concursului Eurovision 2022, au fost identificate anumite modele de vot neconforme în rezultatele a șase țări. Pentru a respecta Instrucțiunile de vot ale Concursului, EBU a conlucrat cu partenerul său de vot pentru a calcula un rezultat agregat substitut pentru fiecare țară în cauză atât pentru a doua semifinală, cât și pentru marea finală (calculat pe baza rezultatelor altor țări cu vot similar).  Acest proces a fost recunoscut de Monitorul Independent de Votare. EBU ia extrem de în serios orice încercare suspectă de a manipula votul la Concursul Eurovision și are dreptul de a elimina astfel de voturi în conformitate cu Instrucțiunile oficiale de vot, indiferent dacă astfel de voturi ar putea influența sau nu rezultatul votului”.
...Curios este că nici țările vizate de această procedură arbitrară - Azerbaidjan, Georgia, Muntenegru, Polonia, România, San Marino - nu au protestat, probabil de frică să nu fie excluse din competiție la edițiile viitoare. (Sau se simțeau într-adevăr vinovate?) România era deja pățită fiindcă la un moment dat nu își plătise cotizația de 100.000 de euro.
Povestea e ciudată și fiindcă se spune că presupusele „aranjamente” (sau „tipare neconforme de vot”) fuseseră depistate încă de joia trecută, iar marea finală a avut loc... sâmbătă? S-a discutat oare cu cei incriminați? Sau au fost lăsați deliberat în ceață și puși în fața faptului împlinit sânătă seara, când „probleme tehnice” au intervenit în derularea transmisiei live???
Cert este că, în final, voturile înlocuite ale Poloniei și României, dar și cele ale Georgiei și Azerbaidjanului, așa cum au fost ele comunicate de EBU au fost identice – ceea ce arată că unul dintre criterii, dacă nu cel mai important, a fost cel geografic, nu cel muzical. România și Polonia, în urma recalculării decise de EBU, au dat câte 12 puncte Ucrainei – deși România plănuia să ofere punctajul maxim Republicii Moldova -, în timp ce voturile Azerbaidjanului și Georgiei au mers către Marea Britanie. Ulterior, culmea, Georgia a afirmat că juriul său decisese ca punctajul maxim să fie oferit... Ucrainei.
România nu a făcut oficial vreun gest de protest, ci a transmis presei un comunicat care eluda adevărata natură a problemei. „Ca urmare a controverselor legate de anularea rezultatului votului juriului României de către EBU și publicarea unui punctaj diferit în cadrul concursului, fără ca Edei Marcus, spoke person desemnată de TVR, să-i fie permisă comunicarea, în direct, a rezultatelor jurizării României, de către EBU, vă comunicăm lista membrilor juriului național și punctajul acordat de aceștia. Componența juriului României a fost următoarea: Sanda Ladoși, Luminița Anghel, Ovi Jacobsen, Liviu Elekeș și Mihai Pocorschi”, transmite TVR.
În momentul în care la televizor ar fi trebuit să apară reprezentanta României pentru a citi rezultatul juriului, moderatorii au spus că nu pot face legătura cu țara noastră: „Următoarea țară pe care urma să o vizităm trebuia să fie România. Cu toate acestea, nu am putut stabili conexiunea cu ei. Ca atare, încă o dată, îl voi ruga pe supraveghetorul concursului muzical Eurovision, domnul Martin Österdahl. Martin, te rog, poți ține locul României și să ne spui la cine merg cele 12 puncte ale lor? Chiar așa voi face. Juriul din România a acordat 12 puncte... Ucrainei! Ucraina! 12 puncte". 
Stupefiată, prezentatoarea româncă Eda Marcus a postat un video în care susține că i-a fost refuzată intrarea în transmisiune directă din motive tehnice, când ele, de fapt, nu ar fi existat. „Aceasta este o înregistrare în timp real după ce ne-a fost refuzată intrarea în transmisiunea principală Eurovision pe motive tehnice. Înregistrarea aceasta este de fapt dovada că acele motive tehnice nu au existat, au fost doar un pretext. Au sărit pur și simplu peste noi ca și când nu am fi existat… L-am auzit pe Mika spunând, când eu practic trebuia să spun <Bună seara!>,  întregii lumi că România are o problemă tehnică și că nu mai intrăm în direct. Consternarea mea este înregistrată: What? what? nu cred, deci nu cred!"....
Destinul acestei mari artiste este compus dintr-o sumedenie de drame cu foarte puține momente fericite, însă ea a știut să surmonteze toate obstacolele vieții. Mirabela Dauer pare cea mai tonică ființă din lume dar puțini știu că sub machiajul ei de scenă se ascunde multă, multă tristețe… Bela Scorțaru (numele ei la naștere) a văzut lumina zilei pe 9 iulie 1947, iar în 1963 deja debuta alături de Nancy Brandes, Liviu Tudan și trupa Roșu și Negru, fiind prezentată ca Bela Scory. Ani de zile, a mers pe furiș la repetiții, fiindcă tatăl ei îi interzicea să facă muzică și se enerva când o auzea fredonând prin casă melodiile solistei italience Rita Pavone. A reușit însă să ajungă la Școala Populară de Artă, acolo unde i-a întâlnit pe Marius Țeicu și Marius Pop. După ce a apărut la televiziune, a devenit instant o mare vedetă, cariera ei fiind încununată cu mai bine de 20 de albume de mare succes, premii, concerte și turnee foarte reușite. Copilăria ei a fost una chinuită. „Din păcate, în mare parte din copilăria mea, de la 3 la 14 ani, mi-a lipsit tatăl. A fost luat pe sus de Securitate şi închis din motive politice. A fost eliberat după 11 ani, spunându-i-se că a fost arestat dintr-o eroare judiciară. Cea mai mare nenorocire din viaţa mea a fost lipsa tatălui meu la vârsta la care aveam cea mai mare nevoie de el. Când a venit acasă tata era iarnă, iar eu nu aveam paltonaş. Când a văzut, mi-a făcut mie hăinuţă din uniforma lui kaki de deţinut. Au fost nişte ani grei pentru mama, pentru mine şi pentru sora mea, care este mai mare cu 7 ani decât mine. Ce haine nu-i mai veneau ei, le luam eu, însă pantofii ei nu mi se potriveau, iar ca să-i pot încălţa le puneam vată la vârf. Uneori mâncam doar pâine cu magiun, iar atunci când aveam şi unt era o adevărată sărbătoare”, povestea Mirabela. Tatăl său şi-ar fi dorit să aibă un băiat şi o fată, dar Dumnezeu i-a dăruit două fete, una dintre ele având să devină peste ani o stea a muzicii uşoare româneşti: „În copilărie am făcut gimnastică sportivă, dar am renunţat. Şi bine am făcut. Am început să cânt din şcoala generală. Pe la 10-12 ani mergeam la serile de dans de la Casa de Cultură «Turturele», unde am debutat cu muzică populară. Prima melodie pe care am cântat-o a fost «În oglindă», a Angelei Moldovan. Mai târziu, am urmat Şcoala Populară de Artă, la clasa Floricăi Orăscu, prin mâinile căreia au trecut cam toţi cei din generaţia mea. Eram mereu lăsată la coadă şi mi se spunea că eu mai am timp. Dar eu nu mai aveam răbdare. La 16-17 ani mi-am luat viaţa în mâini şi am început să cânt într-un bar din Săftica. Mă îmbrăcam în singura rochie lungă pe care o aveam, cu bascheţi în picioare, mă fardam cu mina de la creion şi îmi despleteam părul ca să par mai mare. Acolo cântam până la 9:00 seara şi mă întorceam acasă, fără să ştie nimeni ce făceam. Părinţii mei au aflat mai târziu, când le-am spus eu. Tata nu a vrut niciodată să cânt, dar l-am pus în faţa faptului împlinit”, rememorează Mirabela cu nostalgie. Dar, din nefericire, biografia ei sentimentală a fost o continuă dramă. A fost căsătorită de două ori și de fiecare dată a divorțat. „La 18 ani l-am cunoscut pe primul meu soţ, Mircea Willy Dauer. Ne-am întâlnit la o petrecere şi m-a cucerit cântându-mi «Tombe la neige». În acea noapte am ajuns la 2:00 acasă şi mi-am luat o bătaie de la tata… El era mai tradiţionalist, nu suporta să vorbească cineva urât de fetele sale, şi din acest motiv ne ţinea din scurt. Eu nu aveam voie să întârzii după ora 10:00 seara. De aceea m-am şi măritat aşa de tânără, pentru că voiam să fiu liberă, să pot face ce îmi place. Mircea era în anul doi de facultate, eu abia terminasem liceul. Eram doi nebuni. Cred că a fost cea mai frumoasă relaţie a mea, pentru că eram doi copii îndrăgostiţi. În cei cinci ani în care am fost împreună am făcut tot ce îmi doream: ne plimbam, mergeam la chefuri, eram liberă! Relaţia noastră s-a terminat amiabil, fără reproşuri sau alte lucruri urâte”. La a doua despărțire, și-a pierdut și unicul copil, pe Nanu, pierzând custodia în favoarea tatălui acestuia. La un moment dat, a vrut să se călugărească, însă s-a răzgândit. Deși a declarat că nu dezamăgirile ar fi împrins-o să lase muzica ușoară pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, în centrul sufletului ei, sigur un regret care o macină ar exista: nu și-a văzut fiul de mai bine de 20 de ani. Artista a mărturisit că în tinereţe a vrut să ia calea credinţei şi să îmbrace haina de măicuţă. A fost sfătuită să se gândească bine înainte de a face o alegere atât de profundă. Evreică la origine, Mirabela Dauer a ales, totuşi, muzica şi s-a botezat, în anul 1996, în religia creştin-ortodoxă. Avea 49 de ani la acel moment. „Eu sunt evreică, după părinţii mei. Eu sunt la o vârstă, dar vine o vreme în viaţa ta când trebuie să fii îngropat. Aici, în România, eu nu mai am pe nimeni. Tu vezi aşa că prietenii mei m-ar pune într-un coşciug şi m-ar duce în Israel să mă îngroape? Eu acolo am o soră, am nepoţi, am familie. N-are cine să mă ducă acolo. Cine mă îngroapă pe mine aici? Toţi prietenii mei sunt ortodocşi. Nu doar de asta m-am ortodoxit. Eu mă duc în biserică de când mă ştiu eu. Voiam să fac semnul crucii. De mică am fost înţeleaptă şi nu am făcut lucruri rele şi nu îmi făceam cruce, dar acum pot. Îmi doream să îmi fac semnul crucii. Familia mea care este în Israel este foarte înţeleaptă. Nici sora mea, nici nepoata mea, nimeni nu s-a supărat. M-am unit cu acelaşi Dumnezeu. M-am ortodoxit“, a mai spus Mirabela Dauer, în emisiunea „Vorbeşte lumea“, de la Pro TV. Al doilea mariaj a fost cel cu Traian Popovici, regizor TVR, de care solista s-a separat în urma scandalurilor repetate: „Am luat bătaie chiar și cu fierul de călcat, după care mi-a promis că mă omoară. A fost cel mai nefericit mariaj al meu”, a declarat cântăreața. La divorț, bărbatul a susținut că și-a surprins soția înșelându-l cu un chitarist, în timp ce se afla pe Litoral pentru un concert. El a adus și martori la proces, influențând instanța ca fiul lor, Dan Alexandru, alintat „Nanu”, pe atunci în vârstă de numai doi ani, să rămână în grija lui. „Tatăl meu a paralizat din cauza asta. El îl adora pe Nanu. Când mi-au luat copilul și a văzut ce tristă eram, atâta tristețe a adunat în el încât s-a întors cu fața la perete și a murit”, dezvăluia artista, care susține că i-a plătit pensia alimentară fiului ei până când acesta a împlinit 18 ani. Au trecut mulți ani de atunci, Nanu are acum 45 de ani, dar durerea a rămas. Mirabela Dauer a făcut aceste mărturisiri emoționante în interviul acordat Iulianei Marciuc, pentru emisiunea ”Destine ca-n filme”, difuzată cândva pe TVR2. „Am fost și voi fi toată viața mea alături de el, cu sufletul și cu gândul, dar nu vreau să agit apele”, a declarat solista. Cu câțiva ani în urmă, vedeta mărturisea că fiul ei a abandonat-o în totalitate și refuză să-i vorbească: „Nu eu sunt în posibilitatea asta, poate că el, vreodată în viaţa lui, cât oi mai fi eu pe pământul ăsta, o să îşi dea seama că el a greşit vizavi de mine şi că tot ce a fost în viaţa lui, a fost o minciună. E făcut din mine, din sufletul meu, este un om deştept”. Copilul de suflet al Mirabelei este solistul și compozitorul Raoul, care i-a scris mai multe melodii. Mirabela a încercat să-și refacă viața de mai multe ori. S-a iubit şi cu Sandu Andriuţă, un ardelean cu zece ani mai tânăr, de care însă s-a despărţit în urmă cu un deceniu. O vreme a fost atrasă şi de un bărbat din SUA, a cărui identitate nu a vrut să o dezvăluie. Rămasă singură, Mirabela a făcut o declaraţie dulce-amară: „Eu sunt o fire mămoasă, cocoloaşă aşa. Pe toţi iubiţii mei pe care i-am avut i-am cocolit, i-am alintat şi cred că a fost prea mult şi s-au sufocat. Nu insist, dacă nu mă suni, nu deranjez. I-am sufocat prin bunătatea mea“.