Marii oameni de spirit ai României au știut totdeauna să-și trăiască viața, fără a-și uita niciodată micile – în fapt, marile! – plăceri culinare și bahice. Nici Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi și ceilalți corifei ai Junimii nu au făcut vreo abatere. Și nici, mai ales, hâtrul lor oaspete provenind din „țărănie”, răspopitul Ion Creangă, deloc întâmplător alintat „Popa Smântână”, cel care, roșu în obraji precum coloarea licorii din bărdace și „pahară”, le înveselea agapele cu ale sale scorneli fără de perdea, precum Povestea Poveștilor sau Povestea lui Ionică cel Prost.

Mesele savuroase ale negustorilor români și ale clasei de mijloc din vechiul București…„În vechiul București, negustorii, oamenii cu carte (care erau, avocați, arhitecți, profesori, scriitori și funcționarii) alcătuiau o puternică clasă de mijloc, ce reprezenta, de fapt, motorul societății românești din prima jumătate a veacului trecut. Românii cu mult bun simț, inteligenți,gospodari și credincioși, ei se bucurau frumos de fiecare clipă a vieții lor, fiindcă nu se știa niciodată ce urma să le aducă ziua următoare, când, poate, pândea un război, o criză economică sau cine știe ce altă năpastă.

LEACURI ȘI REȚETE NATURISTE
Accident vascular: (reţeta mânăstirească), rădăcină spânz de mărimea palmei, se toacă, se pun 2 litri de apă călduţă, se lasă la căldura camerei la macerat până face floare deasupra, se filtrează. Se înmoaie un tifon pus în 4 în lichid, se pune pe cap, se acoperă cu un fes timp de 1 ora, apoi se usucă părul la aer. Tratamentul se face o dată pe zi timp de 7 zile.

În perioada interbelică, aviatorii recunoșteau de la depărtare Bucureștii de la fumul celor peste 3.000 de grătare de mititei care ardeau zi și noapte pentru a satisface apetitul popular pentru acești „cârnați fără mațe”, dar cu un gust specific.
Deși s-au păstrat multe rețete vechi de mititei, două sunt, cred, cele mai aproape de esența acestei fel de mâncare specific românesc.

Între cei care au marcat evoluția gustului la noi se prenumără și un personaj devenit emblemă a apetenței noastre pentru carnea prelucrată, cu dibăcie și meșteșug, în fel și chip. Bucureștiul nu a fost niciodată un oraș vegetarian, așa că a avut nevoie întotdeauna de un Matache Măcelaru. Un astfel de personaj, atestat istoric, a intrat, apoi, definitiv în subconștientul colectiv, ca maestru de carmangerie, propunând clienților cea mai bună selecție de fleici, cotlete sau antricoate, dar și ca artist consacrat al produselor fine din carne de calitate fiartă cu mirodenii și afumată cu dichis.