Sunt întrebată deseori ce mi-a lipsit cel mai mult în acest răstimp de claustrare care pare că nu se mai sfârșește niciodată... Îmi lipsește scena cabaretului meu culinar de la Jariștea Locantă, îmi lipsesc poveștile levantine jucate seara pe scena vieții mele, mă doare și mă seacă la inimă dispariția musafirilor mei, îmi lipsește muzichiia lăutarilor cu veche pecete, îmi lipsește ritualul prezentării bucatelor la lumina sfeșnicelor de bronz și – dincolo de toate acestea, încununându-le într-un fel anume – îmi lipsesc făloasele apucături și tabieturi de demult.
Îmi lipsesc merindele sufletești, putere tainică a cugetului din care mă îndestulam ori de câte ori se ivea prilejul. Cei care nu mă cunosc îndeaproape își vor fi închipuit că truda mea zilnică se desfășoară numai între cuhnie și bibliotecă, căutând rețete de odinioară și încercând să le dau viață pe tablale. Dar cei puțini care îmi citesc gândurile știu că, mai presus de orice, sufletul meu este un hoinar fără pereche și că nu am astâmpăr până ce, măcar două-trei dimineți sau amieze în fiecare săptămână, nu răscolesc locuri istorice și, poate, unele, pe nedrept uitate de către cei grăbiți să trăiască, arzând, clipa.