Am provocat-o, cândva, pe prietena mea Florica Bud, scriitoare din Baia Mare, să țină - pentru Bucătărescu - un serial de amintiri (culinare) din copilărie. Din acest serial, a ieșit o carte unică despre bucătăria de altădată din Maramureș!

„M-am născut şi mi-am petrecut copilăria în localitatea Ulmeni-Sălaj… de Maramureş, aşa cum este menţionat şi acum numele proaspătului oraş pe frontispiciul gării. Prima atestare datează din anul 1405, cu numele de Şilimeghiu, aşezarea Sylelmed fiind menţionată într-o scrisoare a regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. În anul 1765, localitatea noastră va apărea sub denumirea Sulimediu, în Evanghelia tipărită la Blaj. În timpul ocupaţiei austro-ungare, numele va fi schimbat în Sulelmed, apoi, din anul 1926, în Ulmeni. Din punct de vedere geografic, atât localitatea Ulmeni, cât și satele apartinătoare, se suprapun unei zone de contact între Depresiunea Băii Mari, Dealurile Sălajului, Masivul Dealul Mare – Țicău și Piemontul Iadărei (parte a Piemontului Șomcutei). Lor li se adaugă și defileul Benesat – Țicău, creat de râul Someș, care mărește potențialul peisagistic. Această aşezare, până mai ieri comună, azi oraş, a fost de-a lungul vremii o minge disputată de cele două judeţe, Maramureş şi Sălaj, judeţe care se despart prietenos prin Strâmtorile Ţicăului.

Când eram copii, părinţii ne dădeau voie, mie şi surorii mele mai mari, Valeria-Ana, să ieşim duminicile cu alţi prieteni la câte o plimbare cu bicicletele până la această strâmtoare sălbatică şi frumoasă în acelaşi timp, unde Someşul este silit să curgă cuminte, înghesuit între dealuri. Ca să ajungem la Strâmtorile Ţicăului, treceam prin satul Ţicău, ce aparţinea şi atunci de comuna noastră. Poposeam sub sălciile bătrâne ce făceau plecăciuni în faţa râului, iar de pe malul celălalt ne zâmbeau dealurile ce străjuiesc satul Chelinţa.

Desigur, nu veneam degeaba până acolo, ci ca să mâncăm la iarbă verde, noţiunea de picnic ne era străină pe atunci. Dintre toate bunătăţile lumii pentru noi, slăninuţa friptă, alături de ceapa verde sau uscată, porodici (roşii), poprici (ardei), pepeni (castraveţi) era cea mai gustoasă mâncare. Pentru a aduce slăninuţa în această stare apetisantă, era musai să o trecem prin flacără. Aţuţam (aprindeam) focul, folosind iască şi amnar şi uneori cu ajutorul cremenelor, depinde ce aveam la îndemână. O crestam sub formă de soldăţei şi cu ajutorul vergelelor confecţionate de către noi, o ţineam deasupra focului, la fel cum procedam şi cu legumele. Pentru a nu pierde nimic din bunătatea fripturii, din când în când unsoarea (grăsimea) topită o lăsam să se scurgă pe feliile de pită (pâine) coaptă de bunica Valeria sau „mamica” Cornelia, în cuptorul nostru.

Lângă slănină mergeau foarte bine ouăle răscoapte, pe care le pregăteam pe vatra focului, clădite din una sau mai multe pietre. Tot acolo frigeam şi picioicile în coajă (cartofii). Ca desert, aveam şi o delicatesă şi anume cucuruz fript (porumb). Cu atâtea bunătăţuri pe masa noastră improvizată, adică o ştergură (ştergar) ţesută în război de femeile satului, se băteau turcii la gura noastră! (…)

Uşa paradisului legumicol se deschidea pentru noi copiii abia la începutul lunii august, când se coceau porodicii (roşiile). Roşia este leguma mea preferată, de aceea sufăr când văd cum ea este înlocuită treptat cu soiul de roşii din import, acele roşii cauciucate menite să ne asigure nemurirea şi care pot sta pe masa de bucătărie săptâmâni întregi fără să se strice.
În anii mai buni, Balul Roşiilor se putea deschide şi pe sfârşit de iulie. Practic, mâncam roşii pe săturate în lunile august şi septembrie dacă nu pthica (cădea) bruma. În schimb, pepenii (castraveţii) şi popricile (ardeii) se făceau mai repede. Când prima roşie era coaptă, săream pe ea şi ne făceam o mâncare de poprici, porodici, ceapă şi pepeni cu oloi de floare (ulei de floarea soarelui) şi cu nelipsita sare în bucate. (Asistăm neputincios la declinul medicinal al sării care din prinţesa basmului se transformă pe zi ce trece într-o Cenuşăreasă ce riscă să devină prima eroină de basm şomeră…)

Este greu de refăcut gustul acelei combinaţii teribile – ce aduna într-un singur buchet gustul verii coapte şi al toamnei timpurii – din motive lesne de înţeles, lipsa ingredientelor de bază, cum erau ele atunci. Pot să spun fără să greşesc că lumea aceea aşa cum o ştiam a murit o dată cu generaţia bunicii. Poate sunt mai fericiţi cei care nu au gustat niciodată o roşie sau un ardei adevărat decât noi, cei care am crescut cu ele în farfurie fără să ştim ce mâncam. Şi acum mă întreb, în acele zile ne îngurgitam cu nesaţ trecutul, prezentul sau viitorul?
Când erau suficiente roşii coapte şi începea sezonul bulionului, începea şi festivalul ghiveciului ţărănesc. Noi îi spuneam lecio ori zămucă de încins aşa cum îi spuneau şi bătrânii noştri. Pentru zămuca de încins (ghiveciul) sau lecio se frigeau în oloi (ulei) roşiile, castraveţii, ceapa şi ardeii tăiaţi mărunt şi apoi se făcea o îngroşală din făină şi smântână. Nu adăugam nici vinete nici dovlecei, pe motivul că încă nu le cultivam.

Acum fac zămuca de porodici dietetică, aşa cum fac şi zacusca pentru iarnă. Este mai gustoasă şi îmi pun şi o pilă pentru bătrâneţe fiarăi din mine (colecistul sau bila). Coc ardeii, de preferinţă kapia sau gogoşari roşii, nu că aş fi nostalgică… apoi fierb ceapa şi usturoiul aşa cum i-a lăsat mama natură să crească mai mari sau mai mici. Pun roşiile tăiate felii la prăjit în ulei şi, apoi, adaug ardeiul copt şi ceapa fiartă, tocate bine cu lingura de lemn. Se pot adăuga câţiva castraveţi tăiaţi, dar cum şi Domniile Lor şi-au cam pierdut aroma strămoşească nu vor aduce prea multe foloase ghiveciului, eventual doar aport cantitativ. Adaug cimbru, mărar, frunze de pătrunjel şi zeler. Se poate adăuga şi un pumn de orez fiert sau câţiva picioici (cartofi) copţi în cuptor, care să mai îndulcească din acreala aceea de domnişoară bătrână a roşiei veşnic nemulţumite de căldura soarelui, de calitatea ploilor acid-moderne şi probabil… de vârsta de pensionare a gospodinelor. După gust şi după cum ne dictează… colesterolul, se adaugă şi un canceu de groşthior (smântână) din laptele Mândraiei, pus la prins.”

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro