Unul dintre cei mai mari actori români de comedie a jucat, în film, rolul unuia dintre cei mai mari escroci ai României de dinainre de 1990, care a falsificat nu mai puțin de 400.000 de litri de vin și devenise unul dintre cei mai bogați oameni din țară. În ambele cazuri, însă, finalul a fost absolut nefericit...

Ștefan Mihăilescu-Brăila s-a născut la 3 februarie 1925, la Brăila, mama lui fiind infirmieră. A venit pe lume în casa bunicilor materni, dintr-o relație de o noapte a mamei sale cu un medic care locuia în cartierul „Lacul Dulce”. Copilăria lui a fost una tristă, pentru că mama sa, plină de resentimente, se purta foarte urât cu el. Ștefan a urmat cursurile primare în orașul natal, iar în 1936 se înscrie la Liceul Industrial din Brăila, pe care îl va absolvi în anul 1940. De la vârsta de 16 ani, a lucrat ca muncitor în port, salahor, apoi funcţionar. În anul 1947, a absolvit Conservatorul de muzică şi artă dramatică „G. Cavadia”, apoi s-a angajat la teatru.

În perioada 1949 – 1954, a jucat diferite roluri la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Cum la acest teatru erau doi actori cu acelaşi nume – Ştefan Mihăilescu – şi, pentru că pe bunica lui o chema şi Brăila, şi-a luat şi acest nume, pentru a nu fi confundat. În anul 1956, joacă la teatrul din Baia Mare, iar în 1957, vine prin concurs, la Teatrul „Giuleşti” din Bucureşti care se numea atunci Teatrul Muncitoresc, unde a debutat într-o piesă de mare succes „Napoli, oraşul milionarilor” de Eduardo de Filippo. Până în anul 1985, la viitorul teatru Odeon, a colaborat cu mari regizori – Horea Popescu, Lucian Giurchescu, Mihai Dimiu, Dinu Cernescu sau Alexa Visarion, sub îndrumarea cărora a realizat roluri memorabile, precum Cadâr din „Take, Ianke și Cadâr” de V. I. Popa, Arturo Ui din „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” de Bertolt Brecht, Iorgu Langada din „…Escu” de Tudor Mușatescu sau Puntilla în „Puntilla și sluga sa Matti” de Bertolt Brecht. La Teatrul Național din București a jucat rolul Béranger din „Regele moare” de Eugen Ionescu. În anul 1958, debutează în film, în rolul unui fotograf, în comedia „Alo?… Aţi greşit numărul!”, în care a jucat alături de Iurie Darie şi Ion Lucian. Filmul a prilejuit şi alte debuturi cinematografice, pentru Rodica şi Ştefan Tapalagă şi Stela Popescu. Au urmat zeci de pelicule de succes, între care „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” (1972), regizat de Sergiu Nicolaescu, sau „Astă seară dansăm în familie” (1972), regizat de Geo Saizescu. Rolul titular din „Secretul lui Bachus” realizat în 1983 de regizorul Geo Saizescu, a fost ultimul mare rol al actorului, căruia i-au dat replica Gheorghe Dinică şi Emil Hossu.

A fost căsătorit timp de apropape jumătate de secol (1950-1996) cu o actriţă la Teatrul de Păpuşi din Brăila, Georgeta Rahtopol – pe care a cucerit-o pe când se afla la radio şi recita versurile lui Eminescu – , cei doi având un fiu, pe Florin Mihăilescu-Brăila. Despre soţul său, Georgeta Rahtopol spunea: „Aveam opt cereri în căsătorie şi l-am ales pe el. Când m-a cerut în căsătorie mi-a spus: să nu cumva să ai zestre. Asta mi-a stârnit interesul. Eram o mireasă fără zestre, deşi aparenţele erau altele. Mama mea era croitoreasă, îmi făcea rochii apretate şi cochete. Au urmat 46 de ani de căsnicie. Avea respect pentru familie. Era copil din flori şi voia să avem 11 copii… I-a plăcut să am tot, să nu-mi lipsească nimic. Nu făcea niciun rol fără să stăm de vorbă, fără să lucrăm împreună”.

A ieşit la pensie în anul 1985, iar imediat după Revoluţie, în anul 1991, actorul a făcut un atac cerebral, pierzându-și memoria, fiind obligat apoi să ia viața de la zero, să reînvețe alfabetul, mersul, cititul… În anul 1994, s-a angajat pe un post de consilier de imagine la o firmă de difuzare a presei, în condiţiile în care pensia de artist emerit se dovedea insuficientă pentru un trai decent. Ultimele săptămâni din viață le-a petrecut singur într-un spital din București. A murit într-o sărăcie cruntă, uitat de cei care l-au aplaudat, dar și de mulți colegi de breaslă, pe 19 septembrie 1996, la București. Presa vremii consemna că la înmormântarea sa au fost numai 10 persoane…

Ultimul său mare personaj din film a avut în realitate o poveste și mai tristă, de pe culmile succesului sfârșind în fața plutonului de execuție.

...Prin luna septembrie a anului 1978, publicațiile cele mai cunoscute ale vremii, Flacăra şi Scânteia, scriau despre un caz care contravenea principiilor sănătoase ale sistemului comunist. În numărul 36 al săptămânalului Flacăra, din septembrie 1978, jurnalistul Nicolae Cristache încerca să desluşească misterul: „Cine este Gheorghe Ştefănescu?"

Articolul din Flacăra încerca să aducă lămuriri atât despre trecutul lui Ştefănescu, un individ care făcuse o avere enormă prin comercializarea ingenioasă a vinului contrafăcut. Începuseră să circule atâtea legende, încât autoritățile comuniste începuseră să fie tot mai deranjate de ciudata popularitate a cazului și a acestui „haiduc urban”, astfel încât acesta trebuia demitizat de urgență. Se pare că înșiși Ceaușeștii se interesau zilnic de evoluția acestui caz. Autorul aminteşte că Gheorghe Ştefănescu a mai avut probleme cu justiţia în anii '60. Gestionarul depozitului de vinuri de pe Calea Griviţei ieşise din închisoare în 1967. Atunci fusese prins cu vinul „vopsit". Concret fusese acuzat de delapidări, contrafacere şi diluare de băuturi, dar şi de lovire şi favorizarea infractorului. Asta fusese însă în trecut.

Delapidarea marca Ştefănescu a fost singura mediatizată în epocă, singura despre care populaţia ţării a aflat pe căi oficiale. Poveştile celorlalte cazuri de condamnări la moarte pentru furt din avutul obştesc circulau doar în anumite medii. Ilie Nejloveanu, fost anchetator în cadrul Ministerului de Interne, îşi aminteşte că au fost condamnaţi la moarte şi unii, „din zona Călăraşilor", care furaseră vreo 30 de purcei de la o asociaţie intercooperatistă, „un fel de asociaţie între cooperativă şi întreprindere de stat, care creştea porci. Nefiind acolo unde am lucrat eu, nu ştiu foarte bine, dar am mai auzit şi eu prin colegi. Până la urmă, însă, nu au fost executaţi, a fost comutată pedeapsa...”.

Dezbătut intens în anii '80, cazul Ştefănescu a ajuns scenariu de film. În 1984, era lansat Secretul lui Bachus în scenariul lui Titus Popovici şi regia lui Geo Saizescu. Rolul lui Ştefănescu a fost interpretat cu har de Ştefan Mihăilescu-Brăila. În realitate, lui Ştefănescu nu i s-a spus niciodată „Bachus", ci simplu, Nea Gică.

Cazul Ştefănescu a fost „tocat" şi în oficiosul de partid, Scânteia. La 23 septembrie 1978, articolul apărut sub semnătura lui Eugen Florescu, şef al departamentului de presă al lui Ceauşescu în anii '80, îi critica aspru pe cei care i-au acordat sprijin lui Gheorghe Ştefănescu. Încă din timpul anchetei era cunoscut că spatele lui Ştefănescu era asigurat chiar de primul secretar de partid al Sectorului 1 al Bucureștiului, Tudor Bălătică. Acesta primea regulat cadouri de la Ştefănescu pentru a-i trece cu vederea combinaţiile pe care le făcea. Eugen Florescu avea să înfiereze atitudinea lui Bălătică. „L-am văzut pe Bălătică la 17 septembrie în timpul unei anchete. Am stat de vorbă cu el. Are imaginea nenorocirii în care s-a aruncat, în care i-a târât pe toţi ai lui, cei mai apropiaţi, greaua umbră pe care aruncat-o asupra colectivului în care lucra. Escrocii îl studiaseră atent pe Bălătică şi observaseră la el mai ales slăbiciunile. L-au atras în cursă printr-o femeie, au aranjat totul astfel încât să traiască cu groaza dării în vileag, şi cu aceasta, l-au jucat - cum se spune - în foi de viţă, determinându-l, chiar dacă l-au împiedicat să aibă imaginea reală a afacerii, să devină treptat, treptat un fel de membru activ al bandei. (...) Comuniştii din sector, toţi oamenii muncii au dreptate să-şi pună întrebările pe care şi le pun în legătură cu acest caz de excepţie. Într-adevăr, Ştefănescu este un escroc, un gangster. Cele patru condamnări anterioare spun totul despe el: dorea să fure, să înşele. A fost prins şi băgat în cuşca escrocilor. Cazul ridică şi problema celorlalţi, a celor care - conştient sau din miopie - le-au facilitat bandiţilor acţiunea, le-au permis să-şi desfăşoare activitatea contra legilor".

Contextul mai larg al activității lui Ștefănescu ne face să ne reamintim că, în anii *50, autoritățile comuniste din România au naționalizat podgoriile și comerțul cu băuturi alcoolice. De asemenea, s-a decis limitarea consumului de alcool prin măsuri de raționalizare.

Afacerea lui Gheorghe Ştefănescu, botezat post-mortem - în filmul lui Geo Saizescu - „Bachus“, a început în 1971 în depozitul său de vinuri de pe Calea Griviţei, undeva la intersecţia cu Şoseaua Nicolae Titulescu. Sistemul pus la punct de către Gheorghe Ştefănescu poate fi structurat pe două etape. Prima, întinsă pe perioada 23 martie 1971 - 19 martie 1974, era considerată de către autorităţile vremii ca fiind pliată pe intervalul în care Ştefănescu şi-a pregătit resursele financiare pentru marile lovituri de mai târziu. Adevăratele lovituri aveau să vină însă din 1974 şi până la momentul reţinerii sale, în 1978. În tot acest timp Ştefănescu a avut gestiunea „curată". Avea grijă personal de acest lucru. Cuvântul-cheie al acestor ani este cupaj. Concret, potrivit rechizitoriului procurorilor, în perioada amintită Ştefănescu a amestecat vin de 7 lei litrul, cu vin de 9 lei litrul, pe care l-a vândut la preţul de 9 lei litrul. De asemenea, vinul de 9 lei a fost amestecat cu cel de 12 lei litrul şi vândut la preţul din urmă. În paralel, Ştefănescu amesteca rachiul de drojdie (30 de grade) cu ţuica de prună (24 de grade), la care adăuga diferite cantităţi de apă, vânzând amestecul sub denumirea de „țuică de prună". Pentru a aduce tăria alcoolică la nivelul de 24 de grade, cât prevedea ţuica de prune veritabilă, Ştefănescu „adăuga o cantitate de apă în funcţie de cantitatea de rachiu de drojdie introdusă". În cazul vinului, Ştefănescu a preferat să se aprovizioneze cu cantităţi mult mai mari de vinuri inferioare, 138 de vagoane de vin la preţul de 7 lei litrul şi 24 de vagoane de vin cu 9 lei litrul, pe când la vinul de 12 lei litrul s-a aprovizionat în toată această perioadă doar cu 8 vagoane. Plusul obţinut, calculat de anchetatori la valoarea de 1.053.668 lei, a fost însuşit în întregime de acesta, printr-o organizare abilă a întregului sistem. „Bachus" ţinea personal evidenţa , repartiza vânzătorii prin rotaţie, ca să nu cunoască valoarea încasărilor zilnice, iar, pentru a-i determina să nu vorbească, le dădea, la anumite intervale de timp şi de Sărbători, sume de bani cuprinse între 100 şi 500 de lei, cantităţi de vin, dar şi alimente.

Măsurile luate la sfârșitul anilor ’50 de puterea comunistă de la București - naționalizarea podgoriilor, a depozitelor de vin, a cârciumilor și bodegilor -  n-au avut efectul scontat. Regimul dur de autorizare a distribuitorilor legali de alcool a mutat consumul din bodegi și bufete direct pe piața neagră. Un deceniu mai târziu avea să înceapă cea mai mare afacere subterană cu alcool din istoria României socialiste. I s-a spus, apoi, „Afacerea Bachus"' și a fost pusă pe picioare de Gheorghe Ștefănescu, administratorul unui depozit de vinuri din București, de lângă Podul Basarab, pe Calea Griviței. Metoda era de o simplitate dezarmantă: Ștefănescu lucra direct cu podgoria de la Cotești, unde producția era raportată ca fiind micșorată de calamități inventate. Vinul neinventariat era prelucrat de rețeaua lui Ștefănescu și vândut cu un anumit standard de calitate, deși conținea aditivi. În perioada 1971–1978, conform estimărilor avansate de presa comunistă, peste 400.000 de litri de vin au fost introduși ilegal în circuit. Prinderea lui Ștefănescu și deconspirarea rețelei sale (din care făceau parte sute de persoane cu funcții relativ importante în structurile PCR) se datorează unui flagrant organizat de Securitate, în cursul căruia Ștefănescu urma să cumpere aur de la un bișnițar local (povestea cu securistul care a cumpărat vin pentru o nuntă care s-a amânat și vinul s-a deteriorat între timp este pur folclor). Ștefănescu este arestat în august 1978, iar în locuința sa sunt găsite aproape 19 kilograme de aur și câteva milioane de lei. În aprilie 1980, Ștefănescu este condamnat la moarte și executat pe 4 decembrie 1981. Estimări neoficiale ale prejudiciului adus statului român de rețeaua lui Ștefănescu indică cifra de aproape 5 milioane de dolari, la nivelul anilor ’70. Ancheta în cazul Bachus a fost condusă de Tudor Stănică, colonelul condamnat după 1989 în cazul uciderii disidentului Gheorghe Ursu. Cazul „Bachus” a declanșat o adevărată furtună în România, 284 de persoane fiind cercetate și închise la finalizarea anchetetei. Au căzut capete înalte, miniștri, secretari de partid, judecători, notari, funcționari, Ceaușescu delegându-l personal pe Ion Dincă să conducă operațiunea și să nu ierte pe nimeni. (Acest înalt activist de partid, renumit pentru duritatea lui, era cunoscut în epocă drept „Dincă-Te-Leagă”!)

Mărturiile cunoscuților lui Ștefănescu din anii *70 sunt extrem de interesante. Constantin Tudoran este croitor. Croitoria în care lucrează încă din 1966 este peste drum de fostul depozit de vinuri al lui Mircea, fiul lui Gheorghe Ştefănescu. „L-am cunoscut bine de tot pe Ştefănescu, bătrânul. Prin anii '60, Ştefănescu a fost ucenicul unchiului meu. Venea frecvent la depozitul băiatului, al lui Mircea. Ţin minte că la ei, la familia Ştefănescu găseai cel mai bun vin din Bucureşti. Era coadă tot timpul şi vinul era apreciat. Aveau până şi «Vin Pelin», care nu se găsea peste tot. Bătrânul era un om deştept şi era vinar adevărat", îşi aminteşte Tudoran, subliniind că Ştefănescu nu era adeptul botezării vinului. Tudoran îşi aminteşte cum arăta şi crama depozitului în care lucra Mircea Ştefănescu: „Era o încăpere imensă. Butoaie imense de sute de litri aranjate la linie. O ordine desăvârşită dar şi curat. Butoaiele de jos erau legat prin conducte de cele din magazin şi vinul era pompat direct. După ce i-au luat pe cei din familia Ştefănescu a venit alt gestionar. A stat şi el un an şi l-au arestat şi pe el, dar pentru nişte prostii cu pungi de un leu. Apoi am luat eu, pentru un timp, spaţiul respectiv. Am făcut croitorie acolo. La subsol, erau butoaiele acelea mari pe care le-au tăiat pentru a mări depozitul. Mare prostie, că erau de valoare".

Gruparea condusă de Gheorghe Ştefănescu a „lucrat" fără a fi descoperită aproape opt ani. Şi asta în condiţiile în care controalele făcute de autorităţile vremii îl găseau întotdeauna pe Ştefănescu cu actele în regulă. Chestorul Costică Voicu are o explicaţie referitoare la modul în care lucra nea Gică, aşa cum îi spuneau lui Ştefănescu, apropiaţii. „Ştefănescu era tipul mafiotului tradiţional. Cu o anumită cultură a banului. O avariţie din asta totală, dar şi preocuparea pentru a-şi realiza copiii, Gabi şi Mircea. El le-a dat unităţi pe care să le conducă după ce au făcut ucenicia direct cu el. În 1978, el avea vreo 50 de ani. Avea şi o vilă la Breaza, iar în familie fiecare avea maşină. Ştefănescu era blindat. Îl avea pe primul secretar la mână. Nu mai vorbesc de directori şi directoraşi. Ăia veneau să-şi ia tainul. Pe final, refuzau să mai ia tainul că era prea mare. El dicta. La comandantul miliţiei locale nu avea el treabă. Fiecare trecea şi îşi lua darul. Era bidonul de vin, nici nu se punea problema de bani la nivelul ăsta. Bani ştia el cui să-i dea. Era un tip foarte calculat. Ştia care-i preţul fiecăruia. Avea asta în sânge." În mod normal, în fişa postului său, salariul de încadrare al lui Gheorghe Ştefănescu era de 2.000 de lei pe lună. Adevăratele lovituri aveau să vină însă din 1974 şi până la momentul reţinerii sale, în 1978. Încă din 1969, Ştefănescu a luat în vizor podgoriile de la Coteşti, judeţul Vrancea, atras de cantităţile imense de vin produse aici, dar şi de calitatea superioară a băuturii. Începând din 1974, vizitele în Vrancea se intensifică. De-a lungul următorilor ani, „Bachus" va pune la punct o întreagă reţea de dare a mitei, în care au fost incluşi, treptat, directori generali, gestionari şi chiar pivniceri. Mita varia de la băuturi străine şi pachete de ţigări, la început, la 1 leu şi, mai târziu, 5 lei pentru fiecare litru de vin predat fără forme legale. La final, în jurul anului 1978, vinul era transportat deja cu vagoanele, iar mita ajunsese la nivelul bijuteriilor din aur. Pentru justificarea cantităţilor de vin ce erau transportate din Vrancea spre Bucureşti, „Bachus" şi complicii săi puseseră la punct un sistem extrem de ingenios. După ce se încărca maşina cu vin şi se întocmea avizul de expediţie, Ştefănescu cerea ca ultima cifră trecută pe hârtii să fie un „1"(unu). După descărcarea băuturii în Bucureşti, cifra unu, de la final, era falsificată în litera „l", de la litri, iar în faţa celor trei cifre rămase se adăuga o cifră mai mică decât cea oficială. De asemenea, pentru justificarea faptului că o singură foaie de parcurs era folosită pentru două transporturi de vin, şoferii erau mituiţi pentru a trece pe hârtii evenimente inventate: întreruperea cursei pentru odihnă sau remedierea unor deficienţe tehnice. În acest „timp mort", şoferii efectuau de fapt, cu acelaşi aviz, un al doilea transport, fără forme legale. Potrivit dosarului în care a fost anchetat Ştefănescu, şoferii care făceau astfel de transporturi primeau între 1.000 şi 2.000 de lei la cursă. La sfârşitul anilor '70, în timpul cercetărilor, anchetatorii au descoperit că Ştefănescu prefera corupţia la nivel înalt, fără a se complica. „Gruparea Ştefănescu era una ermetică, de tip familial, constituită mafiot. Cu puternice încrengături şi în sus şi în lateral. În sus ca să se acopere prin corupţie şi în lateral erau furnizorul şi cel care transporta marfa. Modalităţile de investire erau aur, valută, obligaţiuni CEC. El acţiona direct. Îmi aduc aminte că la Odobeşti era directoare o doamnă care a fost şi ea prinsă în vârtejul ăsta. La anchetă ne-a spus «M-am pomenit cu sacoşa de bani. Ce să fac?». Aşa lucra grupul lui Ştefănescu. Directoarea n-a rezistat tentaţiei şi a fost şi ea luată, dar a avut o pedeapsă mai mică", îşi aminteşte Costică Voicu.

Secretul lui Ştefănescu stătea în comportamentul lui. Părea discret, însă totul era cântărit precum licorile pe care le vindea. Plecase de la zero. Nu pierdea nimic. În faţa tovarăşilor de la partid era văzut ca un om muncitor, avea caracterizări corespunzătoare, iar în cadrul reţelei pe care o coordona era „numărul 1". Costică Voicu îl defineşte pe Gheorghe Ştefănescu: „Ştefănescu a început afacerea la nivel de depozit. A început singur şi a făcut afacerea profitabilă, ca gestionar. Era un nucleu bine organizat. Angajaţii erau şi ei din familie. El era şeful. Le spunea ce să ia şi de unde să ia. El îşi lua banul de la toţi. Era dealerul. Avea partea lui la orice tranzacţie. Era un boss. Era chiar premiat de primul secretar. Lua diplomă de unitate fruntaşă pe ramură. Se îmbraca la cravată, mergeau la şpriţ, frumos, elegant. El era jupânul total".

Gheorghe Ştefănescu a avut doi băieţi. La arestarea lui Ştefănescu, Mircea avea 27 de ani şi era gestionar al unui depozit de vinuri din zona Pieţei Matache. Gabi avea 21 de ani şi era ucenic pe lângă tatăl său. Cei doi băieţi au fost şi ei condamnaţi în dosarul tatălui său. Gabi a făcut trei ani de puşcărie, iar Mircea a fost condamnat la 15 ani, dar a executat zece ani. Cei doi băieţi au murit însă la puţin timp de la liberare, după ce s-au îmbolnăvit la închisoare.

Magazinul însuși era un punct de atracție ce facea ca „vinul lui Ștefănescu" să fie și mai căutat. Avea o vitrină mare, ocupată de macheta unui car cu doi boi dolofani, care trăgeau din greu un butoiaș din stejar. Cei care l-au cunoscut pe Ștefănescu îl descriu ca pe un omuleț jovial, între două vârste, despre care n-ai fi crezut că este „mogulul" unui imperiu întins în toată țara. „Scandalul Ștefănescu" a izbucnit brusc, iar bucureștenii au aflat cu mirare că butoiașul de lemn din vitrina pe lângă care mulți trecuseră de sute de ori fusese, în realitate, un adevărat seif, în care anchetatorii Miliției găsiseră câteva kilograme de bijuterii din aur. Apoi s-a aflat că întreaga prăvălie putea să concureze, cu șanse mari de câștig, cu orice filială a Băncii Naționale. Atunci s-a calculat că averea lui Ștefănescu consta din aproape 19 kilograme de aur și peste 39 de milioane de lei. Arestat imediat, el nu a mai ieșit viu din pușcărie. Imensa lui avere nu a însemnat însă mai nimic în raport cu ceea ce au scos la iveală registrele sale, din care s-a aflat că tentaculele „caracatiței" cuprindeau aproape toată țara și „economia socialist” în primul rând: directori de IAS-uri și de întreprinderi producătoare sau utilizatoare de alcool etilic, negustori mărunți, care îi vindeau băutura în toată țara, dar și procurori, judecători, avocați și câțiva milițieni. Au urmat procese încheiate cu ani grei de pușcărie. Cu o singură excepție: Ștefănescu, care a fost condamnat la moarte. Cererea de comutare a pedepsei capitale, în detenție pe viață, i-a fost respinsă și a fost executat, la începutul anilor *80, la Jilava. A existat și o legendă conform căreia Ștefănescu ar fi „căzut la pace" cu autoritățile, care l-ar fi făcut scăpat, în schimbul „rețetei" de falsificare a vinului. A fost doar o legend.

...„Inimitabilul actor Mihăilescu-Brăila, ieşind la pensie de la Giuleşti cu Bachus, marele său rol în cinematografie, şi-a schimbat porecla în renume. Pe Nea Fane-Bachus, toţi stâlpii restaurantelor îl solicitau, îl cinsteau, îl iubeau... Iar el ne înjura pe toate cărările cârciumilor, pe mine şi pe Titus, cum că el, care este al doilea Edward G. Robinson, să fie plătit cum a fost plătit, adică cu un gaj de căcat, cum se exprima el, iar ei, adică noi, regizorul şi scenaristul, să ne umplem de bani. El mă interpela pe mine şi direct, când ne întâlneam, dar pe Titus mai puţin direct, căci era om politic. Dar, pentru că toţi îl ovaţionau după premieră, l-am iertat. L-am iertat şi pentru şantajul groaznic la care m-a supus, atunci când filmam marea crăpelniţă românească de la Snagov-Sat, secvenţă în care toţi neofiţii îl onorează cu daruri pe «Il Capo». Având de organizat munca de înaltă profesionalitate a zeci de actori de primă mărime (mai toţi însă fiind repede loviţi în aripi!), a sute de figuranţi şi figurante (în acele nopţi de pomină de pe malul lacului multe dintre ele dându-şi poalele peste cap în mediul natural al lacului, dar supravegheate strict de vedetele masculine!), neuitând să stăpânesc întregul angrenaj administrativ-organizatoric al echipei, dar mai ales pe cel artistico-tehnic, Brăila, luându-şi rolul în serios - în viaţă, nu numai în film, fiind avid de bănei - mi-a pus unghia în gât, explicându-mi că, dacă nu-i dau atât şi-atât pentru că el merită mai mult decât orice artist din România (o luase şi el la vale!), nu-mi termină marea secvenţă, că cere să nu fie pus pe generic şi că o să umple târgul despre cine suntem noi - eu şi Titus - nişte nesăţioşi, nişte mâncători de bani. Prins la mijloc, de negândit să ratez o asemenea secvenţă (şi ştia asta hoţul de Brăila) m-am sfătuit cu directorul de producţie, ne-am scobit cu greu în punga bugetului - deja pe sleite - şi l-am omenit. Finalul secvenţei l-a făcut în stil de mare actor... american!“, a mărturisit regizorul Geo Saizescu.

...Sticle sparte dar multe butoaie pline – așa va fi fost povestea lui Nea Gică Ștefănescu, eternizat „Bachus” de genialul comediant Ștefan Mihăilescu-Brăila.

Silviu Leahu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro