Pentru cîți prieteni a fost oricine în stare să-și consume tihna, să le sară concret în ajutor, să se țină de capul lor, cînd rădăcinile se aflau la început, pentru a le smulge din mocirla pe care o pregăteau pentru ei? Nici unul? Felicitări, ne aflăm în aceeași divizie! Nu am nici un drept. N-aș fi avut nici dacă aș fi încercat să ajut. În clipa în care judeci, ceva este rău; și este rău și din cauza ta! Măcar acum, la vîrsta echilibrului de senectute, pe cine ai încercat să salvezi? N-am fost capabil să-i spun tatălui meu muribund că pînă și el poate fi salvat dacă-și întoarce fața spre cel care a fost schimonosit pe cruce din cauza lui! Și a murit nemîntuit! N-am fost capabil să-i vorbesc fratelui meu de șansa existenței și a sacrificiului cristic. Și a murit nemîntuit! Să-i judec? Nu m-aș condamna singur la pedepse mai mari decît ale lor?

S-au scurs peste 30 de ani... Nici o trecere în revistă nu poate fi decît descumpănitoare și, dacă găsești alte nuanțe, frustrantă. Cît s-a furat, cît s-a construit, ce fărădelegi au fost pedepsite, cîți morți a generat neglijența criminală din cadrul sistemului medical, a serviciilor sociale, a alcoolismului devastator și de nimeni timorat, a drumurilor ținute sub cizmă, a prețurilor crescînd în magazine și scăzînd în perimetrul licitațiilor vicioase? Cu ce s-ar putea lăuda orice administrație prezidențială în raport cu cele care au precedat-o sau le-au succedat? Prin ce aroganțe se diferențiază un guvern de altul? Ce s-a schimbat radical la inițiativa unui premier și nu a celorlalți? Cînd au fost considerați foștii ofițeri de Securitate criminali asupritori pasibili de pedepse meritate? Cînd au fost otrepele de partid scoase din viața publică? Cînd au fost confiscate averile evident dobîndite fraudulos? Ne putem pune încă o mie de astfel de întrebări, cu același rezultat. Adică tăcere vinovată scurtă, urmată de bruiajul gloatelor de urlători ai rețelei, care te împroașcă din toate direcțiile, după ce și-au frecat cu lilieci de Wuhan gingiile tumefiate.

Aș putea spune ceva bun despre un fost prieten? Cu excepția întîmplării nefericite că este mort, un exemplu pios, ar fi util, să apreciem, de ce a fost decăzut din drepturile de prieten? Iar dacă a comis erori grele ori măgării repetate, care au dus la aceasta, am dreptul să-l expun publicului? Dacă greșesc, în primul rînd? Întotdeauna există o marjă de incertitudine, chiar cînd lucrurile par cît se poate de clare. Deși, chiar dacă nu greșesc... după numărul celor care mă citesc, nu trebuie să reprezinte o problemă serioasă. N-are sens s-o mai lungim, să vă plictisesc ori să vă țin în mod artificial atenția încordată: foștii mei prieteni, cei la care mă refer chiar prin toiul acestei fraze, au ajuns la numitul rang prin bunăvoința terminalului biologic al destinului care s- a învrednicit de ei.

Dar ar fi putut să ajungă astfel și-n alte împrejurări. Mai mult, faptul că au murit a dus în unele circumstanțe la un soi de împăcare univocă. Sincer, dacă ar fi cunoscut o întîrziere, am fi rămas prieteni? Mă îndoiesc. Da, poate ne-am fi împăcat, detest să exprim optimism la orice pas doar pe considerentul că pesimismul este grețos, dar la fel de bine poate că nu. Pentru că există unii cu care nici nu mă mai salutam pe stradă. Anularea unor fragmente din viața ta. Sinucidere prin ricoșeu.

Ştim prea bine că nu toţi oamenii mari fac copii pentru că şi-i doresc de-adevăratelea. Unii fac pentru că aud, din ce în ce mai des, “Dar tu pe când?” sau pentru că părinţii lor aud, din ce în ce mai des, “Dar al tău pe când?” sau pentru că “Am deja o vârstă.” sau pentru că n-are cine să le ducă valoroasa afacere sau valorosul nume mai departe sau eu mai ştiu din ce alte motive de-astea tâmpite şi superficiale. Prea rar mai aud oameni spunând că fac un copil pentru că sunt parte din creaţie şi au şi ei ceva uman, sentimental, integru şi frumos de dus mai departe şi poate de dezvoltat, din generaţie în generaţie. Rar mai aud bărbat şi femeie care să tânjească împreună după fructul pasiunii dintre ei. Rar mai aud familie care să ceară binecuvântare de la viaţă pentru încă un suflet printre ei.

Dacă România s-ar fi menținut la nivelul anului 1968, probabil că Dinastia Ceaușescu sau ce-ar fi ieșit la al miilea Congres ar fi continuat să ne ghideze neabătut printre sloiurile celui de-al 21-lea veac, fără nici un mormăit de nemulțumire. Una că românii încetaseră a emite crîcneli, dar nici motive prea argumentative n-ar fi avut în acel context. Cum a reușit maimuța de Scornicești să distrugă ceva ce nu construise și nici nu trebuia s-o deranjeze prea tare? Pentru o explicație probabilă trebuie să apelăm la subtilitățile teologiei. Există demoni care pătrund în conducătorii lumii și-i îmbie la nenorociri pe care ei nu le pot refuza, pentru că oricîte explicații veți găsi în eșichierul politic al zonei și realitățile economice ale vremii, prin prisma celor terminate la Tîrgoviște și ce-a urmat, nu veți ajunge niciodată la un alt rezultat convingător.