Savanții lumii se joacă iar cu sufletele oamenilor de rînd, cei mulți și proști și oropsiți, care mai sunt și victima superstițiilor. Pentru a nu mai vărsa lacrimi în butoiul auto-plîngerii de milă, în urma ultimelor evidențe scoase la lumină de arheologia israeliană, se pare că o descoperire mai veche a fost atribuită recent ca făcînd parte din inventarul mormîntului marelui preot Caiafa, cel care a figurat drept vîrf de acțiune și otravă în arestarea, judecarea și condamnarea Mîntuitorului la moarte prin crucificare. Pe scurt, mai multe capete luminate ale contemporaneității științifice au căzut de acord asupra posibilității ca în mormîntul marelui preot să fi fost îngropate cuiele cu care Fiul Omului a fost crucificat pentru vina de-a fi adus fraților săi vestea Salvării!

Mulți, ă? Mulți, da. Dar câți dintre noi oare știm ce-i cu Moș Crăciun ăsta, de fapt? Moș Crăciun chiar a existat. A fost și el om, ca noi. Și n-a fost un bătrânel blânduț și drăguț și zâmbăreț dintotdeauna. Nu. Moș Crăciun a fost soțul unei doamne care, spre deosebire de el, era miloasă și blândă. Și care a adăpostit-o pe Maria, mama lui Cristos, pe vremea când era pe punctul de a naște, în ieslea gospodăriei lor. Da, în grajdul ăla pe care toți îl vedem reprezentat prin biserici sau prin târgurile de Crăciun.

V-aţi gândit vreodată cum ne reciclam noi, oamenii, între noi? Cum ne dăm de la unul la altul, cum ne lăsăm şi revenim după ce, între timp (sau poate chiar în timpul), trecem pe la altcineva? Dacă n-ar fi o chestiune de sentimente (deşi uneori nu se rezumă doar la asta) – pentru că treaba cu sentimentele e complicată, alambicată, mai încurcată ca lianele din Pădurea Amazoniană (cât a mai rămas din ea) sau mai rău că părul creţ care nu se piaptănă (aproape) niciodată – dacă noi am fi doar nişte trupuri, doar nişte recipiente goale, lipsite de inimă, de suflet, umplute doar cu mațe şi alte organe necesare viețurii (cum ar fi creierul, să nu uităm de creier, deşi ni se mai întâmplă şi asta, iar unora destul de des, aş zice), ar fi de-a dreptul dezgustător. Ne-am repugna şi noi pe noi dacă ne-am vedea, dacă ne-am privi de sus în goana aceea ce ne cuprinde în răstimpuri, în frenezia care ne apucă atunci când tânjim după trupul altcuiva din dorinţa de a-l face al nostru, fie şi numai pentru un scurt răgaz.

Sunt unii care-și merită renumele, oricît de caraghios ar fi acela. Cu ocazia cîte unei morți majore, diferiți guguci își dau cu piciorul în mînă scăpînd la vale fraze pe care mai bine le-ar înghiți precum fachirii săbiile în fața unei adunări de gură-cască (în uluită imitație!). Desigur, puține evenimente de acest gen au iscat atîta vînzoleală precum intempestiva moarte a lui Diego Armando Maradona, considerat de mulți cunoscători drept cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor. Sute de mari stele jucătoare de ieri și de azi, antrenori, arbitri, teoreticieni, oameni de presă, politicieni și chibiți l-au ridicat în slăvi fără rezerve (deși cunoșteau toți ce trecut presărat cu umbre avusese fotbalistul).

Recunosc că, spre rusinea mea, nu sunt la curent cu ce înseamnă să fii influensăr! Ce atribuţii ai, cine te plăteşte, sau ce alte satisfacţii capeţi. Am înțeles despre nişte persoane, despre care nu auzisem niciodată înainte, ca sunt influensări. Or fi, nu fac parte din publicul lor și ”inlfuensăreala” lor nu mă influențează în niciun fel!

Nu acelaşi lucru se poate spune despre preafericitul Teodosie, despre care am aflat că turna la Securitate sub numele de Mache şi despre doctoriţa Monica Pop, pe care am văzut-o excesiv de des pe la mai multe posturi de televiziune, dându-și cu părerea despre orice, cu o voce tunătoare şi veşnic, parcă, pusă pe ceartă.