Şi-am observat şi încă observ, pe zi ce trece, treaba asta şi la mine. M-am născut o tristă şi abia acum parcă am învăţat şi eu să mă bucur de viaţă. Când eram copil, fugeam de propria mea copilărie, ca să ajung om mare. Şi bine că am ajuns. Suficient de mare şi de frământată în gânduri, cât să îmi iau băgăjelele şi jucărelele, să le analizez frumuşel şi să arunc tot ce naiba era prin ele pe-acolo de nu mă lăsa pe mine să trăiesc liberă şi fericită. Am ajuns suficient de mare, cât să fiu, în sfârşit, tânără. Aproape un copil.

Pagini închise pe vecie, de unde nici gemetele nu mai răzbat, idei îngropate în beton, din care nu se mai aude decît ecoul propriilor vorbe reluate la intervale sporadice ca un semnal venit din partea unei civilizații îndepărtate. Vor răsări vreodată germenii plantați azi? Vor ști ei fața grădinarului, cadrul poveștilor lui îndurerate, soiurile de arbori atunci inexistenți, raportul tentațiilor și al vinovăției în formula lehamitei? Mai degrabă vor smulge cu amabilitate fragmente din context și vor reține ce le va fi cu putință. Adică nu mare...

În luna iulie a anului 1969, întro proporție relativ redusă, cu aproximativ o sută de mile mai la vale și patru săptămîni mai devreme decît cea mai mare manifestație muzicală din istorie, într-un parc din Harlem a avut loc un festival de muzică performată de celebri artiști negri din mai multe categorii muzicale: jazz, gospel, soul, blues, funky și rhythm & blues.

Ateismul este iluzia care ascunde frica de îndatoririle impuse ființei, ca persoană fizică, odată cu semnarea actului creației. În absența autorității care solicită respectarea convenției, nu vor exista nici obligații. Contractul poartă o povară prea grea pentru a nu ispiti prin totala lui denunțare. Ce motiv mai bun pentru aceasta decît inexistența uneia dintre părțile contractuale? Prin Dumnezeu nu există, omul a crezut că se poate desprinde de suma cererilor cuprinse în act și detailate de-a lungul Bibliei.