Ştim prea bine că nu toţi oamenii mari fac copii pentru că şi-i doresc de-adevăratelea. Unii fac pentru că aud, din ce în ce mai des, “Dar tu pe când?” sau pentru că părinţii lor aud, din ce în ce mai des, “Dar al tău pe când?” sau pentru că “Am deja o vârstă.” sau pentru că n-are cine să le ducă valoroasa afacere sau valorosul nume mai departe sau eu mai ştiu din ce alte motive de-astea tâmpite şi superficiale. Prea rar mai aud oameni spunând că fac un copil pentru că sunt parte din creaţie şi au şi ei ceva uman, sentimental, integru şi...
Citește mai departe...
Şi-am observat şi încă observ, pe zi ce trece, treaba asta şi la mine. M-am născut o tristă şi abia acum parcă am învăţat şi eu să mă bucur de viaţă. Când eram copil, fugeam de propria mea copilărie, ca să ajung om mare. Şi bine că am ajuns. Suficient de mare şi de frământată în gânduri, cât să îmi iau băgăjelele şi jucărelele, să le analizez frumuşel şi să arunc tot ce naiba era prin ele pe-acolo de nu mă lăsa pe mine să trăiesc liberă şi fericită. Am ajuns suficient de mare, cât să fiu, în sfârşit, tânără. Aproape un copil.
Citește mai departe...
