Nu știți mare lucru și din cauză că scriitori neglijenți nu și-au bătut capul ca să învățați ce trebuia să știți. Nu e numai vina voastră. Unul cu privirea ageră privește în depărtare și spune: Intrați în beciuri, vine prăpădul! Nu-l ascultă nimeni. Unii chiar se amuză, găsesc timp să-și aprindă cu ticuri o țigară. Autorul nu are audiență și nici autoritate, pentru că arată exact ca toți ceilalți, adică bicisnic, nesemnificativ, comun și le știe pe toate. N-au nevoie, au servit. Furtuna vine și face prăpăd. O casă nu scapă neatinsă, o familie fără sacrificiu. Nu-și cred ochilor, își amintesc de el, dar nu mai este cu ei. Le-a rămas, în schimb, înregistrarea cuvintelor lui, pe care o venerează la rang de proorocire divină. Care n-a ajutat. Și nici nu va ajuta în acest stil.

După ce în seara zilei de miercuri, 4 august, toate declarațiile oficiale se prezentau la costum, a doua zi, printr-un comunicat cu multe găuri negre, ne-a fost anunțată rezilierea mariajului celui mai bun fotbalist al planetei de marele club CF Barcelona. Dacă reînnoirea contractului lui Messi cu clubul respectiv ar fi căzut cînd el avea 25 de ani, există convingerea că n-ar fi fost lepădat atît de ușor (ce știm noi cît de mult s-au luptat executivii clubului ca să-l mențină?) Președintele Laporta (pe care Messi l-a susținut înfocat în campania electorală a clubului și care afirma că va face totul, vorba unuia împușcat, ca să-l lege pe argentin pentru totdeauna de frîiele organizației!) va rămînea în istorie drept funcționarul care a decapitat una dintre cele mai fabuloase echipe de fotbal din lume pentru că, în inepția sa, n-a fost capabil să asigure condițiile noului contract (cu provizii cunoscute de cel puțin un an).

Şi-am observat şi încă observ, pe zi ce trece, treaba asta şi la mine. M-am născut o tristă şi abia acum parcă am învăţat şi eu să mă bucur de viaţă. Când eram copil, fugeam de propria mea copilărie, ca să ajung om mare. Şi bine că am ajuns. Suficient de mare şi de frământată în gânduri, cât să îmi iau băgăjelele şi jucărelele, să le analizez frumuşel şi să arunc tot ce naiba era prin ele pe-acolo de nu mă lăsa pe mine să trăiesc liberă şi fericită. Am ajuns suficient de mare, cât să fiu, în sfârşit, tânără. Aproape un copil.

Pagini închise pe vecie, de unde nici gemetele nu mai răzbat, idei îngropate în beton, din care nu se mai aude decît ecoul propriilor vorbe reluate la intervale sporadice ca un semnal venit din partea unei civilizații îndepărtate. Vor răsări vreodată germenii plantați azi? Vor ști ei fața grădinarului, cadrul poveștilor lui îndurerate, soiurile de arbori atunci inexistenți, raportul tentațiilor și al vinovăției în formula lehamitei? Mai degrabă vor smulge cu amabilitate fragmente din context și vor reține ce le va fi cu putință. Adică nu mare lucru. Nu vor încerca să refacă lumea pe care am concentrat-o-n cuvinte, nici n-o vor imita.

În luna iulie a anului 1969, întro proporție relativ redusă, cu aproximativ o sută de mile mai la vale și patru săptămîni mai devreme decît cea mai mare manifestație muzicală din istorie, într-un parc din Harlem a avut loc un festival de muzică performată de celebri artiști negri din mai multe categorii muzicale: jazz, gospel, soul, blues, funky și rhythm & blues.