Ateismul este iluzia care ascunde frica de îndatoririle impuse ființei, ca persoană fizică, odată cu semnarea actului creației. În absența autorității care solicită respectarea convenției, nu vor exista nici obligații. Contractul poartă o povară prea grea pentru a nu ispiti prin totala lui denunțare. Ce motiv mai bun pentru aceasta decît inexistența uneia dintre părțile contractuale? Prin Dumnezeu nu există, omul a crezut că se poate desprinde de suma cererilor cuprinse în act și detailate de-a lungul Bibliei.
Act manqué este termenul prin care psihologii denumesc scăparea involuntară a minții care tinde să omită, să suprime, să ocolească partea neplăcută a unei realități altminteri irefutabile. Cu alte cuvinte, ateismul nu este decît expresia unui lapsus complex, laș, disperat și denigrator. Definiția dată de Dicționarul explicativ al limbii române sună astfel: Incapacitate momentană a cuiva de a-și aduce aminte de un lucru știut. Destul de penibil, dar cît de convenabil, totodată!
*****
Conflictul cu credința este animat de o amăgitoare multitudine a privilegiilor: eliberarea de sub tutela unui suveran care și-a dovedit de prea multe ori intransigența pentru a mai lăsa o rază de speranță datornicilor (deși iertarea prin sacrificiul suprem tocmai această latură a intenționat să clarifice). Suprimarea pedepsei cuvenite printr-o amnistiere generală, starea de haos anomic neguvernat de un set de legi care să poarte sentințe, judecăți, combinații morale, răspunderi de nici un fel, libertatea totală a propriei voințe, în dauna posibilelor constrîngeri ale unui tribunal exigent care nu ne înțelege și nici n-ar fi capabil, mîndria de-a reuși fără ajutorul cuiva pornit din afara ființei. Tot atîtea fantasme de o mușcătoare ironie, care s-au întors împotriva preocupărilor inițiale.
*****
Dacă măcar a suta parte din toate acestea ar fi adevărat, de ce ateii nu trăiesc mai mult (deși nemurirea li s-ar potrivi mai bine ca mănușa lui O.J. Simpson) decît credincioșii, nu dețin o mai sporită forță creatoare decît ei, nu poartă mai multă liniște în suflet, nu sunt mai umani și nu privesc cu mai mult optimism viitorul, cînd nu mai există nimeni care să le impună constrîngeri, reticențe, inhibiții și obstacole? Dacă omul s-a eliberat, de ce comportarea sa este aceeași ca-n Evul Mediu, în părțile lui întunecate? Cu ce sunt ateii mai liberi decît ființele religioase, cînd ei se închină la puterea banului, la libertatea pornografică, la gorilele politice și gînditorii dubioși ai sfîrșitului de lume? Cu ce sunt idolii lor care există mai presus decît Dumnezeul nostru pe care se fac că nu-l văd?
*****
Nu trece săptămînă, vă rog să răsfoiți măcar presa pe gustul vostru, în care lumea științei să nu fie zguduită de o nouă răsturnare a unui concept bătut în cuie de zeci de ani. Mai recent, un grup de cercetători a anunțat comunitatea stupefiată, printr-un articol publicat în The Astrophysical Journal, că este foarte probabil ca toate teoriile privind materia întunecată să fie greșite, după 30 de ani (o eră întreagă în paradigma științifică) de avînt progresist și certitudine savantă! De ce principiul erorii ar fi adevărat fără crîcnire în privința unor aspecte astrofizice și n-ar fi în privința unor aspecte teologice? De ce ateul nu prezintă cea mai mică îndoială asupra unui adevăr care cuprinde întregul univers și, potrivit teoriei infinitului, ceea ce se află dincolo de limitele lui, dar își permite slăbiciunea de-a-și afișa cu mîndrie bîjbîiala de sub nasul lui? Ciudat, nu?
*****
Refuzul credinței într-o ființă exterioară lumii reprezintă golul abrupt al unei verige lipsă. Nici măcar teoretic, în cadrul teoriilor lor, ale savanților atei, conceptul nimicului nu poartă nici un sens fizic, chimic, astronomic, geologic, matematic și biologic. Ne întoarcem la Decartes, cu cîtă incertitudine doriți: dacă ne putem îndoi, înseamnă, totuși, că avem parte de o activitate cognitivă, greșită sau nu, ceea ce ne spune că, într-o formă sau alta, existăm (dacă nimicul ar gîndi, ar fi ceva rău cu el, căci zero nu poate genera decît zero). Or, existența înseamnă creație din ceva. Cum nimicul nu este nimic, rămîne să ne potrivim ceasurile asupra înțelegerii prin care denumim acel ceva. Unii îl numesc Dumnezeu, pentru că așa au apucat. Alții îi spun legile universului, ca efort al ceva-ului precedent. Iar restul, în dinamica unui lapsus care le servește și sporește mînia anxietății proprii, voia inexistentului. În toate ipostazele, riposta nu depinde de ce există, ci de ce ne închipuim noi că... Sau că nu.
Liviu Cangeopol
13 ianuarie 2021
Atlanta, GA, U.S.A.
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Act manqué este termenul prin care psihologii denumesc scăparea involuntară a minții care tinde să omită, să suprime, să ocolească partea neplăcută a unei realități altminteri irefutabile. Cu alte cuvinte, ateismul nu este decît expresia unui lapsus complex, laș, disperat și denigrator. Definiția dată de Dicționarul explicativ al limbii române sună astfel: Incapacitate momentană a cuiva de a-și aduce aminte de un lucru știut. Destul de penibil, dar cît de convenabil, totodată!
*****
Conflictul cu credința este animat de o amăgitoare multitudine a privilegiilor: eliberarea de sub tutela unui suveran care și-a dovedit de prea multe ori intransigența pentru a mai lăsa o rază de speranță datornicilor (deși iertarea prin sacrificiul suprem tocmai această latură a intenționat să clarifice). Suprimarea pedepsei cuvenite printr-o amnistiere generală, starea de haos anomic neguvernat de un set de legi care să poarte sentințe, judecăți, combinații morale, răspunderi de nici un fel, libertatea totală a propriei voințe, în dauna posibilelor constrîngeri ale unui tribunal exigent care nu ne înțelege și nici n-ar fi capabil, mîndria de-a reuși fără ajutorul cuiva pornit din afara ființei. Tot atîtea fantasme de o mușcătoare ironie, care s-au întors împotriva preocupărilor inițiale.
*****
Dacă măcar a suta parte din toate acestea ar fi adevărat, de ce ateii nu trăiesc mai mult (deși nemurirea li s-ar potrivi mai bine ca mănușa lui O.J. Simpson) decît credincioșii, nu dețin o mai sporită forță creatoare decît ei, nu poartă mai multă liniște în suflet, nu sunt mai umani și nu privesc cu mai mult optimism viitorul, cînd nu mai există nimeni care să le impună constrîngeri, reticențe, inhibiții și obstacole? Dacă omul s-a eliberat, de ce comportarea sa este aceeași ca-n Evul Mediu, în părțile lui întunecate? Cu ce sunt ateii mai liberi decît ființele religioase, cînd ei se închină la puterea banului, la libertatea pornografică, la gorilele politice și gînditorii dubioși ai sfîrșitului de lume? Cu ce sunt idolii lor care există mai presus decît Dumnezeul nostru pe care se fac că nu-l văd?
*****
Nu trece săptămînă, vă rog să răsfoiți măcar presa pe gustul vostru, în care lumea științei să nu fie zguduită de o nouă răsturnare a unui concept bătut în cuie de zeci de ani. Mai recent, un grup de cercetători a anunțat comunitatea stupefiată, printr-un articol publicat în The Astrophysical Journal, că este foarte probabil ca toate teoriile privind materia întunecată să fie greșite, după 30 de ani (o eră întreagă în paradigma științifică) de avînt progresist și certitudine savantă! De ce principiul erorii ar fi adevărat fără crîcnire în privința unor aspecte astrofizice și n-ar fi în privința unor aspecte teologice? De ce ateul nu prezintă cea mai mică îndoială asupra unui adevăr care cuprinde întregul univers și, potrivit teoriei infinitului, ceea ce se află dincolo de limitele lui, dar își permite slăbiciunea de-a-și afișa cu mîndrie bîjbîiala de sub nasul lui? Ciudat, nu?
*****
Refuzul credinței într-o ființă exterioară lumii reprezintă golul abrupt al unei verige lipsă. Nici măcar teoretic, în cadrul teoriilor lor, ale savanților atei, conceptul nimicului nu poartă nici un sens fizic, chimic, astronomic, geologic, matematic și biologic. Ne întoarcem la Decartes, cu cîtă incertitudine doriți: dacă ne putem îndoi, înseamnă, totuși, că avem parte de o activitate cognitivă, greșită sau nu, ceea ce ne spune că, într-o formă sau alta, existăm (dacă nimicul ar gîndi, ar fi ceva rău cu el, căci zero nu poate genera decît zero). Or, existența înseamnă creație din ceva. Cum nimicul nu este nimic, rămîne să ne potrivim ceasurile asupra înțelegerii prin care denumim acel ceva. Unii îl numesc Dumnezeu, pentru că așa au apucat. Alții îi spun legile universului, ca efort al ceva-ului precedent. Iar restul, în dinamica unui lapsus care le servește și sporește mînia anxietății proprii, voia inexistentului. În toate ipostazele, riposta nu depinde de ce există, ci de ce ne închipuim noi că... Sau că nu.
Liviu Cangeopol
13 ianuarie 2021
Atlanta, GA, U.S.A.