Înțeleg că, prin acest titlu (Isus al meu), Gabriel Liiceanu a dorit să manifeste o viziune personală, mai mult decît o posesie și o relație. Cum nu pentru introduceri am fost adus în discuție, în concluzia cărții atît de așteptate (ultima pe care domnia sa o va mai scrie, potrivit unui interviu din 2019), autorul anulează orice speculație (speranță) apriorică și decide hotărît, din capul epilogului: “spun răspicat că existența lui (a lui Dumnezeu – n.a.) e nedovedibilă.” La drept vorbind, nu cred că era nevoie de aproximativ 300 de pagini pentru a naște un șoricel atît de… controversat. Deoarece concluzia iscă o serie de nedumeriri și frustrări, voi încerca să expun cîteva păreri personale în cele ce urmează, care, dacă ar necesita un nume, acela ar fi Dumnezeu al nostru.

Cînd, în urmă cu cîteva săptămîni, am aflat la ce ispravă s-a înhămat marele filozof, cum reieșea din reclame risipite prin presa vremii, mi s-a umplut inima de lacrimile bucuriei. În fine, îmi spuneam, un cărturar român de primă ordine, bănuit a fi ateu în spiritul mediilor academice și al pasiunii culturale purtate pe aripile falsei emancipări contemporane, s-a decis să iasă din găoacea convențiilor la modă, reușind să-și găsească și să mărturisească Mîntuitorul și Credința. Anticipam apariția cărții așa cum, cu ani în urmă, o făcusem cu Solenoidul cărtărescian, pregătit să dezvolt un nou elogiu la adresa unui intelectual român care sparge barierele cecității. La pomul lăudat să nu te duci cu sacul, spune un vechi proverb dezamăgit. Nu consider, deci, că e vina pomului, ci a călătorului. Îmi cer scuze. În primul rînd, mie însumi.

Decepționat? Da, dar nu pentru că un suflet a ales să-și continuie alergarea prin noapte (deși, ca membru al credinței creștine, ar fi trebuit să sufăr tocmai din această pricină!), ci pentru rateul cultural la care s-a angajat. Isus al meu este o carte admirabil scrisă, ceea ce nu reprezintă pentru nimeni o surpriză, și recomandă un cumul de paradoxuri. Fermecat de structura personalității lui Isus, Gabriel Liiceanu nu-i neagă istoricitatea, dar pune la îndoială existența celui care l-a zămislit și întrupat în lumea noastră. Dincolo de actul sacrificiului mîntuitor și răscumpărător, Isus (inclusiv prin observații directe și comentarii amplificate de apostoli) ne-a fost trimis tocmai pentru a-l cunoaște mai bine pe Dumnezeu, dar dl Liiceanu izbutește oarecum să rateze acest aspect.

Dacă reușești să demonstrezi că Isus a existat ca fiu al lui Dumnezeu, automat este demonstrată și existența lui Dumnezeu (dacă n-ai ceva împotrivă). Mi se pare imposibil ca mintea aceluiași om (dacă este onest pe ambele pagini) să poată găzdui credința în Fiu și, în același timp, în nedovedibilitatea Tatălui, cînd Isus însuși este suficienta dovadă. Din ce fragmente am citit în preziua apariției, reiese că filozoful consideră că Isus, prin unicitate și dorința de-a salva omenirea din brațele păcatului, acceptînd sacrificiul suprem, se ridică deasupra îngrădirilor lumii contingente și devine Dumnezeu, adică Ființa necesară. O inacceptabilă bolmojeală filozofică, dacă nu ni s-ar părea normal să admitem că Isus, după atîtea tribulații, ar fi destinat să devină Nimeni (pisc al absurdității).

Confuzia se trage din două sau trei izvoare, bănuiesc: unul ar fi necredința autorului, pur și simplu, care-i blochează posibila cercetare; al doilea, că Isus n-a încercat să-și accentueze originea și, în al treilea rînd, că oricine va păși pe urmele lui va deveni, cîndva, ca Dumnezeu. Dar nu și Isus, care nu poate să ajungă Dumnezeu, deoarece El este, a fost și va fi Dumnezeu, indiferent de arabescul existențial în care s- a înscris. Altminteri, intenția lui n-ar constitui decît un caz de apostazie întreruptă. Între noi fie vorba, această perspectivă constituie unul dintre punctele de divergență ale concepției musulmanilor, care-l consideră pe Isus nu Fiul lui Dumnezeu, ci un important profet al lui Alah.

Dacă o persoană cu inteligența mult peste media contemporanilor, filozof căruia nu i-a rezistat înainte nici o taină a gîndirii, un autor care a fost capabil să scrie zeci de cărți pe diferite teme fără a bate apa în piuă și nici măcar a plictisi, plecînd la drum și cu bunăvoința acceptării (cîtă se manifesta ea în conștiință) ajunge să spună că Dumnezeu este nedovedibil, denotă că nu mintea este calea propice a căutării, ci, eventual, inima. Vestitul pastor baptist Dan Brînzei, din California, îi reproșează dlui Liiceanu teama de-a nu fi mers pînă la capăt, căci demonstrația, oprindu-se la nedovedibilitatea lui Dumnezeu, este finalizată la jumătate în noroaiele fricii de-a continua drumul. Se spune că frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii, dar nu frica de a-l descoperi.

Aurita cale de mijloc preferată de secta agnosticilor, care nu vor să aleagă o categorie radicală, din acceptarea ignoranței ca metodă de examinare. Pentru a spune că Dumnezeu nu există îți trebuie o credință mai mare decît a celor care cred. Pînă acum, n-a reușit nimeni să dovedească inexistența lui Dumnezeu și, o, cît s-au străduit! Imprecații, amănunte scoase din context, ignorarea altor amănunte, inhibarea martorilor, minciuni sfruntate, falsificări arogante și argumente pseudo-științifice… Dintr- un anumit punct de vedere, agnosticii sunt mai perfizi decît ateii, care măcar își asumă riscul deplinei umilințe, ignorînd cu superbie compromisul lui Pascal: Dacă ai fost credincios toată viața și în clipa morții afli că nu te așteaptă nimeni acolo, asta e - te-ai înșelat! Dar dacă ai fost un necredincios încărcat de păcate și la poarta morții te așteaptă Dumnezeu… Agnosticul se află în mijlocul ecuației: nu are dovezi nici despre existența, nici în favoarea inexistenței lui Dumnezeu. Atîrnă undeva între limburi. Nici lui nu cred că-i vine prea comod. Tot ce i-ar trebui ca să încline balanța spre respirația Creatorului ar fi scînteia armoniei.

Antony Flew, cel mai proeminent ateu al celei de-a doua jumătăți de secol XX, intrigat de o demonstrație făcută de Gerald Schroeder, s-a pornit, la 80 de ani, să cerceteze cu seriozitate problema existenței lui Dumnezeu, spunîndu-și că unde-l va duce firul raționamentului acolo își va așeza și el cortul și va accepta, indiferent ce culori i se arată. E posibil ca Antony Flew să fi avut o minte mai deschisă consimțirii, poate și informații mai pertinente, cert este că a ajuns la concluzia că Dumnezeu… există, oripilîndu-și tovarășii de drum (de pe care tocmai fusese deturnat). Nu a ajuns creștin (pentru că se afla în afara oricărei biserici – un alt subiect care ar trebui dezvoltat), dar era încredințat că Dumnezeu există. A devenit, cu alte cuvinte, teist, cum a și murit. La aproximativ aceeași vîrstă, filozoful român a ratat joncțiunea!

Să vedem, pentru cîteva secunde, ce înseamnă, de fapt credința și de ce, pentru unii, este un termen dătător de confuzii. Credința este un instrument al cunoașterii, care acoperă lipsa evidenței directe, un automatism care nu se manifestă numai în domeniul religiei: de la alchimistul care continuă să caute piatra filozofală, la căpitanul unei echipe de fotbal care, în ciuda aparențelor, țintește să cucerească un trofeu greu abordabil, și pînă la filozoful care nu solicită dovezi, credința îi ajută pe oameni să treacă de aspectul stingheritor al cecității fizice, deschizîndu-le calea spirituală a devenirii. “Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui?” (Romani 8:24) – potrivit apostolului Pavel. Și un copil ar înțelege ideea.

Pe de altă parte, ce fel de dovezi și-ar dori unul care-l caută pe Dumnezeu? După cum relatează Biblia, nimeni nu l-a văzut la față, nici măcar Moise, Avram, Noe sau Ioan, cel răpit la Ceruri, nu pentru alt motiv decît că privitorul, dacă nu este desăvîrșit, ar fi distrus de impact. Și nu vorbim de Dan Arsene aici, ci de Moise, unul dintre cei mai dragi oameni ai lui Dumnezeu, poate cel mai important pilon al istoriei. Cine suntem noi să avem nebunia deșartă a acestei pretenții?

Uneori, cuvintele te condamnă să rămîi la ceea ce gîndeai înainte de-a cerceta. Un episcop canadian a spus că nimeni nu trebuie să vină la credință în urma convingerii dobîndite prin argumente. Marele critic literar Northrop Frye susținea că argumentul existenței lui Dumnezeu nu trebuie să existe, deoarece ar implica automat că și contrariul este posibil. Unde limita cunoașterii ori sensibilitatea inimii se opresc în loc, cea mai bună continuare este, în părerea unicului atotcunoscător dintre oameni, austriacul Wittgenstein, tăcerea.

Gabriel Liiceanu face un posibil și incomplet profil psihologic al lui Isus, impecabil alcătuit, cu smerenie și inspirație, dar omite, din păcate pentru el, cel mai important element al acestuia: existența dovedibilă a Tatălui. În primul rînd, Isus însuși este dovada cea mai accesibilă a existenței lui Dumnezeu, măcar prin predilecția învierii, dacă nu și a desăvîrșirii. Regretabil că o minte atît de dibace n-a sesizat vizibilitatea evidențelor (altele decît cele fizice ale lui Dumnezeu însuși, care este spirit, și nu carne), aflate, de altfel, la tot pasul (existența lumii, așa cum este, inclusiv a lui, cuvîntul Bibliei și ceea ce a fost pus în noi în procesul Facerii).

Din punct de vedere filozofic, dincolo de florile retoricii, această carte este, cu părere de rău o afirmăm, o pierdere de vreme, în caz că intenția n-a fost aceea de-a ne dovedi că este imposibil de crezut în Dumnezeu, oricîte calități de investigare ai avea și cîtă voință ai manifesta. O altă anomalie, căci au existat milioane de oameni, chiar mari gînditori, dar și unii mai săraci cu duhul, care nu s-au încadrat în norma ateistă. De altfel, filozoful american Alvin Plantinga susține că nu există atei, ci oameni care vor să facă voia lui Dumnezeu și oameni care nu se pliază pe alimentarea acestui chef. Concluzionați cum vă vine la mînă, dar m-aș bucura ca dl Liiceanu, după ce s-a apropiat de Isus, să-l găsească și pe Dumnezeu al lui, izbîndă pentru care mă voi ruga cu sporită convingere de-acum înainte. Cît va mai fi.

Liviu Cangeopol
22 mai 2020
Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro