Viața de odinioară, cum am cunoscut-o cînd eram copil, apoi adolescent, se închide în jurul meu ca o carapace. Voi continua s-o tîrîi cu mine oriunde merg, dar nu voi mai convinge decît din ce în ce mai puțini de adevărurile ei, mai anevoie de imaginat acum. O dată prin aberațiile comuniste, privite acum cu îndoială, și a doua oară prin posibilitatea de adaptare la demența actuală a celor care le-au cunoscut. Formația britanică The Shadows, bunăoară, care funcționa ca o ectoplasmă a lui Cliff Richard, suspendată acum nicăieri, a cărei existență mă surprinde și pe mine, pe o stradă modestă cu cîteva case pe pămînt (cum se spunea) și vii dese pe o colină din cartierul Bisericii Frumoasa, dislocată în atemporalitate, unde mersesem cu un prieten pentru a comanda o pereche de pantaloni singurului croitor din Iași, la acea vreme, care se pricepea să modeleze după maniera dangarezilor evazați.

Probabil că modernismul vremurilor trebuia să ne găsească în perimetrul altei paradigme, dar noi am rămas crucificați în acele timpuri, dealuri și obiceiuri. Fără a fi mai inteligenți, aș spune că nu, dimpotrivă, naivitatea de-atunci nu s-a metamorfozat în nici o valoare a zilei de azi. Violența stradală, concretizată în cîte o cafteală unu la unu, căzută în metasomatoza unor bătălii între clanuri interlope înarmate și distrugeri catastrofale de bunuri (ale altora) ori seducerea unei fete simple și nebănuitoare devenită ținta unor violuri vasluiene în grup sau a netrebniciilor criminale săvîrșite de monstrul din Caracal.

Eram mai aproape de filonul vremurilor acum mitice, care încetaseră a se manifesta, dar a căror prezență încă se mai făcea simțită prin intermediarii în vîrstă sau abia trecuți dincolo. În ce mă privește și, probabil, îi afectează pe mulți alții, răriți de vîntul morii, n-aș avea nici o obiecție dacă cineva ar încerca să-mi demonstreze că, pentru români, cel puțin, lumea a început cu anul 1850. Desigur că nu-mi pasă de efectele acestei adopții, pentru că tot ce-am cunoscut, prin intermediul resturilor culturale pe care le-am mai apucat, universul început atunci mi-ar fi fost de ajuns în răsturnările pămîntului din satele celeste ale mînăstirilor moldovenești.

Ce mi-ar fi lipsit din timpurile străvechi, în afară de viața, moartea și nașterea Mîntuitorului, care, etern fiind, nu se încadrează în nici o zonă temporală (sau în toate)? De orice altceva m-aș putea dispensa într-o bătaie de cord (cu excepția, eventual, a cîtorva opere de artă). Sunt conștient că anul genezei acestui univers ar fi coincis cu anul nașterii lui Eminescu, dar asta este o pură întîmplare. România noastră bucolică și săltăreață, cu încercări naive de-a se desprinde din înapoierile zonei, cu miturile mioritice și senzațiile purtate de Mircea Eliade prin cartiere inexistente, poeți blestemați să-și ascundă genialitatea și prozatori fără prea mult noroc într-o țară în care elogiile literare sunt omise din program, crime cu parfum exotic (descrise într-o insuportabilă perfecțiune în romanele lui Eric Ambler și Alan Furst) și disprețul pueril al lui Cioran la adresa unui neam neputincios să devină altceva decît ce era, dezvoltarea vieții urbane în romanele lui Mircea Cărtărescu, scrise prea tîrziu pentru a marca simultan epoca pe care-o priveau în ochi, mahalale patriarhale pe care nici comuniștii n-au reușit să le distrugă decît după multe decenii de nebunie și disperare, restaurante celebre reduse la nivel de cantină muncitorească, dar încă păstrînd urmele rujului pe buze ca o prostituată decrepită. Un singur amănunt mai trebuie pus la punct: cînd s-ar fi încheiat destinul acestui virtual univers? Pentru mine, odată cu asasinarea lui John Lennon, ținută pe 8 decembrie 1980. O dată personală, care multora nu le va spune nimic. Cu atît mai puțin românesc. Dacă e să forăm, dar tot pentru mine, ziua în care mi-am luat rămas bun de la patrie, 22 septembrie 1989.

Poate că sunt gînduri influențate de restricțiile izolării impuse de pandemie, dar acest destin l-aș retrăi la infinit, zi cu zi, pentru a intra fără grabă în toate detaliile acelei grădini, pentru a pătrunde pînă în ultima fărîmă a patosului de început în atmosfera scriitorilor junimiști, pentru a mă înspăimînta și pocăi în conștiință vinovată și cenușă interbelică, pentru a-mi dobîndi mîntuirea, înțelegerea și pacea. Păcatul oricărei lumi este că durează prea mult și se suprapune peste celelalte straturi de civilizație, cu care oricum nu mai avem nimic în comun, pe care le deformează și le umple de inflație, diminuîndu-ne pînă la nivelul barbariei la care am ajuns fără a ne simți tulburați de nimic.

Liviu Cangeopol
20 mai 2020
Atlanta, Georgia, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro