Savanții lumii se joacă iar cu sufletele oamenilor de rînd, cei mulți și proști și oropsiți, care mai sunt și victima superstițiilor. Pentru a nu mai vărsa lacrimi în butoiul auto-plîngerii de milă, în urma ultimelor evidențe scoase la lumină de arheologia israeliană, se pare că o descoperire mai veche a fost atribuită recent ca făcînd parte din inventarul mormîntului marelui preot Caiafa, cel care a figurat drept vîrf de acțiune și otravă în arestarea, judecarea și condamnarea Mîntuitorului la moarte prin crucificare. Pe scurt, mai multe capete luminate ale contemporaneității științifice au căzut de acord asupra posibilității ca în mormîntul marelui preot să fi fost îngropate cuiele cu care Fiul Omului a fost crucificat pentru vina de-a fi adus fraților săi vestea Salvării!

Dacă nu este întru totul întocmai, căci lipsa evidențelor nu curmă setea cunoașterii, dacă eroziunea acvatică, fungusul specific depistat în concluzia multiplelor inundații ale mormîntului și urmele fragmentelor osoase și de lemn de pe cuie nu ajung pentru a proba proveniența bicefală (mormîntul preotului și crucificarea), căci paranoia persistentă a ființei va bloca întotdeauna producerea evidențelor prin absența mărturiei directe, conceptul este eminamente biblic: necruțătorul inamic al Fiului Omului, impetuosul inchizitor, pătimașul pîrîș din nimic li din ură, neînțelegere și nebunie, a avut remușcări, ca și intermediarul pizmaș Iuda Iscarioteanul, și, în cetatea agresivității sale temeinice în solida tradiție iudaică, a rămas cu sechelele unei îndoieli cronice de netămăduitt. Dacă domniile voastre cunosc un mod mai adecvat de-a aprecia sentimentele unor caractere deviante, mă închin creativității prin care veți aduce dovadă...

Și cîtă duioșie în patima acestui regret! Cîtă irosire și recunoaștere în dauna instituției, a uzanțelor, a absenței prin devastată credință! Cît de greșiți am fost cu toții, mai cu seamă ateii perenali și îndărătnicii slujbași ai Vechiului Testament! Sau au fost cei care-au fost! Voi, care-ați fost și-ați persistat pînă aproape că ne-ați convins de eroarea noastră, care era, de fapt, eroarea voastră! De ce l-ați batjocorit, l-ați umilit, judecat și omorît, cînd cel mai înalt preot al erorii a recunoscut în taina inimii lui cît de rătăcit a trebuit să se simtă după ce Isus a fost ucis și, mai ales, readus la viață și glorie! Aberanta credință în înviere punînd stăpînire pe mintea și sufletul marelui preot ca un păianjen lățindu-și pînza, lăsîndu-l perplex pe intransigentul rebel! Îndoiala ca un cal troian, sub forma a două cuie nenorocite de o importanță extraordinară, pe care le-a cărat cu el în mormînd, ca dovadă!


Ceea ce vine este o declarație care, făcută într-o țară normală, unde se citește și deliberează ceva mai profund, ar isca o seamă de controverse penibile și contondente: nimeni nu reprezintă o risipă autentică, pentru că toți avem un rost determinat, specific și inalterabil. De mii de ani ne-am tot pus întrebarea ce caută unii pe Pămînt, în timp ce alții par justificați de la sine în formula consacrată, pe care nimeni n-o mai pune la îndoială. Ascult o înregistrare cu o fanfară de țigani pripășită prin vecini. E specific geniului lor muzical de-acum, cu accenți scoși în față de alămuri ritmice și ecouri repetitive tînguite de viori scorțoase, voci de bărbați obișnuiți cu trîndăveala și cu scoaterea din producție. Nu-mi dau seama ce cîntă, deoarece gîjîiala interpreților blochează miezul rostirii, dar ajung repede la concluzia că nu are importanță. Mesajul este metafizic, purtat de fiorul sufletului arestat, ci nu de cuvinte de la stînga la dreapta.

În cadrul românismului apodictic, minoritatea romă a fost privită ca un surplus eterogen accidental inserat sfintei noastre națiuni purificate (de nu se vede!), făcînd natură aparte de scumpele nației istorie, cultură, educație, economie și raționalitate. Au făcut ce-au făcut sub vremi și dictaturi și românii au reușit să cufunde-n mocirlele decăderii universale orice soi de specific capabil să ne stimuleze, istoric, cultural, educațional, economic și rațional. Ne-nvîrtim ca o găină cu gîtlejul retezat prin ograda prăfuită. Ne-au dispărut reperele, le-am injectat cu noroi pe altele, am ignorat restul și nu e nici un fel de exagerare să susținem că nu ne mai regăsim în nimic: istoric, cultural, educațional, economic și rațional.

Taraful Haiducilor își continuă netulburat sărbătoarea. Îmi amintesc terasele pe care sfîrîiau mititeii și pastrama de capră, în gîlgîit de must și aburi de mămăligă sufocînd crîmpeie de caș scos de la borcan. Mai lipsește doar umbra cîtorva personalități ca să întregim magnificul tablou. Le vom crea, nu e nici o pagubă care să necesite nerăbdarea. Dar concluzia își plimbă coada în ramura altui gînd aberant: vom reconstitui marea noastră românitate prăpădită, pe care nici n-o mai deplîngem, atît de mult ne-o mai amintim, din nucleele de țigani rămase să perpetueze ceea ce făceau și- atunci – să ne cînte cu foc un prohod care nu-și găsește mortul.

Așa cum suntem pe cale să ne reconstruim creștinismul din două bucățele ruginite de metal, găsite-n moștenirea de suflet a celui mai mare asupritor al lui: cuiele lui Caiafa smulse din trupul lui Isus.

11 decembrie 2020
Atlanta, GA, U.S.A.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro