*
Ascult patologii melancolice cu Chris Bell (Better Save Yourself, Speed of Sound și în mod special You And Your Sister, de pe albumul I Am the Cosmos) și, cum se întîmplă de fiecare dată, sunt purtat în altă vreme, altă lume, altă atmosferă, cu care niciodată nu ne vom mai ciocni în labirintul rătăcirilor noastre dornice de reluare. Știu și nici nu încerc. Cu toate acestea, resimt puternica atracție a fabulosului orășel Destin, din Florida, sub pacea unei seri de septembrie. Clipocitul oceanului dincolo de hotel este singurul zgomot care ne lămurește că încă mai existăm. Eu și cu Lidia pășim ținîndu-ne de mînă, mergînd fără țintă printre resturile unei lumi care le-a pierdut demult. Două umbre cu consistența aerului prin care mai plutesc ultimii aerosoli purtînd virusul fabricat de niște savanți chinezi cu dereglaje psihice ca să pună lumea la punct, întocmai unui roman de început al lui Kurt Vonnegut.
Va fi de ajuns iubirea noastră pentru a salva ce-a mai rămas? Nu va fi dificil, pentru că n-a mai rămas nimic!) Să ducem mai departe ceea ce-am primit, dacă de ce lăsăm nu ne mai preocupă, din moment ce nu mai avem cui? Dacă am fi personajele unei opere literare, alcătuiți din cerneală, stîngăcii reversibile și clișee, poate am avea măcar șansa de-a dormi uitați într-o bibliotecă.
*
Vă amintiți triburile de troglodiți populînd un pămînt răvășit de cataclismele post-apocaliptice din micro-filozofiile lui Borges? Murdari, netunși, nebărbieriți, muți sau, cel puțin, necomunicînd verbal, cu priviri rătăcite și gesturi nesigure, trupuri gîrbovite la marginea umilinței de-a fi… Borges propune la începutul povestirii Nemuritorii un fragment dintr-un eseu de Francis Bacon (care ne arată cît de inteligenți erau înaintașii în raport cu noi), potrivit căruia nimic nu este cu adevărat nou, prezentînd perspectiva lui Platon, care susține că bagajul nostru cognitiv nu este decît o aducere aminte, și a lui Solomon – care menține că tot ce descoperim a fi inedit nu este decît uitarea altora. La un moment dat, sălbaticul înapoiat cu care se întîlnește într-un deșert arid îl privește în ochi pe protagonist cu o sclipire de acută inteligență, spunînd: “Argos, cîinele lui Ulise.” Uluit, călătorul îl întreabă cît de bine cunoaște Odissea. “Nu prea mult… S-au scurs unsprezece secole de cînd am scris-o ultima oară.” Nu știm cine suntem și ce-am făcut cîndva, nu știm nici măcar ce știm. Te îngrozește posibilitatea de-a descoperi ce-a comis strămoșul care ți-a transmis informația. (Să explice, de exemplu, această ecuație: de ce suntem atît de nărozi, de nepăsători și de uituci?)
*
Voi încheia gîndurile acestei după-amieze pe sfîrșite cu o frază pe care mai bine n-aș pomeni-o. Pentru că este expresia unui adevăr uitat și a unei amintiri de care n-am habar. Dar o fac în cinstea celui care a fost scriitorul argentinian, poate cel mai conștient dintre noi toți de condiția umană, fragilă și atotputernică, nevolnică și rapace. Este, dacă vreți, obligația pe care mi-o asum, în felul meu, pentru cei care ne-au precedat:
“Nu-i nimic remarcabil în a fi nemuritor; cu excepția umanității, toate creaturile sunt nemuritoare, pentru că nu știu nimic despre moarte.” De unde credința unora că sufletul va ajunge, la un moment dat, să se reîncarneze în trup de lighioană.
Ori a ajuns deja.
Liviu Cangeopol
19 mai 2020
Atlanta, Georgia U.S.A. Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro