V-aţi gândit vreodată cum ne reciclam noi, oamenii, între noi? Cum ne dăm de la unul la altul, cum ne lăsăm şi revenim după ce, între timp (sau poate chiar în timpul), trecem pe la altcineva? Dacă n-ar fi o chestiune de sentimente (deşi uneori nu se rezumă doar la asta) – pentru că treaba cu sentimentele e complicată, alambicată, mai încurcată ca lianele din Pădurea Amazoniană (cât a mai rămas din ea) sau mai rău că părul creţ care nu se piaptănă (aproape) niciodată – dacă noi am fi doar nişte trupuri, doar nişte recipiente goale, lipsite de inimă, de suflet, umplute doar cu mațe şi alte organe necesare viețurii (cum ar fi creierul, să nu uităm de creier, deşi ni se mai întâmplă şi asta, iar unora destul de des, aş zice), ar fi de-a dreptul dezgustător. Ne-am repugna şi noi pe noi dacă ne-am vedea, dacă ne-am privi de sus în goana aceea ce ne cuprinde în răstimpuri, în frenezia care ne apucă atunci când tânjim după trupul altcuiva din dorinţa de a-l face al nostru, fie şi numai pentru un scurt răgaz.

Relaţii, despărţiţi, împăcări, aventuri, concubinaje – toate acestea şi fiecare în parte nu reprezintă altceva decât procesul de colectare selectivă a deşeurilor umanoide. Atunci când te desparţi de o persoană e ca şi cum ai arunca-o la groapa de gunoi comună pentru cei-care-au fost-cândva-buni-dar-acum-nu-mai-corespund-standardelor impuse de Uniunea Cea de Toate Zilele. Însă aceeaşi persoană poate fi considerată drept un bun de preţ de către altcineva, care o alege şi şi-o însuşeşte, dându-i un nou scop, o nouă utilizare, benefică pentru amândoi. Cel aruncat se bucură de nou-găsita preţuire, dând uitării neajunsurile suferite până atunci, în vreme ce noul proprietar îşi priveşte captura ca pe ceva nou, neprihănit şi nemaivăzut, când, în realitate, nu face decât să se bucure de rebutul altuia.

Uneori, până şi procesul primelor întâlniri se aseamănă cu scormonirea avidă într-un tomberon. E adevărat că poţi găsi şi materii de calitate, însă, de cele mai multe ori, acestea se afla chiar la fund, şi este aproape inevitabil ca, mai întâi, să nu dai peste ceva stricat, defectuos, ba chiar ireparabil. Pentru aceia care însă nu-şi pierd speranţa şi nici puterea de a continua săpăturile, există şanse (cum ziceam, infime) de a se alege cu ceva bun pe care să-l ia acasă, să-l spele, să-l îmbrace şi căruia să-i dea o față nouă, numai bună de prezentat mai apoi părinţilor.

Pentru noi, restul, care suntem fie obosiţi de atâta căutat, fie prea deznădăjduiţi ca să mai continuăm căutările, nu rămân prea multe de făcut decât să încercăm adaptarea, naturalizarea, dacă doriţi, la o viaţă searbădă, în care nu te (mai) vrea nimeni. Stigmatul însă va rămâne: căci între doi care s-au găsit şi unul care nu ştie încotro s-o mai apuce de atâta singurătate va exista mereu afirmaţia, nerostită, plutind deasupra capetelor tustrei, că acela din urmă este, în definitiv, un reziduu, inutil și imposibil de-a mai fi reciclat.  

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro